NOSTALGII

[anuk]

Niciodată

Un cântec nu-i nimic în lumea asta
Mai bine să-l zdrobeşti şi apoi să taci
Când el cu o iluzie nu umple
Ghiozdanele copiilor săraci.
Destul cu-atâtea găşti aristocrate
Ce caută şi-n cântece câştig
Un cântec nu-i nimic dacă nu face
Mai cald în casele în care-i frig.

Niciodată, niciodată
Să nu uităm de cei mai trişti ca noi.

Dezmoşteniţii-şi caută o cale
Nenorociţii trec cu paşii grei
Nu ne putem închide-n cabinete
Făcând uşor abstracţie de ei.
Mizeria există până-n oase
Popoare mor şi indivizi decad
Nu-i cântec pe pământ să nu miroasă
A foc, a năduşeală şi a iad.

Şi dacă toate cântecele noastre
Nimic nu sunt şi chiar nimic nu pot
Noi pentru cei săraci şi fără şanse
Suntem mereu datori să facem tot.
Măcar atât din toate să rămână
Din tot ce-am pătimit la focul mic
Un vers, o spovedanie, un cântec
De partea celor care n-au nimïc.

Adrian Păunescu.

 

[anuk]

Iertările

Tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntamplă,
Că ochii mei sunt când senini, când verzi,
Că port ninsori sau port noroi pe tâmplă,
Ai să mă ierţi, altfel ai să mă pierzi.

Văd lumea prin lunete măritoare
Şi văd grădini cu arme mari de foc,
Sub mâna mea deja planeta moare
Şi în urechi am continentul rock.


Ai să mă ierţi că sunt labilitate
Că trec peste extreme fulgerând,
Ai să mă ierţi preablânda mea de toate,
Eu sunt nemuritorul tău de rând.

Ai să mă ierţi că nu pot fără tine
Şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
Mie pierzându-te-mi va fi mai bine
Eu tristul cel mai liber dintre toţi.

Şi cum se-ntamplă moartea să le spele
Pe toate-nobilându-le fictiv,
Ai să te-apleci deasupra morţii mele
Şi tot ai să mă ierţi definitiv.

Ai să mă ierţi în fiecare noapte
Şi-am să te mint în fiecare zi
Şi cât putea-va sufletul să rabde
Cu cât îţi voi greşi te voi iubi.


Adrian Paunescu

 

[anuk]

Am impresia ca am mai postat-o ,daca da, scuze.


Rusalka


În stejarisul cel salbatic
Calugarul s-a afundat,
Traind tot trist si singuratic,
În posturi, ruga si oftat.
Cu o lopata preasmerita
El si-a sapat al sau mormânt
Si pentru moartea-i multdorita
Se tot ruga la orice sfânt.

Dar, într-o vara, când în pragul
Colibei sale se ruga,
Vazu aiurea cum dubravul*
Încet-încet se-nnegura;
Vazu cum ceata peste lacuri
Se asternea, iar luna-n nori
Aluneca încet pe lacuri,
Parca-nrosita de fiori.

Privi la apa plin de groaza,
Înfiorat pâna-n rarunchi...
Valuri pe lac se înspumeaza
Si se opresc pe-ai sai genunchi...
Deodata... ca a noptii umbra,
Din ape iese o femeie,
Ce lin pe maluri se adumbra,
Alba, ca neaua ce scânteie.

Ea pe calugar îl priveste
Si-si piaptana umedul par,
Monahu-atunci se-ngalbeneste:
Era frumoasa-ntr-adevar.
Din cap facând semn de-aprobare,
Cu mâna îl cheama duios...
Dar, ca si steaua cazatoare,
Piere sub valul somnoros.

El noaptea n-a putut sa doarma
Si ziua nu s-a mai rugat;
Parea ca realul se sfarma
Si-apare chipul fermecat.
Luna pe cer pleca hoinara,
Stejarii se înnegurau,
Doar chipul drag, a doua oara,
Statea pe valuri ce fierbeau.

Privind, îi tot faci semn cu capul,
Saruturi îi trimiti în gluma;
Râzând, te joci acum cu valul,
Plângând, stropesti cu a lui spuma.
Chemându-l dulce, gingas gemi:
"Monah, monah, hai, vino, vino!..."
Dar mult n-aveai sa îl mai chemi,
Caci valul te-a-nghitit, divino!

A treia zi, batrânul schimnic
Statea pe malul fermecat
Si astepta chipul angelic.
Stejarii iar s-au negurat.
Când zorii noaptea au gonit-o,
De urma lui nu au mai dat;
Doar barba sura i-au gasit-o
Plutind pe valul înspumat.

