În 1946, K. Zambaccian a donat statului casa și colecția sa de artă, în total 310 lucrări. O parte dintre ele au fost accesibile publicului încă din 1947, când a fost inaugurat muzeul. Colecția se distinge în special prin calitatea deosebită a lucrărilor de artă românească. Acestea oferă o imagine sintetică a evoluției artei românești, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până la mijlocul secolului următor. În patrimoniul muzeului se află picturi semnate de Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Ștefan Luchian, Jean Al. Steriadi, Gheorghe Petrașcu, Nicolae Tonitza, Nicolae Dărăscu, Theodor Pallady, Iosif Iser, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu, Horia Damian, Alexandru Padina, Ion Țuculescu, precum și lucrări de sculptură ale unor mari maeștri: Dimitrie Paciurea, Oscar Han, Corneliu Medrea, Ion Jalea, Constantin Brâncuși.
Aceasta este "versiunea oficiala",iata adevarul despre aceasta colectie de la ultimul descendent al familiei.
Numele Zambaccian - celebru în perioada interbelică - a revenit în spaţiul public, după anul 2000, într-o formă improprie, care nu avea legătură cu colecţiile de artă, ci cu termopanele lui Adrian Năstase: scandalul Zambaccian. Nimeni nu şi-a pus problema că există şi un descendent al acestei familii cu nume de stradă.
Proces în derulare
„Adevăratul scandal Zambaccian abia începe” - titra „Săptămâna Financiară” prin aprilie 2008. Era vorba despre declanşarea unui proces neaşteptat, intentat de ultimul descendent al familiei, Marcel Zambaccian, statului român, pentru încălcarea clauzelor donaţiei făcute de unchiul său Krikor şi tatăl său Onik. La momentul deschiderii procesului lipseau, din cele 295 de lucrări ale celebrei colecţii, 86 de tablouri şi 29 de sculpturi. Acum, numărul pieselor lipsă s-a redus la patru (două de Tonitza şi două de Petraşcu), rămânând în dispută şi problema expertizei. Procesul se află în derulare, la Curtea de Apel.
„Nu mi-a mai rămas decåt o singură misiune”
Marcel Zambaccian are 85 de ani şi o vitalitate de invidiat. În fiecare zi se duce la „serviciu”, adică la Galeria care poartă numele familiei, mutată nu de mult pe Şos. Mihai Bravu nr. 136, administrată de prietenul şi protectorul său Adrian Boeriu. Uneori se duce să ia masa în centrul istoric, la un restaurant cu nume muzical (Ceaikovski), de pe o stradă cu nume de pictor (Nicolae Tonitza) unde, de altfel, am şi stat de vorbă. Are o bucurie de a povesti pe care numai pasiunea pentru artă o depăşeşte.
„Sunt puţin amărât pentru că eu, ca ultim descendent al Zambaccienilor, nu am putut să duc mai departe tradiţia de colecţionari a familiei. Acest lucru nu s-a datorat însă voinţei mele, ci conjuncturii istorice. Când aş fi putut s-o fac, a venit comunismul, când s-a terminat comunismul era prea târziu. Nu mi-a mai rămas decât o singură misiune: să salvez de la dispariţie colecţia realizată de unchiul meu, Krikor, şi de tatăl meu, Onik, şi donată statului român. Nu are rost să mai amintesc în ce condiţii s-au făcut acele donaţii, acest lucru se ştie”. Se ştie, într-adevăr: au fost, ca toate celelalte (Dona, Weinberg, Cioflec, Ion Dumitrescu Popovici), donaţii cu pistolul la tâmplă.
Primul Zambaccian venit în Romånia: Agop Zambaciev
Dar, dincolo de conjunctura neplăcută prin care am ajuns să ne cunoaştem (procesul de care am amintit), Marcel Zambaccian este o istorie vie a Bucureştiului interbelic şi postbelic, dar şi a restului de secol, prin amintirile părinţilor şi bunicilor. „Primul Zambaccian venit în România, străbunicul meu, se numea Agop Zambaciev - povesteşte Marcel Zambaccian. Avea multe proprietăţi în Bulgaria, de-a lungul Dunării, şi s-a stabilit în Constanţa, unde se putea câştiga mai uşor din comerţ. Se întâmpla mult înaintea masacrului armenesc de la Musa Dag din 1915, ba chiar înaintea Războiului de Independenţă din 1877. După război, Dobrogea a devenit oficial pământ românesc, iar locuitorii, indiferent de etnie, au căpătat, prin decret regal, cetăţenia română. La Constanţa s-au născut şi bunicul meu, Ştefan, şi tatăl meu, Onik, şi unchiul Krikor”.
