NOSTALGII

[degetica]

Destinul meu

Destinul mi-e
Să n-am nici un destin.
Destinul mi-e
Să port alte destine!
Un geam să fiu,
Strălimpede,
Străin,
Să vă priviţi pe voi
Prin mine...

Să nu vă aburească
Suflul meu
Deloc fereastra
Către lume!
Să nu exist,
Să nu fiu eu,
Să nu port
Nici un fel de nume...

Destinul meu nu-i este dat oricui.
Măcar să nu-i mai bateţi nici un cui!

poezie de Mariana Bendo

---

Pion

Superb destin pentr-un pion de şah:
Întîiul pleacă-n luptă,-ntîiul moare-
Sortit a fi o piesă tîrîtoare
Pe tabla Marelui Maharajah!

Dar, uneori, în prag de-amurg, apare
Un biet pion finalizabil, ah,
Cînd regele-i pîndit d-un mare crah
Şi doar mujicu-acela-i stă-n salvare!

Ş-atunci, se desfăşoară-ntregul front,
Uitînd de regi, pentru pionul tont!

Cad, pentru el, Nebuni şi Cai şi Ture,
Dînd rang şi slavă-acelei tîrîture!

De-ar mai rămîne bietul rigă-n tron,
Tu hotărăşti, tu - Ultimul Pion!

poezie de Tudor George

 

[anuk]

CAVALERUL

Ploaia de primãvarã singurã,
cu sulitã si cu chivãrã,
a trecut prin pãdure la pas,
pe calul ei verde.

În glumã-mplinind minunile,
mugurii pocneau ca alunele,
si, atingându-i haina si pãrul,
înflorea mãciesul si mãrul.

Cu platosã strãlucind si cu pene
deasupra coifului sãu, alene,
cumpãnindu-se si visând rãzboaie,
trecea tânãra ploaie.

Gorunii spuneau: "Fãt-Frumos,
dã-te de pe calul tãu jos.
Aici doarme pajura si balaurul,
strãlucind la soare ca aurul."

Sub copite, sub potcoave mici,
se trezeau popoare de furnici.
Un melc mare auzea din casã
iarba cum creste grasã.

Se fãcea senin, mai senin.
Cavalerul pãlea ca un crin.
Nu i se vedea coiful, nici fata.
Îl fura soarele, ceata.

Calul cãdea în genunchi si cãdea
sulita, în vârf cu o stea.
Numai steagul în zare se vede,
pentru cine nu crede.


Magda Isanos

---

Sfantul gheorghe batran

Sfarsise lupta. Cand? Cand s-a-ntamplat? Ca sta
balaurul cu solzii-mprastiati prin spini.
Mi-aduc aminte: calm pe umeri imi cadea,
adusa rar, cenusa din vulcani straini.

Gandesc la fapte de demult, la aratari
din era prea fierbinte ce se sparse.
De scrumul abatut piezis din alte zari
sprancenele imi sunt si astazi arse.

Lucian Blaga

 

[degetica]

La mulţi ani, Gheorghe mărite,
Ce balauru-ai străpuns
Cu suliţele ascuţite,
Dar şi Ţepeş te-a ajuns...

Dar şi tu, ca în legendă,
Mai prejos nu te-ai lăsat
Şi cu mutra-ţi tare blândă,
Ici şi colo-ai înţepat...

E firesc, respecţi legenda,
Să fii blând, dară şi dur,
Că nu vrei să laşi agenda
Goală, fără de cusur...

Nu te supăra Gigele,
Scrisa-mi cum dicteaza rima
Şi-nţepările niţele
Nu-mi... diminuează stima...

Deci primeşte cu căldură
Sincere urări de bine,
Sănătate, viaţă pură,
Cu cei dragi, de lângă tine...

poezie de Constantin Enescu

 

[degetica]

Reminiscenţe - Marin Sorescu

Ne uităm la nori
Şi spunem că seamănă cu-o turmă de oi.
Tresărim speriaţi când vedem lupul
În cartea de zoologie.

Alteori ne apucă un dor de munte
Atât de puternic, încât
Vedem cum începe să crească iarba grasă
Pe birouri.

Sunt gânduri care continuă să ne sosească
Pe vechea noastră adresă,
Pentru că fiecare dintre noi suntem
Ciobanul care şi-a pierdut oile
În subconştient.

 

[anuk]

Plina incinta de papadii si toporasi asa ca nu am rezistat si cu buchetelul in paharel postez poezia atat de potrivita a Magdei Isanos


Toporaşi

Cu sacu-i plin de banalitati s-a prezentat
si anul asta zana primavara,
cu toate-acestea noi ne-am bucurat
de parca-ar fi venit intaia oara.