Alexandr Puskin

---

---

Pt cine are rabdare , teatru radiofonic "Rusalka " intr-o distributie magistrala : George Calboreanu,Gheorghe Cozorici, Vasilica Tastaman, Eugenia popovici, Lucia Mara , Dan Da mian.

In povestirea lui Puskin o fata de morar ese sedusa si abandonata de un cneaz. Din disperare fata se sinucide ,iar dupa moarte ,devine rusalca si se razbuna pe cneaz .

Rusalcele sunt spirite ale fetelor ce mor tinere ,spirite fara liniste care vin pe pamant pt a-si incheia socotelile.

 

[anuk]

Noaptea de iunie


Musset a cugetat-o sorbind a ei răcoare

Şi stelele de aur din cerul luminos,

Şi tainica natură în falnica-i splendoare,

Şi tot ce se-ntrevede în haos, sus şi jos,

Şi tot ce este-n suflet ca sfântă inspirare,

Şi tot ce este-n creier ca vis sau cugetare,

Şi tot ce este-n inimi ca patimi ori simţiri,

Pe când, pe rând, veniră cu dulci însufleţiri

S-alunece pe harpă-i, încet, ca o suflare

Ce-mprăştie prin aer parfum de trandafiri;

Musset a cugetat-o, dar el n-a scris-o. Oare

Voi-va astăzi Muza din ceruri să coboare,

În mantia-i eternă de aur şi de-azur,

Şi tocmai de la Sena, ce curge maiestoasă,

La Dâmboviţa noastră, îngustă şi tinoasă,

Să facă să revibre divinul ei murmur?



Şi noi avem desigur un cer curat şi-albastru

Şi inime voioase şi inime-n dezastru,

Şi noi avem în aer parfum şi melodii;

Avem pe Heliade; Alecsandri, un astru;

Avem Bolintinenii cu sfinte rapsodii;

Avem Depărăţenii, precum şi Franţa soră,

Avut-atâtea genii apuse-n auroră,

Dar ce n-avem, desigur, sunt suflete să salte,

Sunt limbi ca să vorbească cu vocile înalte,

De-aceia care cântă şi mor necunoscuţi,

Pierduţi pentru-omenire şi ţara lor, pierduţi!



A! Tu plângeai amarnic, poete al durerii,

Atunci când a ta voce invidii provoca,

Dar tu aveai cu tine lăstarele puterii,

Căci mândra tinerime mereu te invoca.

Cu tine n-aveai tronul, indiferent la toate;

Un Ludovic cel mare în Franţa nu domnea;

Dar tu aveai aceea ce nimeni n-are poate

Amici care să plângă când sufletu-ţi plângea!

Femeia răspunsese la sacra ta iubire,

Bărbatul răspunsese la amicia ta,

Şi cântecele tale zburau la nemurire,

Şi nimeni nu le uită şi nu le va uita!



Tu n-ai murit de foame în trista ta cădere,

Şi n-ai văzut în lacrimi pe mumă-ta-n durere,

Prin cântecele tale născuşi neatârnat,

Şi Muza ta duioasă poet te-a consacrat,

Dar ea totdeodată nu zise: “Mergi, poete,

Să fii numai ca martor l-a zilelor banchete

Şi-o viaţă dureroasă în lume să târăşti”…

Iar când voia să fie de lauri coronată,

În taină să se-ncline pe fruntea-ţi inspirată,

Puteai în candelabre s-aprinzi ca s-o primeşti,

Făclii nenumărate, sub care să păleşti,

Cu tâmpla rezemată de mâini, o-ntreagă noapte,

Şi până despre ziuă s-asculţi ale ei şoapte,

Ş-apoi s-adormi de somnul fiinţelor cereşti!



Puteai, după voinţă, s-alergi în lumea mare,

Veneţia să-ţi cânte o dulce inspirare,

Prin sălile dogale voios să rătăceşti,

Să zbori până la Lido în neagra ta gondolă,

Cu fruntea luminată de-o sfântă-aureolă,

Şi plin de o iubire eternă, să iubeşti!

Să-ţi pierzi orice iluzii, ş-amorul să-ţi rămâie

Spre cer ca să se-nalţe ca fumul de tămâie,

Şi-n nopţi melodioase de august ori de mai,

Nou înger, pe-aripi late, să zbori până la rai!



Puteai lângă Rachela, cu inimă deşartă,

Dar nobilă prin suflet şi nobilă prin artă,

Să uiţi a ta durere şi vocea să-i asculţi,

Şi mult mai sus de secol, râzând de calomnie,

Să te ridici deodată pe braţe de adulţi,

Vărsând în a ta urmă torente de-armonie,

La care să se-nchine duşmanii cât de mulţi!

