Picturi,sculpturi..(.intr-un cuvant....ARTA )

[anuk]

=)) merci ,il aducem si pe asta in forum ?

 

[bodo]

=))=))=))=)) poi ce-are?

 

[anuk]

Daniel Bulimar Henciu - "Mama si fiul "

 

[anuk]

Ivan Nikolaevich Kramskoy, russian painter. ”Girl with a Tress”

 

[anuk]

Femeia in pictura


Viziune asupra femeii in pictura

Iată ce caracterizează în chip fundamental femeia: ea este Celălalt în inima unei totalităţi ai cărei doi termeni sunt necesari unul celuilalt.
( Simone de Beauvoir)


Sa luam cateva repere importante si sa zabovim doar o clipa pentru a putea intelege fiecare viziune in parte.
De la sotii si mame pana la amante si prostituate, artisti (de ambele sexe) au incercat sa le captureze pe panza.


1. Maternitate

Mary Cassatt-autoportret

Femeile nu ar trebuie sa fie ceva, ar trebuie sa fie cineva” ne invata Mary Cassatt. Aceasta filosofie a pictoritei americane se poate observa si in lucrarile ei. Imbaierea copilului (The Bath) incearca sa portretizeze femeia intr-un mediu linistit subliniind legatura foarte stransa dintre mama si copil.

2. Femme fatale

Gustav Klimt: Judith I

3. Mister

Leonardo da Vinci: Mona Lisa (La Gioconda)

Mona Lisa a devenit subiectul unor filme si carti, a fost furata, vandalizata si falsificata. Nu doar femeia din portret e misterioasa ci si lucrarea in sine avand in vedere ca nu se stie nimic despre muza lui da Vinci. Se presupune ca numele modelului ar fi fost Lisa del Giocondo sau ca pictorul ar fi folosit chiar fata sa pentru a o reda pe Mona Lisa. Desi femeia portretizata de da Vinci nu e neaparat frumoasa, aceasta ne atrage atentia prin zambetul enigmatic care ii confera o aura de mister.

Femeia fatala e o tema constanta in opera lui Klimt. In acest caz autorul a ales sa foloseasca o eroina din Vechiului Testament. Judith ii taie capul generalului Holofern dupa ce l-a sedus cu promisiuni de pasiune si isi salveaza astfel orasul de invadatorii babilonieni. Senzualitatea pe care o emana Judith nu poate trece neobservata; barbia ridicata, buze usor departate si ochi intredeschisi, nuditatea acesteia, toate ne trimit cu gandul la postura unei zeite antice. Atitudinea sfidatoare e completata de capul taiat al lui Holofern pe care aceasta il tine in mana ca pe un trofeu.



4. Delicatete

Claude Monet: Femeia cu umbrela

Parintele impresionismului s-a axat pe peisaje abordand mai putin modelele vii. Si totusi printre picturile sale se gasesc si cateva ce redau figuri umane, sotia sa Camille fiind, bineinteles, principala sursa de inspiratie. Tabloul din 1875 o prezinta pe aceasta stand pe un deal in timp ce vantul ii flutura fusta. In spatele ei se afla si copilulul cuplului, Jean Monet. Imaginea femeii inconjurate de natura, miscarea unduitoare a ierbii, vantul, toate ne ne trimit cu gandul la delicatete, fragilitate si la calm.



5. Vanitate

Frederick Carl Frieseke: Femeia cu oglinda

Frieseke pare sa se fi inspirat din lucrarile lui Tiziano si a altor pictori cunoscuti in care femeia (intruchipata adesea de Venus) se priveste in oglinda aceasta devenind o alegorie a frumusetii dar si a vanitatii. In lucrarea lui Frieseke femeia e asezata in fata unei oglinzi de perete folosind o oglinda mai mica pentru a putea avea o imagine cat mai completa a sa. Postura lucrata a femeii si costumatia de interior par sa ne indice faptul ca admirare propriei reflectii este o activitate cat se poate de obisnuita pentru ea.



6. Femeia, intruchiparea frumusetii si iubirii

Sandro Botticelli: Nasterea lui Venus

Pictura e inspirata din mitologie spunand povestea zeitei Venus ce s-a nascut din spuma marii. Ajunsa la tarm zeita iubirii isi ascunde pudic corpul in timp ce zeita anotimpurilor, Hora, se pregateste sa o acopere cu o mantie. Zefir, zeul vantului, si Aura, briza, isi folosesc puterile pentru a impinge scoina aducand-o pe zeita la tarm. Botticelli pune mult accent pe chipul angelic al zeitei intruchipand in ea idealul de frumusete al vremii.