Contrazicându-mă cu mine insumi si-n sfarsit,
riscând să-mi stric pantofii prin noroi,
m-am dus să vad ce flori au răsărit
în parcul vast si gol de langa noi.

De mult nu mă-ncercase asa dor
de viata si calcam nerabdatoare;
simteam cum se-nfioara sub picior
pamantul umed, fecundat de soare.

Copacii goi mi s-au parut incantatori -
Parca-as fi vrut să-i strang în brate să-i sarut
(trecusem pana-atunci de-atatea ori
pe langa ei si nici nu i-am văzut)

Iar ceru-albastru, vag, nedefinit
(ca rochiile care ies la spalat),
cu capul dat pe spate l-am privit
si l-am gasit de-a dreptul minunat.

Pe urma-am dat de toporasi langa-un stejar
erau asa de-albastri, delicati -
ca niste firmituri lasate-n dar
de primavara, printre pomi-ntunecati.

M-am aplecat cu inima batând,
dar când era să-i rup, nici eu nu stiu
de ce si cum, dar mi-a venit în gând
ca pentru ei paharu-i un sicriu.

Si m-am întors spre casa mai agale,
c-o oboseala fericita-n pasi,
iar daca mainile-mi erau la fel de goale,
în schimb aveam în suflet toporasi.

Magda Isanos

 

[Sarrah]

Adrian Paunescu - '' Dacă tu ai dispărea"

'' Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca nebun pe mare.

Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mîinii mele.

Lucru lung şi monoton
Să te înviez, femeie,
Eu, bolnav Hyperion
Hai şi umblă, Galatee !

Dacă tu ai dispărea
Fi-ţi-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca în ţări de gheaţă.

Să te fac din ţurţuri reci
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Orişiunde o să-ţi placă…

De-ai cădea într-adevăr
În momentul marii frîngeri
Aş veni la tine-n cer
Să te recompun din îngeri.

Şi pe urmă aş pleca
Umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea
O mansardă-n purgatoriu.

Dacă tu ai dispărea
Şi din rîsu-mi şi din plînsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea
Te-aş zidi din mine însumï !''

---

Aş locui în ochii tăi, o vreme,
să văd cum munţii încă nasc izvoare;
Când îl sărută-n taină căprioare,
să simt cum firul ierbii încă geme.

În pumnul tău aş locui, o vreme,
de tine să mă simt la sân purtată
Precum o mierlă care-a fost vânată
şi stă rănită printre crizanteme.

Aş locui în părul tău, o vreme,
s-ascult cum vântul şuieră prin crânguri;
Tu, scuturându-ţi tâmplele de gânduri,
să îmi reciţi în şoaptă mici poeme.

Aş locui sub paşii tăi, o vreme,
să-mi poţi reda odihna unui drum
Iar norii grei, bolnavi de-atâta fum,
să îi aduni cu sârg în ninse gheme.

Şi-atunci cand glasul meu o sa te cheme
să-mbraci toţi pomii-n haine de crăiasă.
Eu, fulg de nea întors din nou acasă,
voi zăbovi în palma ta…o vreme.

POEM ȘOPTIT- Elena Glodean

 

[anuk]

1 Mai


Acea zi mult frumoasă, cea zi de neuitare,

Când pentru-ntâia oară amorul înfocat

Ne-a strâns la sânu-i dulce cu-o dulce-mbrăţişare

Şi a depus pe frunte-ţi întâiul sărutat!



Acea zi mult iubită, când tu, prin o minune,

Mi-ai dat reînviere l-al dragostei altar,

Din suvenirul nostru în veci nu va apune,

Căci ea a fost hotarul trecutului amar!



Ea se împodobise cu-al primăverii soare

Şi se-ngâna voioasă cu frumuseţea ta,

Dar tu-mi păreai mai dulce şi mai încântătoare

Decât chiar primăvara care ne încânta.



O! cât erai atunce de albă şi frumoasă,

Când dorul tău, în ceruri zburând cu-al meu suspin,

A izvorât în ochii-ţi o rouă luminoasă

Şi te-a plecat pe sânu-mi ca floarea unui crin!



O singură minută a mea ş-a ta fiinţă

S-au întrunit în raiul fierbintei sărutări,

Dar din acea minută cereasca Providenţă

Ar face-o veşnicie de scumpe desfătări!



Atât era de mare a noastră fericire,

Că dacă moartea crudă, văzând cât ne iubim,

Voia atunci să curme a noastră vieţuire,

Am fi murit ferice, făr-a şti că murim!