Puteai, râzând de versuri la front aliniate,

Să ţeşi o nouă pânză de rime zdruncinate,

Şi-ntr-însa să amesteci real cu ideal,

Făcând pe a ta Muză în clipă să creeze

Taverna-n care vinul să curgă ca un val,

Alături cu palatul în care să viseze

În mijlocul orgiei vrun nou Sardanapal!



Pe Malibran, în care vibra melodioasă,

A îngerilor voce din doma radioasă,

Puteai s-o faci celebră, cântând pe-al ei mormânt,

Şi-n Rolla, de la ceruri, să cazi pân’ la pământ,

Iar fata să-şi deşire cu mâna ei roz-albă

Monedele de aur cuprinse într-o salbă,

Şi dându-le lui Rolla, acelui desfrânat,

Să-i zică: “Ia-le, du-te, şi joacă-le, căci poate,

Norocul să se schimbe precum se schimbă toate!”

Dar Rolla să-şi golească paharu-nveninat,

Să-şi dea a lui suflare cu ziua ce se-ngână,

Şi înger, ca şi demon, prin nume să rămână!



Sublim poet, ca mine tu n-ai trăit în lume,

Să simţi indiferenţa cum vine să sugrume

Din inimile noastre, cerescul simţământ,

Ce sparge închisoarea-i de humă, ca să zboare

Spre tot ce este rază, scântei, parfum, splendoare,

Spre tot ce te ridică în cer de pe pământ!

Ai suferit, desigur, dar niciodată încă,

Oriunde te conduse destinul tău incert,

Tu n-ai murit de foame, ca palidul Gilbert,

Şi patria-ţi, – ingrată fiind, – ţi-a zis: “Mănâncă!”

Cântaşi cu toate-acestea un imn de-amărăciune,

Sarcasmele rânjinde pe buze-ţi se-ntâlnesc,

Dar spune-mi oare-atuncea, izvor de goliciune,

Ce trebuie să facă acei ce flămânzesc?

Când iunie surâde cu nopţile-nstelate,

Să cânte sau să moară, când tu şi n-ai cântat?

Să plângă, sau să râdă, cu buze descleştate,

Când ţie, şi condeiul din mână ţi-a picat?

Să cânte?… Pentru cine?… Să moară?… Pentru cine?…

Şi cine ştie, oare, în moarte de e bine?…

Să plângă?… Însă plânsul provoacă râsul azi…

Pe cât ai să verşi lacrimi, pe-atâta ai să cazi!

Să râdă?… Dar tot omul o rană are-ntr-însul…

Să râdă însă! Râsul provoacă singur plânsul!



<de Alexandru Macedonski

 

[anuk]

Inima mamei

de George Coșbuc după o legendă franceză


Era băiat frumos la chip și blând,
El a venit acasă azi oftând;
Și mamă-sa, văzându-l supărat,
L-a strâns la piept, pe ochi l-a sărutat
Și-a zis, privind cu drag în ochii lui:
Tu ai ceva pe suflet și nu-mi spui!
Parcă te temi că-ți mustru gândul tău,
De ce nu-mi spui? Nu vezi cât ești de rău!
Și ea plângea, cum plânge fiul mic,
Și-a plâns și el, și n-a răspuns nimic.

Să-i spuie mamei! Da, când a plecat
De la iubita lui, el revoltat
Venea nebun și dus d-un singur gând
S-ajungă lângă mă-sa mai curând,
Să-i spuie tot! Dar când a fost în prag,
A stat pierdut în loc o, lașul ce-i!
Azi îl ardea privirea cald-a ei,
Și brațele-i, care-l strângeau cu dor,
Azi îl durea îmbrățișarea lor,
Și toată vorba mamei îl durea
Și silnic el s-a smuls de lângă ea.
El a fugit de mă-sa. Abătut,
O-ntreagă zi pe lunci el s-a pierdut
Și la iubita lui el se gândea,
Și la cuvintele ce le-a zis ea:
Eu voi iubi pe unul dintre toți;

Din pieptul mamei tale, dacă poți
Să-mi dai tu inima al meu vei fi!
Voiesc un talisman! De voi iubi,
Să fiu iubită! Vreau să știu cum ești,
Eu cer un sirigur semn, că mă iubești!
Și el s-a îngrozit de-acest cuvânt!
Ea-și bate joc de ce-avea el mai sfânt,
Și, ca d-un demon, el s-a rupt de ea,
Dar o iubea nebun, el o iubea
Mai mult acum fără-nțeles
Vorbea cu sine, și gemea mai des;
Și se-ngrozea de gândul că-ntr-o zi
Această fată-l poate birui.
Să-și piardă mama-n chip atât de laș,
De doua ori să fie ucigaș!
Și-a doua zi s-a dus și-a întrebat
Pe draga lui, dar ea și-acum i-a dat
Răspunsul vechi. și el gemea plângând
Și nu putea să fugă d-acest gând
Și nouă nopți cu gândul s-a zbătut
Și-n urmă-a dus iubiteice-a cerut.