7. Fragilitate si senzualitate

Leighton Frederic: Flaming June (Arzatoarea June)

Cand vine vorba de lucrarea lui Frederic parerile sunt puternic divizate. In timp ce unii o considera o opera de arta extrem de reusita, altii o vad ca pe un kitsch. Atractia pe care pictura o exercita asupra privitorului nu poate fi insa negata. Rochia transparenta, pozitia eleganta a femeii adormite, lumina calda- portocalie pe care pare sa o emane si roseata obrajilor si a mainilor data de somn ne trimit cu gandul la un vis placut. Imaginea femeii dormind e una simpla, inocenta si totodata erotica. Fragilitatea ei ne este indicata de somnul profund dar si de creaga de oleandru din coltul drept al picturii aceasta planta toxica simbolizand apropierea dintre somn si moarte.



8. Puterea de a indura

Frida Kahlo: Cele doua Fride

Artista din Mexic a uimit o lume intreaga cu lucrarile ei. Autoportretul Cele doua Fride reprezinta una dintre cele mai expresive lucrari ale sale. Pictura din 1939 surprinde durere autoarei datorate divortului de Diego Rivera. In partea stanga a tabloului vedem o Frida imbracata in mireasa. Partea de sus a rochiei ii este desfacuta si prin ea se poate vedea o inima deschisa. Rochia e patata de sangele ce curge dintr-o artera taiata pe care aceasta incearca sa o prinda cu o clema medicala. In partea dreapta vedem o Frida sanatoasa, puternica imbracata in costumul popular mexican. Peste rochie ii putem vedea inima sanatoasa. In mana dreapta cea de a doua Frida tine o camee reprezentandu-l pe Rivera cand era copil. Cameea simbolizeaza o uniune intre barbat si femeie ce se dovedeste mai puternica decat casatoria, sustine Elisabeth Malkin in articolul “Beyond Myth, Art Endures”.



Sursa

 

[anuk]

Raphael - Madonna della seggiola

Madonna della Sedia este una dintre cele mai renumite picturi ale lui Rafael. Formatul circular conferă tabloului un aer deosebit de familiar, rotunjimea figurilor creează senzația de legănare. Foarte omenești sunt gestul matern, plin de dragoste al Mariei și mișcarea micului Iisus, precum și îmbrățișarea lor, care subliniază esența intimă a scenei. Lucrarea este îmbogățită de efecte cromatice din tonuri calde, vii, pline de lumină. Rafael pune culorile aproape senzual, creând acea strălucire care umple tabloul de seninătate liniștitoare.




Carlo Dolci - Madona cu pruncul

Scena reprezentată de Carlo Dolci este o atmosfera nemişcată, dar vie prin culorile strălucitoare ale veşmintelor Fecioarei, care o desprind din întunericul interiorului. Pruncul Christos dormind se află în centru iradierii de lumină, adorat de tânăra sa mamă, o frumoasă Madonna în ipostază de rugăciune. Mişcarea fiind aproape eliminată, atenţia privitorului se fixează pe expresia şi gestica Fecioarei, învestite cu întreaga energie spirituală a imaginii. Atenţia pentru redarea iluziei realităţii avea ca scop facilitarea imaginării de către privitor a întâmplărilor biblice, parte a pregătirii minţii pentru unirea intimă cu Dumnezeu. Celebru pentru lentoarea şi minuţiozitatea sa, Dolci s-a aplecat asupra reprezentării în detaliu a corporalităţii lucrurilor pentru obţinerea efectelor spirituale.



Sandro Botticelli - Madonna si pruncul

 

[anuk]

"Printre pictorii romani, cu siguranţă nu există personalitate mai atrăgătoare ca a lui Andreescu şi destin mai plin de înţelesuri ca al sau. El, de fapt, a orientat definitiv arta românească". Cuvintele acestea, aparţinând lui Jacques Lassaigne, unul dintre criticii de arta francezi care s-a ocupat cu pasiune şi interes de arta românească, ni se par a fi revelatoare pentru locul deţinut de Andreescu în dezvoltarea artei româneşti moderne şi, în egală măsură, pentru modul cum a pătruns marele pictor în circuitul valorilor europene.
Deşi a trăit doar 32 de ani, Ion Andreescu a lăsat o opera care demonstrează că este un pictor de un excepţional talent. Creaţia sa artistică se reduce la câteva sute de tablouri: naturi statice, flori, portrete şi mai ales peisaje. Pictura sa are un
caracter sobru, profund, grav şi meditativ.