Vasile Alexandri




---------------------------------------------------------------------------

Si una in alt registru


Muncitorilor
Cu prilejul serbarii Internationale de 1 Mai (1985)



In Mai, cand rozele-nfloresc
Scaldate-n aurul de soare,
Popoarele sarbatoresc
A muncii sfanta sarbatoare;
Si-nbatranita omenire
In nedreptati si in dureri
E tanara ca-ntreaga fire
Sub cerul dulcei primaveri!
………………………

Din idealurile voastre
O, visatori flamanzi si goi,
Vor rasari, ca niste astre,
Senine lumi cu oameni noi;
Si-n vremurile-acelea sfinte
Pamantul poate va fi rai,
Vor rasuna mai dulci cuvinte
In cantecele lor de Mai!

Traian Demetrescu

 

[anuk]

De ce-ai plecat?

De ce-ai plecat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai,
Prin munţii cu păduri de brad,
Oricine-ar fi - femeie sau bărbat -
Potecile te duc spre Iad,
Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?...

De ce-ai plecat
Cu vântu-n părul tău vâlvoi,
Când nici un glas nu te-a chemat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
Potecile sunt încă pline de noroi?...

De ce-ai plecat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
E luna primului păcat -
Păcatul care dintr-o glumă
Te prinde-n laţ şi te sugrumă
Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,
În lada cu gunoaie?...

Opreşte-te!...
Priveşte-n jurul tău...
Şi dacă nu ţi-ai murdărit
Pantofii de noroi,
Fă-ţi cruce
Şi întoarce-te napoi!...
Fă-ţi cruce
Fiindcă n-ai păcătuit
Decât în vis...
Şi visul s-a sfârşit!...

Ion Minulescu

 

[anuk]

Arminden


Profil de burg gigant
Şi atmosferă rară,
Amar parfum de liliac
Şi bonduri de ghitară.

Plăceri
De–o zi de sărbătoare,
Voioase, vechi moravuri...
Spre câmp se duce
Şi dumbrave
Eroua lume muncitoare.

Şi după altă zi,
Post festum -
Îndemnări de cruci
Pe străzi
Şi în tramvaie,
Spre necesarul randament
Din monotona Muncă.

George Bacovia

 

[anuk]

Că iar a venit luna mai.

Și unii îmi spun că e pace,
Dar parcă nu am nici un grai,
Și lacrima veche îmi tace,
Și iată că suntem în mai.

Dorit-am lumina și noaptea,
Să-mi spună: Copile mai stai,
Aceasta ți-e dorul și partea,
Măcar să fi vesel în mai.

Că tot ce e muzică lină,
Și tot ce-ai cântat la un nai,
E operă blândă, divină,
Din cerul născut într-un mai.

Acum, liliacul mă cheamă,
Cu el să mai stau la un ceai,
Vorbind de speranță și teamă,
Că iar a sosit luna mai.

Cătălin Dumitrean

 

[degetica]

Perpetuum MobileÎntre idealurile oamenilor si realizarea lor,
Întotdeauna va exista
O diferentã de nivel mai mare decît cea mai înalta cascadã.


Se poate folosi rational aceastã cãdere de sperante,
Construindu-se pe ea ceva ca o hidrocentralã.
De la energia astfel cîstigatã,
Chiar decã n-o sã reusim sã ne aprindem decît tigãrile,
Tot e ceva,
Pentru cã fumînd, ne putem gîndi serios
La niste idealuri si mai grozave.


Trãiau de foarte mult timp împreunã
Si cam începuserã sã se repete.


El era ea,
Si ea era el.


Ea era ea,
Si el era tot ea,


Ea era, nu era,
Si el era ele,
Sau cam asa ceva.


Dimineata mai ales,
Pîna se alegeau bine,
Care cine mai este,
De unde si pînã unde,
De ce asa si nu altminterea,
Trecea o groazã de timp.
Trecea timpul ca pe apã.


Voiau uneori chiar sã se sãrute
Dar îsi dãdeau seama la un moment dat
Cã amîndoi sînt ea.
Mai usor de repetat.


Atunci începeau de spaimã sã caste.
Un cãscat asa de lînã moale,
Care se putea si croseta
În felul urmãtor:
Una cãsca foarte atent,
Si cealaltã tinea ghemul.


Sah Eu mut o zi albã
El mutã o zi neagrã.
Eu înaintez cu un vis,
El mi-l ia la rãzboi.
El îmi atacã plãmânii,
Eu mã gîndesc un an la spital,
Fac o combinatie strãlucitã
Si-i cîstig o zi neagrã.
El mutã o nenorocire
Si mã amenintã cu cancerul
(Care merge deocamdatã în formã de cruce),
dar eu îi pun în fatã o carte
Si-l silesc sã se retragã.
Îi mai cîstig cîteva piese,
Dar, uite, jumãtate din viata mea
E scoasã pe margine.
- O sã-ti dau sah si pierzi optimismul,
Îmi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.