El n-a putut să plângă și-ar fi plâns,
În mână tremurat ținea, dar strâns
Odorul drag, o inimă și-a cui?
Aceasta este răsplătirea lui!
Ea l-a iubit, ca ochii ei, și blând
Plângea și ea, când îl vedea plângând,
Și și-ar fi dat și capul pentru el:
Și-acum o răsplătește-așa mișel!
El nu mai are mamă! El a pus
Iubirea unei fete mai presus
D-a mamei lui - ce mult a dat
Și-n schimb el nu știa ce-a cumpărat!
Fiori simțea cum îl îneacă reci;
Îi răsunau blestemele de veci
A mamei, numai șoapte fără glas,
El o simțea venind cu pas de pas
Pe urma lui, el o vedea plângând
Cu degetul spre dânsul arătând
Și-atunci, d-atâtea gânduri abătut,
Împleticindu-se, el a căzut
În drum, ținându-și talismanul strâns
La piept. și-un glas amestecat cu plâns
A răsărit atunci înduioșat
Și plin d-o milă dulce l-a-ntrebat:
Tu te-ai lovit, iubitul meu? Să-mi spui!

Era inima moart-a mamei lui.

 

[anuk]

125 de ani de la moartea lui MIHAI EMINESCU .



Asa-i ca inca le stiti pe de rost ?


Părea un tânar voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra fetei străvezii
E albă ca de ceară
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afară.

(Luceafărul)

Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

(Epigonii)

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-ntelegi din a lor arta
Ce e rău si ce e bine.

(Glossă)

Inc-o gură și dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuși este trist în lume!

(Floare albastră)

Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braț încet s-o culci,
Lăsînd pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...

(Dorință)

Mai am un singur dor:
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea marii;
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiți un pat
Din tinere ramuri.

(Mai am un singur dor)

Alături teiul vechi mi se deschide:
Din el ieşi o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.

(Fiind băiet păduri cutreieram)

De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?
De ce boala şi moartea să fie partea voastră,
Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă
Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?

(Împărat și proletar)

Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării...
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!

(Scrisoarea I)

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punînd mîna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

(Scrisoarea III)

 

[Sarrah]

După meciul de baraj cu Grecia

Noi la Rio nu plecăm,
Nu plecăm la Rio.
Fotbal nu ştim să jucăm,
Mondial, Adio!

poezie de Dumitru Delcă

Foot... ball

Nu facem, categoric, parte din primul bol,
Deşi tot cu picioare, gândim la fel, mereu
Şi doar arar lovim cu capul... tot mai greu!
Oricum suntem de plâns sau râs şi la "football"

Poate tocmai de-aceea avem cuvânt "halal",
Că ştim că nici piciorul, nici bila nu le-avem;
Şi-am transformat din fotă, "fot" un cuvânt de lemn
Şi-n râs, cutumă veche, de horă, sârbă, în... "bal"?!?

Şi-atunci, ca-n toate, avem la "prost"... joc, explicaţie;
Că nu-nţelegem tot, ce-n lume-i lexical,
Că "foot" nu-i mascul-fotă... nici actul sexual,
Iar "ball", nu-i nici de supă, nici la cămin... "dansaţie".

Din joc al minţii, şah, ce-aproape-i o sosie,
Atacu-i apărare, înspre-a nu se trezi "gol";
Cuvânt ce-l adorăm, cum buzunar c-un pol
Scuipând gazon, băloşi, să crească, într-o prostie!?!

Mereu, oriunde, oricine, mai bun este, mai tare,
Speriaţi de bombe trase de masai, de englezi;
Toţi sunt mai mulţi în joc... echipe de chinezi!?!...
Şi-n lene, alcool, femei, ne pregătim... picioare!

Nici cel puţin n-avem ruşine sau mândrie
Să vrem respect, cântări, să fim mai buni... eroi;
Desumflăm "neînţepaţi", din "preumflaţi" cimpoi...
Oricum, la cât efort, luăm bani... fie ce-o fie!?

Din Ţepeş suntem draci, mâine ne-i horoscop;
"Înainte", pentru-ai noştrii de azi, este "înapoi",
Cum n-am fi toţi sătui de "Stat" şi de nevoi...
Cu aleşi ne pedepsind în joc... şi joaca-i scop!

Ne-aşternem toţi cu jind; pop corn, pastile, bere,
Plini de speranţe, vise, spre ecrane, tremurând.
Acasă ni i-am lua, murind de-ai adorând,
Mândrie să ne dea... Demult inima o cere!