În Stejarul, una din capodoperele sale, regăsim întreaga emoţie, patosul reţinut, temperat de melancolie, al artistului. Compoziţia, bazată pe contrapunctul dintre masele solide ale vegetaţiei şi cerul adânc, este dominată de verticala impunătoare a copacului. Mişcarea pe care diferenţele de cald şi rece ale tonurilor o imprima materiei, demonstrează o rafinată ştiinţă a construcţiei plastice.

Padure de fagi

Potecă în pădure

Pădure desfrunzită

Peisaj pădure

Pădure iarna

 

[bodo]

PACEA MACABRA A LUI IOAN ANDREESCU


Academia Româna isi reaminteste de pictorul Ioan Andreescu, celebru din punctul de vedere al elitistilor, doar atunci cind trece un numar rotund de ani de la nasterea sa. Daca n-ar fi existat un dialog intre omul de cultura Nicolae Manolescu si reputatul critic de arta Radu Bogdan, in urma cu aproape sase ani, despre „enigma Ioan Andreescu“, adevarul istoric ar fi ramas ingropat. Cum dialogul a disparut in eter, riscul necunoasterii - macar a unei parti din viata si creatia marelui artist - tinde sa creasca. Nu este cazul implicarii presedintelui Academiei, Eugen Simion, intrucit a evitat cu diplomatie orice controversa, aidoma unui ministru de externe care doreste sa-i creasca, permanent, cota de popularitate.

Astfel, Academia Româna a programat sarbatorirea a 150 de ani de la nasterea marelui pictor Ioan Andreescu, pe 24 februarie 2000, insa a eludat, desi avea un calendar, ca „distanta“ intre el si Eminescu este de numai 36 de zile. Numai in conjuncturi ciclice, la comemorari, Ioan Andreescu stirneste mari polemici. Este un fel de paradox limitat, care se intilneste doar in România.

Revenind la dialogul disparut, Radu Bogdan il aprecia pe artist ca fiind un „postimpresionist dificil“, „inca o mare enigma“, neindoielnic, „deasupra lui Nicolae Grigorescu“. Alti critici de arta, unii... „sezonieri“, au avut opinii contrare. Certitudinea lui Radu Bogdan a fost si ramine impartasita de criticul literar Nicolae Manolescu, care crede ca este cel mai mare pictor din secolul trecut, dar... „nu a putut sa devina pictor national asa ca Nicolae Grigorescu“.

Expozitia dedicata sarbatoririi a 150 de ani de la nasterea pictorului Ioan Andreescu, organizata in februarie 2000, a cuprins 29 de desene din 44 existente (cum au spus criticii diletanti), fotografii ale pictorului si ale familiei sale si inca cinci lucrari de pictura: „Cimp inflorit“, „Model costumat“, „Coliba in padure“, celebra „Fata cu broboada verde“ si „Bust de tinar“. Aceiasi critici l-au apreciat pe pictor ca fiind „unul dintre cei mai importanti artisti români ai secolului al XIX-lea“. Si... in felul acesta, Academia Româna s-a „achitat“ de obligatii, fara a osteni sa cotrobaie prin arhive. Cauzele s-ar putea explica prin camuflarea deliberata sau nu a unor afaceri veroase cu „Andreesti autentici“, afaceri facute inainte si dupa caderea Cortinei de Fier.

Tablouri ciuruite de gloante

Intr-un „Dictionar al contemporanilor“ aparut in secolul trecut - dupa moartea lui Andreescu - se spune ca marele artist ar fi pictat aproximativ 400 de tablouri, fara a se pomeni sursa acestor informatii. Criticul de arta Radu Bogdan a reusit sa identifice 231 de tablouri, peste 30 din acestea fiind extrase din datele de presa ca au existat. O parte dintre ele au fost distruse in primul razboi mondial - de pilda, cele din colectia lui Tache Ionescu. Altele au fost distruse in timpul bombardamentului german din 24 august 1944. Radu Bogdan spunea ca sint inclusiv tablouri care nu au mai aparut in circulatie de 80 de ani si nu stie daca mai exista sau nu. De asemenea, in perioada evenimentelor din decembrie ’89, au fost impuscate 22 de tablouri, dezvaluia criticul: „S-a tras in palat. Apoi, a fost incendiat. Tablourile au fost strapunse de gloante, avariate ori sfisiate. Autoportretul lui Aman, pur si simplu, a ars. Nu mai exista. Autoportretul lui Andreescu a fost mutilat. Atunci, ar fi meritat sa se faca o expozitie cu toti Andreestii in starea in care au fost“. Radu Bogdan a precizat ca la inceputul anului 2000 erau in circulatie mai putin de 200 de tablouri ale lui Andreescu, intrucit din 1974, cind Ceausescu a emis Legea patrimoniului, 20 - 30 de tablouri nu s-au declarat, urma acestora pierzindu-se. Criticul sustinea ca in proprietatea statului mai sint aproximativ 150 de Andreesti autentici.