În spatele meu sotia, copiii,
Soarele, luna si ceilalti chibiti
Tremurã pentru orice miscare a mea.


Eu îmi aprind o tigarã
Si continui partida.


A fost o zi Te întorci acasã
Putintel uzat, dar multumit,
Multumit ca un bilet de tramvai arãtat la control,
Si perforat exact unde trebuie.


Te-ai desirat cu generositate toãtã ziua
Si acum te aduni cu fiecare pas
Si astepti sã vii tot din urmã,
Si vii de pretutindeni, ca un tren de marfã gol
Vii si nu te mai termini.


A fost o zi ca toate celelalte, plinã de roade.
Nici n-ai ajuns bine la serviciu
Cã ai si început sã-ti depui activitatea
Pe birou, pe scaune, pe telefon si pe celelalte obiecte înconjurãtoare,
special amenajate.


Ai fãcut fatã si la alte sarcini:
Ai cerut si ai dat tigãri,
Ai strîns mîna la cel putin o sutã de conoscuti
Grãbindu-te sã le-o iei inainte cu întrebarea
«Ce mai faci?» ca sã n-apuce ei sã te întrebe,
Punîndu-i astfel într-o pozitie de inferioritate,
Si desigur ai vorbit toãtã ziua normal,
În limitele Dictionarului de Limbã Româanã Contemporanã,
Circa cinci mii de cuvinte.


Si acum, în timp ce strîngi rugina,
De pe cheia uitatã-n buzunar,
Constati cã pietricelele care ti-au intrat in pantofi,
Ti s-au furisat rînd pe rînd si-n suflet
Si sunã acolo ciudat.
Asa încât copii tãi vor mai avea încã o jucãrie
Pe care s-o zdrãngãne.


Chiar si nervii tãi care ti s-au rãsucit azi foarte artistic,
Vor putea fi folositi de ei cu succes
Drept zbîrnîietoare la noul zmeu de hîrtîe.
Peste cîteva minute zmeul se va înãlta vesel
Pe deasupra casei tale semnalizînd în cosmos,
Cã pe pãmînt existã totusi viatã
Care este valorificatã la maximum.

Marin Sorescu

 

[anuk]

Dacica

Ma uit la tine, subred vas de lut.
Trei mii de ani ai incaput .
Veci de vecii, pe care le infrunti,
S-au adunat in golul tau, marunti,
Si fiecare varsta din vecie.
Lasand un fir de praf drept marturie,
La pus tihnit in ciobul pastrator.
Clipa traieste, veacurile mor.

Tu, plin de taine si stirbit in gura,
Ai stat ascuns adanc in aratura.
Nici oasele nu i s-au pomenit
Ale aceluia ce-n zmalt te-a-ncremenit
Si, framantand, ti-a dat obarsii noi.
N-a mai ramas macar din el gunoi
Tot un pamant, la fel de bun, la fel de prost:
Tu esti aici. El parca nici n-a fost.

Dar inmuiata-n sange si sudoare,
Unghia lui ti-a pus un zbenghi de floare
Si, ocolindu-si coapsa cu subtire
Chenar, i-a dat noroiului simtire.

Tu poti sa fii, el poate sa nu fie,
Zgarietura-i teafara si vie.
Nu esti al singurului Dumnezeu.
Ca luna, ca o stea, ca o pustie.
Esti si al semenului meu.
Braul tau viu,cand mainile-au murit,
Da biruinta gingasului pipait.

Olarul drept pe palma lui te-a pus
Si-ai scos raspuns, la deget, in auz.
Fragedul sunet, dulce, lin,
E-ntreg si nou ca la-nceput, si plin.

Ulciorule de vis si de pamant,
El ti-a dat glas. Eu iti voi da cuvant.


Tudor Arghezi

 

[degetica]

Întânlire

primăvare
arborii se îndrăgostesc,
eu printre ei urc din ram în ram
spre comorile lui Avram.
acolo odată m-am întânlit cu tine,
dormeai cu tâmpla rezemată
de-o stea
şi-mi spuneai
c-ai visat că amândoi căzusem în timp,
tu o visătoare
ca o mirare,
eu, plin de candori,
rătăcit prin depărtări.

după ce am desfrunzit
copacii,
s-a făcut iarnă
şi sufletele noastre
s-au pierdut printre astre.

cu cât arborii erau mai mari
cu atât sufereau
inimile noastre de hoinari.
aproape de chindii
cerul în culori liliachii,
se-ntuneca
şi venea o tacere
ca o mângâiere.
bucuria mea era
că sunt al tău şi eşti a mea.
că sunt şi că eşti
călători printre poveşti.

aşteptăm o zi cu soare
eu un trubadur singuratic,
tu o femeie visătoare,
rătăcind ca doi trăzniti
printre astre şi printre sfinţi.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu

 

[anuk]

E împărţită omenirea...