Speranţe prăbuşim, din start facem final,
Mult prematur murim, de vii, tot mai devreme...
Nu ştiu ce-am mai putea, să dăm, să se întreme
Un vis ce-l vrem real; măcar buni la... "fotbal"!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu

 

[anuk]

Iulie


De după dealuri arse şi trudite,
Înalţă creste albe nori de plumb.
S-adună-n iarbă umbre încâlcite
Şi, aspru, geme vântul prin porumb.

Câmpia de paragină şi scrum
Întinde braţe lungi de colb în drum,
Apoi îşi strânge sufletu-n păduri,
Căscând în râpi dogoritoare guri...

Dar norii sterpi coboară-n depărtare,
Şi-abia vibrează dincolo de zare
Un tunet lung, cu prăbuşiri de stâncă...
Iar soarele s-arată alb şi mat,

Şi-ntâia rază de lumină pare
Un fulger mort, ce rătăceşte încă
Pe câmpul prăfuit şi resemnat.


Otilia Cazimir

 

[degetica]

Si ochii asculta

e o nevoie de linişte din când în când
paşii noştri ştiu
marea îşi înghite valul
frunzele îşi odihnesc fruntea
privind tăcere deasupra
pescăruşi cu aripi ude
în tempera pictează doar strigăt pe cer
alb şi albastru fluturat de vânt
fluturii îşi tac zborul mereu

scoici uimite cu vorbe pe buze
în soare miroase a cuvinte moarte
tălpi desculţe le-afundă-n nisip
nimeni nu strigă
durerea se simte

azi tace…

câteodată timpul ne-apasă în piepturi clepsidre
secunde se scurg picături

doar mâinile îşi mai vorbesc între palme

doar buzele îşi mai înţeleg un sărut

doar paşi fără urme în mare
deschisă îşi scapă din valuri pe-al nostru
ne duce departe
ne duce…

e o nevoie de linişte din când în când

şi ochii au timpane
se-ascultă…

poezie de Lucia Firefly Popescu

---

Acum

Acum – e bine. Iar suntem străini.
Nimic din mine nu-i al tău. Nimica.
Tăceri, şi-atât, trecând prin brazi şi pini,
s-au dus de mult nesomnu-n doi, şi frica.

Şi, ca-nainte de-a ne fi ştiut,
redevenim persoane singulare.
Avem un cer şi-o noapte fiecare,
acum e bine – nopţile-au tăcut.

De-atâtea ne-mpliniri suntem prea plini,
nici aşteptarea n-o mai ştim, nici frica.
Suntem şi-n noi şi între noi străini.
Din tine nu-i nimic al tău. Nimica.

poezie de Mihu Dragomir

 

[anuk]

Solstiţiu de vară


Zi lungă de vară,
respir soare fierbinte,
picături de apă alunecă la întrecere
pe pielea încinsă.

Un abur de briză îşi trece degetele
răcoroase prin pletele lungi,
spatele se îndreaptă,
ochii se deschid spre interior
atenţi la hiatusul tăcut.

O voce se ridică limpede
din febra trupului meu,
o voce ce-şi drege glasul
şi strigă doar de mine auzită.
Te cheamă pe tine, iubire!


Din pacate nu cunosc autorul.

 

[degetica]

adn-ul cuvintelor

ne-am fi dorit o lume fără întrebări
fără constrângeri, fără temeri, fără analiză
în care să ne descoperim prin iubire
să ne iluminăm prin atingeri
să privim unul prin celălalt ca printr-un râu limpede
şi să ne întrepătrundem trupurile
până când atomii noştri vor constitui
materia primă pentru vise

ne-am fi dorit ca iubirea să devină
o condamnare fără recurs
un medicament care să ne vindece de rutină
un poem pentru muţi
iar pentru orbi
ne-am fi dorit să fie o melodie de Ceaikovski

să cercetăm iubirea îndeaproape
să aprindem din nimicuri
micul nostru foc de artificii
să ne căutăm prin tranşeele venelor
să ne luptăm cu o(buzele) propriilor guri
pentru fiecare petec de inimă

iar atunci când iubirea va deveni o fosilă
în toracele nostru de piatră
să o clonăm din adn-ul cuvintelor

de Gabriel Petru Baetan

---

Atunci cand ploua

“Asculta” imi spuse ploaia
si-mi deschise fereastra
din suflet…
si undeva in adancul noptii
se auzea clar
fosnetul unei inimi
batand ritmic
intr-un colt de univers
palpitand.
Asa ca mi-am adunat in graba
toate tacerile,
visele si amintirile
gasite pe pamant
le-am daruit celeilalte,
asteptand.
Si am ascultat din nou
Sub streasina ploii
Ecoul se intoarse
Plin de parfum
Insa mut.
…
Si de atunci la fiecare ploaie
Raman cu sufletul descuiat
Si flamand.

poezie de Monica Danila

 

[anuk]

Frumoase ambele poezii. Multumesc pt ca le-ai adus in forum sa le citim si noi.