De pe Strada Regală pe Căpitan Demetrescu
În timpul Primului Război Mondial, Krikor Zambaccian era sublocotenent în armata română, fiind camarad de arme cu sculptorul Ion Jalea. „Unchiul meu atunci a luat contactul cu artiştii - povesteşte în continuare Marcel Zambaccian. Era pe frontul din Moldova, în 1917, şi a intrat în anturajul grupului de pictori şi sculptori de la Iaşi: Corneliu Medrea, Iosif Iser, Ştefan Dumitrescu, Camil Ressu, Theodorescu Sion, unii dintre ei înrolaţi, ca şi el. După război, grupul s-a mutat în Bucureşti, iar unchiul meu l-a cooptat şi pe tata în comerţul cu tablouri. Diferenţa dintre ei era că tata a fost mai ponderat şi mai responsabil, ocupându-se în primul rând de afacerile familiei, pe când Krikor era aproape obsedat de colecţie. De aceea probabil, nici nu a avut copii, deşi era însurat cu Alşaluis Zambaccian, pentru că nu era în stare să iubească altceva sau pe altcineva mai mult decât tablourile sau sculpturile achiziţionate.
Krikor Zambaccian era un maniac. Iubea tablourile mai mult decât propria familie. Dacă ar fi fost să aleagă între a da un tablou la care ţinea foarte mult sau a i se tăia degetele de la mână, opta pentru tăierea degetelor. Tata era altfel, era cel care dirija banii familiei. Exasperat de excesele lui Krikor, care dezechilibra bugetul afacerilor, tata a vrut, la un moment dat, să-şi retragă cota-parte şi să-l lase pe frate-său singur. Nu l-a lăsat însă bunica”.
După război, în 1920, familia Zambaccian s-a mutat în Bucureşti, pe Strada Regală (azi, Câmpineanu) nr. 9. „La parter stăteau bunicii, la etajul unu Krikor cu nevastă-sa, Alşaluis, la etajul doi părinţii mei cu cei doi copii, eu şi frate-meu, Jacques. După doi ani noi ne-am mutat pe strada Sofia, iar Krikor pe Vasile Lascăr. După alţi patru ani, Krikor a vândut acolo şi s-a mutat în Matei Millo, iar în decembrie 1943 pe strada Căpitan Demetrescu. Toţi prietenii, toată protipendada l-au considerat pe Krikor nebun, căci momentul era cåt se poate de nepotrivit pentru o asemenea investiţie: nemţii pierdeau teren pe toate liniile, iar Uniunea Sovietică se pregătea să atace România”.
Casa văduvei şi månia mareşalului
Casa care adăposteşte Muzeul Zambaccian fusese construită de prim-ministrul Mihai Antonescu pentru Elena Kerciu, văduva unui pilot (Ion Kerciu), mort într-un accident de avion. Mihai Antonescu avea o relaţie cu văduva pilotului (el burlac, ea văduvă...) şi îi făcea tot felul de favoruri neprincipiale. Simţind că războiul se va termina rău pentru Germania, Mihai (Ică) Antonescu şi-a trimis iubita în Elveţia şi a încercat să-i trimită ilegal o cantitate de napoleoni de aur peste graniţă. Tentativa a fost descoperită, iar transportul a fost stopat la vamă. Fapta prim-ministrului a ajuns, cum era de aşteptat, la urechile mareşalului, care a vrut să-l destituie. A scăpat ca prin urechile acului de mânia acestuia, la intervenţia soţiei sale şi a Veturiei Goga. Acestea au fost circumstanţele în care Krikor a cumpărat casa, oficial de la Elena Kerciu, dar, în fapt, de la Mihai Antonescu, în decembrie 1943.
În 1947, când, prevenit de Mihail Sadoveanu despre ce-l aşteaptă dacă nu va dona statului colecţia, Krikor a făcut prima tranşă a donaţiei, primarul de atunci al capitalei, generalul Victor Dombrovski, a schimbat numele străzii în Muzeul Zambaccian, nume pe care-l are şi astăzi.
Consilierul de artă al protipendadei
În „Bietul Ioanide” şi „Scrinul Negru”, Călinescu vorbeşte de un colecţionar de artă pe nume Maningomian, un fel de consilier al protipendadei bucureştene care cumpăra obiecte de artă. Ei bine, prototipul acelui personaj, cu numele şi cu datele foarte puţin schimbate, era Krikor. Acesta era prieten cu George Călinescu, care a simţit nevoia să-l evoce, transformåndu-l în personaj de roman.
http://www.sfin.ro
: 