E împărţită omenirea
În cei ce vor şi cei ce ştiu.
În cei dentâi trăieşte firea,
Ceilalţi o cumpănesc ş-o scriu.
Când unii ţese haina vremei,
Ceilalţi a vremii coji adun:
Viaţă unii dau problemei,
Ceilalţi gândirei o supun.

Dar pace este între dânşii:
Ce unii fac iau alţi-aminte.
Căci până azi domneşte-ntr-înşii
A cărţii tale graiuri sfinte.
N-a intrat viermele-ndoielii,
Copil e ochiul lor când vede,
Căinţa văd urmând greşelii,
Căci omul tot în tine crede.

Al răului geniu arate-mi
Un om din viţă pământească,
Ce-ar fi-ncercat ale lui patemi
Naintea ta să-ndreptăţească;
Căci buni şi răi trăiesc în tine,
Cuvântul tău e calea lor —
De-a lor abateri li-i ruşine,
Căci tu eşti ţinta tuturor.

Virtutea nu mai e un merit,
Căci merit nu-i când nu e luptă.
Asupra ta ei nu se-ntărât
Cu viaţa-n joc, cu mintea ruptă;
Mânând cu anii colbul şcolii,
Ei cred făr-a fi înţeles,
Din cărţi străvechi roase de molii
Îşi împlu mintea cu eres.

Ei nu pătrund a ta mărire —
Minune-i pentru dânşii tot.
Necercetând nimic în fire,
Nimic nu ştiu, nimic nu pot;
Căci nu-i supusă lămuririi
Gândirea-n capul înţelept —
La toate farmecele firii
Se bat cu mânile pe piept.

Urmând a cărţilor străveche
Statornic, nemişcat învăţ,
E surdă azi a lor ureche
Privindu-ţi firea cu dispreţ;
Legată-n lanţ e a lor minte
Şi rodul minţii e sălbatec,
Se plac în mistice cuvinte
Şi-esplică totul enigmatic.


Mihai Eminescu

 

[degetica]

O poezie e o stare

un plâns sub pleoapa unei pagini

surâsul tău prins între două margini

gândul ‘nainte de culcare.

mi-e teamă între două rânduri

şi singur la sfârşit de strofă cânt

soarta unui vierme sub pământ

şi noaptea unui dor pe pat de scânduri.

oglinda-n care poţi privi şi-atinge

un eu uitat la colţ de stradă

un el dormind în vis să vadă

cum poezia naşte, creşte şi se stinge.

o poezie e o stare, trecătoare

ce-agaţă-n mers făptura ta

o floare de nu-mă-uita

de multe ori călcată în picioare.
de Bodolica Alexandru

---

Poezia e o fiară cu colţi lungi

Care-ţi dă târcoale când eşti singur

Din sângele tău cupa şi-ar umple

Şi-ar bea cu însetare ultima-ţi suflare.

Nu-i de glumit cu poezia.

Într-o secundă-ţi poate lua gâtul.

Ce a ajuns la noi în cărţi şi în rostire

Nu-i poezie pură, e-amăgire!

Nu poţi să priveşti în ochi o poezie,

n-ai cum!

o simţi cum respiră în jurul tău

şi faci tot ce-ţi spune, de bine sau rău

pui în cuvinte fiorii şi teama.

Poezia se cere scrisă, se cere născută

Îşi caută un trup printre oameni

Îşi întoarce capul spre tine,

Spre mine

şi unul din noi

Tot o va scrie.

Cu poezia nu-i de glumit.

Şi poezia n-are oră, calendar

ea nu se naşte în zadar.

Doar că, ce ştim noi nu-s poezii adevărate.

Sunt umbre ale poeziei, recitate

Şoapte din alte lumi, atenuate

Daca s-ar putea îmblânzi poezia…

de Bodolica Alexandru

---

Bine aţi venit în mintea unui om nebun!

Vă rog să nu atingeţi nimic,
în timpul călătoriei,
nu faceţi poze,
nu vă însuşiţi nimic din ce veţi vedea.
Priviţi şi minunaţi-vă.