 

[anuk]

Ce mai faci, introvertito?


Ce mai faci, introvertito?
N-ai vrea să-mi arăţi tot ce e prin tine
Câte s-au strâns de când n-am mai venit
De când îţi e atât de dor de mine?
În definitiv, ar fi suficient să-ţi luminezi chipul
Ca să-ţi pot citi gândurile albastre
Să urmăresc linia ridurilor de expresie pentru a te desluşi.

Ce mai faci, introvertito?
De ce tremuri atât de tare în preajma mea?
Ai ceva de ascuns, e ceva ce nu mi-ai spus
Despre geografia sufletului tău cardinal?
Sau poate că emoţiile te-au cotropit
Ţi-au cucerit intimitatea lenjeriei de catifea
Şi de aceea te comporţi ca un teritoriu ocupat de eu?

Ce mai faci, introvertito?
Ţi-ai pus aripi de îngeri să intri-n icoane
Şi îngenunchezi în altarul inimii mele
Doar-doar ţi-ai alina păcatul sublim
Acela de a mă iubi prin sânge şi prin vene
Prin amprente, prin linia vieţii, frumuseţe,
Să-ţi iasă introvertirea prin toţi porii.

Ce mai faci, introvertito?
Te ascunzi la nesfârşit la umbra genelor prelungi
A verilor pierdute în rotunjimea soarelui
A părului tău copt în lanurile de grâu,
În care-şi fac devreme cuib dropiile de aer
Destrămându-se la primele ouă de rouă ale dimineţii
Când m-aş sinucide pentru a afla cât de mult mă iubeşti.

Ce mai faci, introvertito?
De ce spui lumii tot tăcând infinit şi tandru?
Ce fel de introvertire mai e şi această destăinuire?
Această trădare de faţă cu dezechilibrele interioare?
De ce mă arăţi întregului cor de îngeri
Care-ţi cântă fără prihană verdele din gânduri,
Sărută-mi coada ochilor şi fugi cu ea în lume, cometă.

Ce mai faci, introvetito?
Mai eşti? În mine? În tine? În timp? Undeva?
Ce se mai aude? Care sunt ultimele veşti?
S-a schimbat ceva pe frontul fiinţei tale? Mai eşti?
Undeva? Cumva? Altcumva? Altundeva? Aievea? Aiurea?
Ce se mai vede? Vreo lumină? Vreo stea căzătoare? Cereşti? Lumeşti?
Sunt paznicul de far din tine luminând cât de introvertită eşti.

Ce mai faci, introvertito?

Marius Tucă

 

[Sarrah]

Ce mai faci, introvertito?


Ce mai faci, introvertito?
N-ai vrea să-mi arăţi tot ce e prin tine
Câte s-au strâns de când n-am mai venit
De când îţi e atât de dor de mine?
În definitiv, ar fi suficient să-ţi luminezi chipul
Ca să-ţi pot citi gândurile albastre
Să urmăresc linia ridurilor de expresie pentru a te desluşi.

Ce mai faci, introvertito?
De ce tremuri atât de tare în preajma mea?
Ai ceva de ascuns, e ceva ce nu mi-ai spus
Despre geografia sufletului tău cardinal?
Sau poate că emoţiile te-au cotropit
Ţi-au cucerit intimitatea lenjeriei de catifea
Şi de aceea te comporţi ca un teritoriu ocupat de eu?

Ce mai faci, introvertito?
Ţi-ai pus aripi de îngeri să intri-n icoane
Şi îngenunchezi în altarul inimii mele
Doar-doar ţi-ai alina păcatul sublim
Acela de a mă iubi prin sânge şi prin vene
Prin amprente, prin linia vieţii, frumuseţe,
Să-ţi iasă introvertirea prin toţi porii.

Ce mai faci, introvertito?
Te ascunzi la nesfârşit la umbra genelor prelungi
A verilor pierdute în rotunjimea soarelui
A părului tău copt în lanurile de grâu,
În care-şi fac devreme cuib dropiile de aer
Destrămându-se la primele ouă de rouă ale dimineţii
Când m-aş sinucide pentru a afla cât de mult mă iubeşti.

Ce mai faci, introvertito?
De ce spui lumii tot tăcând infinit şi tandru?
Ce fel de introvertire mai e şi această destăinuire?
Această trădare de faţă cu dezechilibrele interioare?
De ce mă arăţi întregului cor de îngeri
Care-ţi cântă fără prihană verdele din gânduri,
Sărută-mi coada ochilor şi fugi cu ea în lume, cometă.