Familia dictatorului Tito detine o piesa rara

Unul din celebrele tablouri ale lui Andreescu a ajuns la Tito, in Iugoslavia. Era nesemnat, insa autentic. Criticul Radu Bogdan regreta ca nu a fost cu putinta sa-l recupereze din cauza imbecilitatii lui Dumitru Tranca, traducatorul in româneste al esteticianului Croce: „Am fost invitat pe insula Brioni sa fotografiez si sa studiez tabloul, care era in anticamera lui Tito. Daca ajungeam acolo, reuseam sa salvez tabloul. Tranca mi-a dat un raspuns absolut idiot: «Ca sa te trimit in Iugoslavia, ma costa 136 de dolari. Or, cu banii astia mai bine trimit pe cineva la un congres». Nu m-a lasat sa plec“. Mai tirziu, criticul a incercat sa dea de urma tabloului, insa a fost zadarnic: „La Memorialul Tito din Belgrad nu este, pentru ca m-am interesat. Ambasadorul Iugoslaviei mi-a spus ca trebuie sa ma interesez in Croatia, unde este familia lui Tito, insa nu ma ajuta nimeni“.

Falsuri la loc de cinste

In afara de tablourile autentice, criticul aprecia ca mai sint 70 - 80 de falsuri, in colectii particulare, declarate pe baza Legii din ’74. Dar, exista si falsuri puse la loc de cinste, ca si cum ar fi adevarate. Radu Bogdan a dezvaluit ca „directoarea muzeului din Constanta expune niste tablouri mari, care nu sint pictate de Andreescu, ci «falsuri crase»“: „O lucrare reprezinta intr-un peisaj de Barbizon, un taran cu bluza albastra, cu o sareta frantuzeasca si, alaturi, niste cocioabe taranesti din România. Evident, este un fals. Si mai circula si prin strainatate. In urma cu citiva ani, a fost in expozitia din Belgia. Faptul ca exista asemenea oameni cu astfel de ambitii si o asemenea putere, ma depaseste“.

Oasele lui Andreescu au fost sfintite si aruncate in put, dupa reguli macabre

In putine cuvinte, amintim ca Andreescu a obtinut o bursa la Paris, in anul 1879, la numai 29 de ani. A studiat la Academia Libera Julian, apoi s-a stabilit la Barbizon. A murit in 1882, la numai 32 de ani. La fel ca in viata, dupa moarte, Ioan Andreescu, a avut parte de o pace macabra.

Toti istoricii de arta sustin ca Andreescu, de statura, era un om maruntel. Criticul de arta Radu Bogdan a cercetat opera si biografia artistului de o jumatate de secol si a sustinut ca afirmatia este falsa. Dezvaluirile criticului sint, pur si simplu, macabre. Ioan Andreescu a fost inmormintat la cimitirul Belu din Bucuresti. Sapte ani mai tirziu a fost dezgropat, iar oasele i-au fost depuse in Osuarul Manastirii Tiganesti, unde, in 1950, acestea au fost descoperite chiar de Radu Bogdan. Sora pictorului, verisoara, precum si sora tatalui sau, toate, erau calugarite la Manastirea Tiganesti, unde exista niste reguli stricte, spunea acesta: „In fiecare an se face o slujba de sfintire a oaselor, dupa care sint aruncate intr-un put. Apoi ele sint amestecate cu oasele celorlalti morti. Asa a inceput sa-i dispara mandibula, sa-i dispara vertebre. L-am gasit intr-un sicrias impreuna cu cinci cranii. Pe trei dintre ele era scris numele, printre care si numele lui Andreescu. Am gasit un ziar de epoca si l-am identificat si pe cel de-al patrulea. Apoi, am facut cercetari de arhiva si am descoperit ca al cincilea craniu apartinea unei fetite, Cleopatra. In urma analizei antropologice a osemintelor, indeosebi femurul si tibia, s-a ajuns la concluzia ca Andreescu avea inaltimea de 1,80 m. Am salvat osemintele si le-am facut mormint pe o parcela linga cimitirul Belu. Am adus cu acceptul familiilor si oasele lui Luchian, Patrascu, Pallady, dupa care li s-a ridicat un monument. N-am publicat acest dosar pentru ca mi s-a parut macabru.“

View attachment 1

http://www.gds.ro/


Sunt tablouri in care il consider mai bun pe Andreescu. Totusi , e greu sa fii contemporan cu Grigorescu. Iar destinul lui Andreescu s-a frant mult prea repede.