Ce poţi găsi în mintea unui nebun?

Înainte de toate, multă nebunie.
Gânduri pe care nimeni nu le-a gândit,
situaţii-limită,
scenarii imaginare,
veritabile benzi desenate
ce se întind pe kilometri-ani-lumină,
în neuronii afectaţi de nebunie.

Nebunul ştie că e nebun??

Uneori, îşi dă seama că e diferit.
Însă, consideră că nebunia ar fi un dar special.
Astfel că încearcă să scoată din el
acest “vulcan informaţional”.

Există o limită a nebuniei?

Nu. De fiecare dată manifestarea nebuniei,
capătă noi proporţii,
în funcţie de intensitatea trăirilor.

Ce se întâmplă dacă doi nebuni intră în contact?

Interacţionează, evident.
După modul de manifestare a nebuniei,
pot deveni cei mai buni prieteni,
sau cei mai aprigi rivali.

Un nebun vede lucrurile normale ca fiind deteriorate?

Le vede, aşa cum vedem noi,
cei care ne considerăm normali,
manifestarea nebuniei.

Cum se ajunge la nebunie?

Trăind.

Nebunii se sinucid?

Da, după modul nostru de percepţie.
Ei nu văd în moarte decât o modalitate de a afla
cine te-a iubit pe pământ,
şi cum e viaţa dincolo.

Nebunia se transmite ereditar?

Nu poate stabili un procentaj, însă, genetic
se preia o anumită cantitate de la părinţi…
face parte din temperament.

Savanţii intră în categoria nebunilor?

Să ştiţi că toţi au fost consideraţi nebuni
înainte de a ajunge savanţi.
Formele de manifestare a nebuniei te pot conduce către 2 căi.
Fie ajungi să faci o mare descoperire,
fie rămâi la rangul de nebun.

Nebunii pot avea o relaţie?

Da. Însă le e greu să o păstreze.
Vor căuta întotdeauna să-şi manifeste
propriul punct de vedere,
şi aceasta va crea disensiuni
în cadrul cuplului.

E bine să-i spui unui nebun că e nebun?

De preferat să nu facem aceasta.
Nu-l vom ajuta.După cum spuneam,
el se consideră special.

Cum poţi afla dacă eşti nebun?

Testele medicale nu pot demonstra în totalitate
nebunia unei persoane.
Poţi afla că eşti nebun numai dacă eşti pregătit să accepţi.
de Bodolica Alexandru

 

[anuk]

Noaptea de mai

Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poartă cântece-ntre aripi dă naştere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Şi muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă,
Şi primăvara când se-ntoarce şi astăzi ca şi alte dăţi,
Şi preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-aţi reurca în sfera abstractelor seninătăţi?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâţi-vă-ntre roze.
Parfumele din mai înalţă reînnoite-apoteoze,
Şi-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpeneşti virginităţi
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ş-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit;
Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit.
Simţirea, ca şi bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori şi dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit.

Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, —
Când frunza ca şi mai nainte şopteşte frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbeşte-n culmea diamantatului abis,
Izvorul când s-argintuieşte de alba lună care-l ninge,
Când zboară freamăte de aripi în fundul cerului deschis?...
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, şi câmpul încă plin de roze,
Şi până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit...
Iubirea, şi prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,
Şi dacă ura şi trădarea vor predomni în vecinicie...
Veniţi: privighetoarea cântă, şi liliacul e-nflorit.

Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
Pământ şi spaţiu îşi urmează sublimele metamorfoze,
Răsare câte-o nouă floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru-adâncul, şi codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul de fluier, mai leneşă a nopţii pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou;
Mucigăitul smârc al văii cu poezie se vestmântă,
Pe prefiratele lui ape pluteşte albul nenufar...
O mică stea e licuriciul, şi steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze. — Veniţi: privighetoarea cântă.

Posomorârea fără margini a nopţilor de altădată,
Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde sta deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
E mai şi încă mă simt tânăr sub înălţimea înstelată.
Trecu talazul duşmăniei cu groaza lui de nedescris,
La fund se duse iar gunoiul ce înălţase o secundă
Şi stânca tot rămase stâncă, şi unda tot rămase undă...
Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâietoare,
Şi astăzi e parfum de roze şi cântec de privighetoare.

Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.
Pe jgheabul verde al cişmelei un faun rustic c-o naiadă
S-au prins de vorbe şi de glume sub licăririle din cer;
Columbe albe bat din aripi şi visurile vin grămadă,
Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă...
Băsmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau
Din limpezimile albastre, şi-n apa clară se scăldau...
Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feţi-frumoşi culcaţi pe iarbă izbindu-se cu portocale;
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăşi de in,
Ce-n mâini cu amforele goale îşi umplu ochii de senin,
Şi printre-a serii lăcrămare de ametiste şi opale,
Anacreon re-nalţă vocea, dialoghează Theocrit...
Veniţi: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.