Ce mai faci, introvetito?
Mai eşti? În mine? În tine? În timp? Undeva?
Ce se mai aude? Care sunt ultimele veşti?
S-a schimbat ceva pe frontul fiinţei tale? Mai eşti?
Undeva? Cumva? Altcumva? Altundeva? Aievea? Aiurea?
Ce se mai vede? Vreo lumină? Vreo stea căzătoare? Cereşti? Lumeşti?
Sunt paznicul de far din tine luminând cât de introvertită eşti.

Ce mai faci, introvertito?

Marius Tucă

Sunt si psihopati de genul acesta (referire la textul subliniat)
Tuca, nu mi-a placut sa spui asta. In rest...puteai spune orice, era OK.

 

[degetica]

Frumoase ambele poezii. Multumesc pt ca le-ai adus in forum sa le citim si noi.

Multumesc frumos! Mi-a facut placere sa le aduc aici,sa le caut si ma bucur ca v-au placut.
Uite una ,anuk ,doar pentru tine.



Voi scrie versuri pentru tine, Doamnă,
vor fi la fel de triste cum sunt eu
şi-ntr-un amurg bolnav şi trist de toamnă,
ţi le va spune ploaia-n locul meu

Pe ziduri vechi în floare igrasia
şi iedera cu ofilitu-i iz...
Tu poate vei păstra fotografia
poetului, într-un album închis.

Va fi târziu...Octombrie...rugină...
alei cu despletiri de vânt şi ploi...
Voi scrie versuri pentru tine, Doamnă,
vor fi la fel de triste cum sunt eu.
de Dominic Stanca

---

Ce mai faci, introvertito?


Ce mai faci, introvertito?
N-ai vrea să-mi arăţi tot ce e prin tine
Câte s-au strâns de când n-am mai venit
De când îţi e atât de dor de mine?
În definitiv, ar fi suficient să-ţi luminezi chipul
Ca să-ţi pot citi gândurile albastre
Să urmăresc linia ridurilor de expresie pentru a te desluşi.

Ce mai faci, introvertito?
De ce tremuri atât de tare în preajma mea?
Ai ceva de ascuns, e ceva ce nu mi-ai spus
Despre geografia sufletului tău cardinal?
Sau poate că emoţiile te-au cotropit
Ţi-au cucerit intimitatea lenjeriei de catifea
Şi de aceea te comporţi ca un teritoriu ocupat de eu?

Ce mai faci, introvertito?
Ţi-ai pus aripi de îngeri să intri-n icoane
Şi îngenunchezi în altarul inimii mele
Doar-doar ţi-ai alina păcatul sublim
Acela de a mă iubi prin sânge şi prin vene
Prin amprente, prin linia vieţii, frumuseţe,
Să-ţi iasă introvertirea prin toţi porii.

Ce mai faci, introvertito?
Te ascunzi la nesfârşit la umbra genelor prelungi
A verilor pierdute în rotunjimea soarelui
A părului tău copt în lanurile de grâu,
În care-şi fac devreme cuib dropiile de aer
Destrămându-se la primele ouă de rouă ale dimineţii
Când m-aş sinucide pentru a afla cât de mult mă iubeşti.

Ce mai faci, introvertito?
De ce spui lumii tot tăcând infinit şi tandru?
Ce fel de introvertire mai e şi această destăinuire?
Această trădare de faţă cu dezechilibrele interioare?
De ce mă arăţi întregului cor de îngeri
Care-ţi cântă fără prihană verdele din gânduri,
Sărută-mi coada ochilor şi fugi cu ea în lume, cometă.

Ce mai faci, introvetito?
Mai eşti? În mine? În tine? În timp? Undeva?
Ce se mai aude? Care sunt ultimele veşti?
S-a schimbat ceva pe frontul fiinţei tale? Mai eşti?
Undeva? Cumva? Altcumva? Altundeva? Aievea? Aiurea?
Ce se mai vede? Vreo lumină? Vreo stea căzătoare? Cereşti? Lumeşti?
Sunt paznicul de far din tine luminând cât de introvertită eşti.

Ce mai faci, introvertito?

Marius Tucă

Mie imi place foarte mult cum scrie Marius Tuca.Multumesc pentru poezie.

 

[Sarrah]

Nu pot intelege sa-i faci asta persoanei pe care crezi ca o iubesti.
Cum ar fi sa-ti faca un derbedeu asta?

Când m-aş sinucide pentru a afla cât de mult mă iubeşti.

O aberatie ce i-a dat prin cap.