E mai şi încă mă simt tânăr sub înălţimea înstelată...
Halucinat când este-auzul, vederea este fermecată;
Aud ce spune firul ierbii, şi văd un cer de aripi plin,
M-aşez privind în clarul lunii sub transparenţa atmosferei
Şi-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cântece nălucitoare cum sunt candorile de crin.
O! feerie a naturii, desfăşură-te în splendoare,
Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare,
Fiindcă tu eşti pentru suflet repaos dulce şi suprem.
O! feerie a naturii, vindecătoare de nevroze,
Ce ne-mbuneşti fără ştiinţă şi ne mângâi fără să vrem,
Regret suprem al fiecărui, desfăşură-te în splendoare
În aer cu parfum de roze şi cântec de privighetoare.
Veniţi, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.

Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer...
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Şi-această noapte fericită la gâtul ei cu sălbi de astre
S-a coborât pe flori roz-albe şi pe pădurile albastre,
A-ntins subţirile-i zăbranic şi peste câmp şi peste văi,
A-nsăilat nemărginirea cu raze de argint şi aur
Şi o cusu cu mii de fluturi şi o brăzdă cu mii de căi;
A revărsat peste tot locul dumnezeiescul ei tezaur,
În atmosfera străvezie împăciuirea şi-a întins,
Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins,
Făcu izvorul să-l îngâne, pădurea să se-nveselească,
Orice durere să-nceteze, şi poezia să vorbească.

Pe om în leagănul ei magic îl adormi — şi el uită —
Cu clarobscur mască urâtul şi şterse formele prea bruşte,
Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muşte,
Şi zise dealului să cânte, şi dealul nu mai pregetă,
Şi zise văilor să cânte, şi văile se ridicară,
Cu voci de frunze şi de ape, cu şoapte ce s-armonizară,
Şi zise paserei să cânte, şi la porunca uimitoare,
Se înălţă parfum de roze şi cântec de privighetoare...
Iar când şi mie-mi zise: ,,Cântă!", c-un singur semn
mă deşteptă,
Spre înălţimi neturburate mă reurcă pe-o scară sfântă...
În aeru-mbătat de roze, veniţi: — privighetoarea cântă.



Alexandru Macedonski

 

[anuk]

Eu nu cred nici în Iehova

Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha-Sakya-Muni,
Nici în viaţă, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt şi unul ş-altul,
Şi tot una mi-este mie
De-oi trăi în veci pe lume,
De-oi muri în vecinicie.

Toate-aceste taine sfinte
— Pentru om frânturi de limbă —
În zădar gândeşti, căci gândul,
Zău, nimic în lume schimbă.

Şi fiindcă în nimica
Eu nu cred — o, daţi-mi pace!
Fac astfel cum mie-mi pare
Şi faceţi precum vă place.

Nu mă-ncântaţi nici cu clasici,
Nici cu stil curat şi antic —
Toate-mi sunt de o potrivă,
Eu rămân ce-am fost: romantic.



MIHAI EMINESCU

 

[anuk]

Cat de actuale sunt aceste versuri ale lui Cosbuc !


Tricolorul

Albastru, române, ţi-e steagul,
Dar ştii tu de ce? Să te-nvăţ.
Albastru-nsemnează ciocoii,
Şi tot ce-ţi aduni tu cu boii
Din mila căldurii şi-a ploii
Al lor e, şi-acum şi de-a pururi,
Şi-al tău, cerşetorule,-un băţ.
Dar rabdă, c-o fac din iubire:
Să tem că te duce-n pierire
Belşugul prin trai cu răsfăţ.

Şi galben, române, ţi-e steagul.
Iar galbenul spune de voi,
De cei de la pluguri, ţăranii,
Voi galbeni de foame sărmanii,
De boale purtate cu anii —
La scară, şi dracul vă ducă!
Stăpânii au scumpe nevoi:
Va banque şi dineuri şi păsuri
Şi-amante cu cai şi mătăsuri,
Şi toată nădejdea-i la voi!

Şi roşu, române, ţi-e steagul.
Şi-un geniu e tâlcul, s-o ştii.
Al neamului geniu, vezi-bine:
E roşu de-o tristă ruşine,
Că vremea-ndreptării nu vine,
Că tot mai cu multe mânii
Ne-ajunge voitul dezastru;
Abisu-ntre galben şi-albastru —
Satano, de unde ne vii?


George Coşbuc

 

[anuk]

Mihai Eminescu Dormi,dormi ! recita Marcel Iures

Dormi, dormi!

Nu este carte-n lume din care sã înveti
Ca viata pret sã aibã si moartea s-aibã (pret),
Deci, aruncînd în laturi acele mii de cãrti
Cari privesc viata din patruzeci de pãrti
Si cred cumcã o lume, o inimã se schimbã
Cu dezlegãri ciudate si cu frînturi de limbã.

Astfel rãmas-am singur… ce caut eu (în) viatã:
Lumina frumusetii, puterea si dulceata
În petece de gînduri, în greul colb al scolii,
În literele strîmbe si-n urmele de molii?

Trecu pe dinainte-mi, usoarã, umbra sortii,
Cãci am simtit durerea si voluptatea mortii.
O cît esti (de) frumoasã, cum dormi asa de blîndã
Te vãd cu ochiul lacom si inima flãmîndã,
Încet pãsesc pe vîrful picioarelor spre tine…
Nu am atîta vinã pe cîtã port durere…

Cãci nu mai sînt nimica, nu sînt stãpîn pe mine
Pãtruns, ca de-o durere, de patimã, mã tine,
Ea a intrat în mine ca un demon strãin
De nu mã mai cunosc. Eu sînt unealta ei,
Eu sînt nimic si ea e tot…
De sînt sãlbatec…

Si ce sînt eu de vinã
Cã mi-e atît de sete de-o razã de luminã
Din ochii tãi…? De vinã cã inima mi-e grea
De suferinti si lacrimi si de iubirea mea?

O, stãruie-mi o razã din ochii tãi cei sfinti,
O, marmurã, aibi milã de-a mele rugãminti!

O, farmec dulce-al umbrei deasupra sfintei marmuri.
Dormi, dormi!
Cãci visul e-o viatã, cum viata e un vis.

(1879)

 

[degetica]

O lume...

Creaţie sau evoluţie în timp
Obişnuit o denumim, "o lume"...
E-un simplu obicei de-a da un nume;
Cum vara-i pururi, tot acelaşi anotimp.

Cât de perpetuu credem în peren
Şi nu distingem fondul, superficiali!
Luăm tot, convinşi că suntem imortali...
Trăim iluzia de veşnic, parte din refren.

De ne-am admite-o purure inconsecvenţă
Ştiind că-ntr-o secundă milioane mor,
Am renunţa la dreptul unic d-autor...
Ne-am fi schimbat ideea despre existenţă.

De-am şti că lumea-i alta-n fiecare zi
De la microb, ferigă, fluture, varan
-Scheletele din morţi, ce-s cât o ţară, într-un an-
Am fi mai buni, fără excepţii, sigur ne-am iubi.

Visez o lume, a individului, drept cult;
Chiar de-i pe partea nevăzută a vieţii, nu doar staruri,
Noii, cu toţii, să păstreze duşii-n "hard" de anticaruri...
Să fim cu toţii, o pururi, lume de real-ocult!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu

---

Halta

nu vă aplecaţi în afară
acest text promoţie
conţine 100 g gratis...
este 3 în 1 şi la recitire aveţi
bonus trei silabe...

stâlpii trec cu viteză
satele, târgurile, zilele arse... ameţeli
semiorgasm
v-ar fura şapca, mai bine
coborâţi aici, în halta aceasta
se dă viză, primiri cu fanfară
cu iarba cea mai verde
caprelor speriate – neputinţele voastre...
fastul visat, trecute iubiri
experienţe aproximative
surâsuri născute prematur
surâsuri-infarct
surâsuri bătrâne
sulf...
aici e linişte
cea mai linişte
nu se aud
viermii crănţănind pomeţi
genunchi, tălpi
puteţi chiar găti
aşteptarea-aşteptărilor
să spionaţi cum orologiile
nu mai măsoară nimic – era
doar o acoperire
de fapt
mestecă în crema care
provoacă riduri
decorul acesta este aşa
cum l-aţi vrut
iată: congresul rugăciunilor
care n-au ajuns nicăieri
şi nicăieri e pretutindeni
aici să închideţi celularele de tot
unde fugiţi... hei
v-aţi uitat şapca

la bufet, ţoiul era plin cu
iubire
nici măcar n-aţi vârât capul
prin uşa întredeschisă
cele trei silabe bonus
erau

nu mă acuzaţi de superficialitate
este precum aţi citit –
cantitativ...
bine, ne revedem la cabină
probând pe "mâine", "azi" deja
mă strânge
lunec
în textul următor

poezie de Valeriu Barbu