 

[anuk]

Vorbesti de parca ar fi ceva real,e poezie, e lieratura,e fictiune.....foloseste "m-as " care nu-i nu-i o certitudine , e o supozitie, ceva ipotetic ...."m-as" verb la modul conditional .optativ

 

[Sarrah]

Of, fac alergie la acest cuvant!!!
Si daca mi-ar veni s-o fac, nu-i pot spune asta persoanei iubite nici ... stii, m-as...
O poti injura, jigni, orice, dar nu asta!
Si sa ai pretentia ca ai transmis ce in poezie?
Cu fraza aceea...in rest era OK poezia.
Am spus ca nu voi folosi cuvantul Dumnezeu, ca-L urasc, si tot l-am folosit, dar acest cuvant nu-l mai scriu. Copy-paste, cel mult.

Nici macar catre voi, pe forum nu as putea spune...cat ar trebui sa va urasc sa scriu asta? M-as...
Intelegi?
********
O persoana introvertita nu poate apartine alteia.
Si, daca da, ea decide.

 

[anuk]

Nu raman datoare la poezii,tot Tuca


Drum bun prin mintea mea


Drum bun prin mintea mea
Caută-te pe tine, caută-mă pe mine
Aruncă-te în gol prin gândurile mele
Ia-ţi arcuri, iubito, prin această junglă
Ţi se poate întâmpla orice
Poţi întâlni oameni, păsări, zei,
Scrisorile tale de dragoste, roz şi parfumate.

Drum bun prin mintea mea
Ia toate intersecţiile la rând
Cutreieră-mi visele visate şi nevisate
Ochii mari, iubito, cuprinde cât vezi cu ei
Scoate aparatul şi imortalizează totul
Developează filmul la faţa locului
Nu ştii cu ce vei rămâne afară, nu-l voala.

Drum bun prin mintea mea,
Poţi liniştită să faci autostopul
Ia toate amintirile la ia-mă nene
Călătoreşte de-a lungul şi de-a latul
Universul meu cuprinde stele fără nume
Iubiri fără nume, dar iubiri fundamentale,
Sateliţii eului profund şi inconfundabil.

Drum bun prin mintea mea,
Sper să te descurci cu o simplă busolă
Ea, invariabil, o să-ţi arate copilăria
Şi apoi, dacă te vei rătăci cumva,
Urmează calea frumoasă a binelui
A binelui pe care l-am făcut şi l-am risipit,
Ea te va scoate definitiv la lumină şi la viaţă.

Drum bun prin mintea mea
Nu ai nevoie de gps să te găseşti
Când tu eşti acolo pentru totdeauna
Arheologic vorbind eşti la suprafaţă,
Inelele vârstei însă te plasează de la începuturi
Descoperindu-mă nu cu mult timp după
Vocea, sufletul şi lumina mamei.

Drum bun prin mintea mea,
Fără viză, fără paşaport, fără nimic
Doar cu mâinile în buzunare, fluierând
Cântecele acelea pe care le cânţi dintr-odată
Fără să le fi auzit undeva altădată,
Nu băga în seamă sunetul lumii
Mergi şi fluieră ca şi când n-ar mai exista altceva.

Drum bun prin mintea mea,
Vino s-o iei cu tot ce e în ea
Vom face un proces-sentimental de predare-primire
Să nu pară un teritoriu ocupat prin forţă
Trasează graniţele, stabileşte hotarele, tocmeşte grănicerii
Pune stăpânire pe tot şi pe toate,
Bine ai venit în lumea ta!

 

[degetica]

Marius Tuca e poet si sensul cuvintelor nu e intotdeauna ceea ce se citeste litera cu litera...
Multam anuk pentru poezie.Apropo de introvertita si multe altele am gasit niste cuvintele.

FĂRĂ DRAGOSTE



- autor necunoscut-


Inteligenţa, fără dragoste, te face pervers.
Justiţia, fără dragoste, te face implacabil.
Diplomaţia fără , dragoste, te face ipocrit.
Succesul, fără dragoste, te face arogant.
Bogăţia, fără dragoste, te face avar.
Supunerea, fără dragoste, te face servil.
Sărăcia, fără dragoste, te face orgolios.
Frumuseţea, fără dragoste, te face ridicol.
Autoritatea, fără dragoste, te face tiran.
Munca, fără dragoste, te face sclav.
Simplitatea, fără dragoste, îşi pierde valoarea.
Vorbele, fără dragoste, te fac introvertit.
Legea, fără dragoste, te supune.
Politica, fără dragoste, te face egoist.
Credinţa, fără dragoste, te face fanatic.
Crucea, fără dragoste, reprezintă tortura.
VIAŢA, FĂRĂ DRAGOSTE, ÎŞI PIERDE SENSUL