 

[anuk]

Foarte interesant.

 

[anuk]

Silviana Zub, o romanca care a pictat mai mult peste Ocean.

Pictorita Silviana Zub, un artist roman cunoscut peste Ocean cu expozitii in SUA si Europa, va avea cea de-a doua expozitie in Romania.
Joi, 17 martie, la World Trade Center Bucuresti se deschide in `Sala New York` expozitia personala de pictura `Vis Vechi` a artistei plastice Silviana Zub. La vernisaj va fi invitat criticul de arta Marius Tita.

"Silviana pictează aşa cum noi ceilalţi visăm. Visele sunt uneori clare, au un discurs pe care îl putem înţelege, conţin personaje stranii dar bine conturate, figuri pe care mintea le poate cuprinde şi cu care poate intra în dialog. Alteori visele sunt vagi, fluide, nehotărâte, indescriptibile, ermetice. Sunt vise pe care le putem povesti, analiza comenta şi vise pe care le putem doar visa. Aşa sunt lucrările Silvianei – trebuie văzute şi trăite. Ele impresionează retina ca să rămână apoi prizonierele unei minţi care nu le va putea niciodată elibera prin limbaj. Şi ca să mă credeţi trebuie să vă invit să vedeţi seria «Vis Vechi»", este părere lui Dani Macarie, director de creaţie Ogilvy, Bucureşti.


Născută în Piatra-Neamţ, în 1978, Silviana Zub a crescut înconjurată de colecţia de pictură a tatălui său. A făcut studii superioare de economie în Statele Unite ale Americii, la University of Southern California (USC) dar nu a uitat nici pictura. Din 2007 are un atelier propriu în Los Angeles.


Recunosc ca nu -mi plac toate tablourile pe care le-am gasit ,ori e chestie de gust ,ori.....nu pricep eu,totusi am gasit cateva interesante.


what is left

the last act

rebirth

birth

captivity

http://www.zubart.net/?cat=3

 

[bodo]

Interesant, parca are ceva din Balasa . Eu totusi prefer pictura clasica.

 

[anuk]

William Blake (1757 - 1827)


William Blake (28 noiembrie 1757 - 12 august 1827), pictor romantic englez, gravor, poet, vizionar, şi tipograf, unul dintre cei mai originali artisti britanici.

William Blake s-a născut şi a trăit în Londra. Blake îşi ilustra personal cărţile sale de poezie, pline de un misticism de inspiraţie creştină. Încă de mic copil, el a avut viziuni populate de spirite şi îngeri şi afirma că a luat lecţii de pictură de la un înger. Apariţiile entităţilor supranaturale au fost apoi o constantă a vieţii şi operei sale. Blake spunea că îl vedea pe Iisus Cristos care îi dicta ceea ce el scria apoi: "Eu nu am fost decât cel care a scris. Autorii sunt de dincolo" (citat din poemul Ierusalim).

În ceea ce priveşte desenele sale, el afirma că acestea sunt reproduceri ale imaginilor care îi apăreau şi îl inspirau. A trăit mereu între două lumi, cea subtilă şi cea fizică şi a reuşit să prezinte aceste două realităţi paralele în opera sa şi prin personalitatea sa excepţională. Cele mai sigure mijloace de cunoaştere erau pentru el intuiţia şi imaginaţia.

Lumea angelică îi apărea ca o realitate obiectivă, ce putea fi descrisă şi reprezentată ca orice alt lucru al acestei lumi materiale. Printre descrierile sale se află una deosebită: "Antica tradiţie care spune că lumea va fi distrusă de foc după 6000 de ani corespunde realităţii, după ceea ce am auzit în cer. Imediat ce heruvimului cu spada transcendentă îi va fi ordonat să nu mai facă de pază la arborele vieţii, imediat întreaga creaţie va fi consumată şi va apare infinitul şi sacrul, în timp ce acum nu apare decât finitul şi coruptul…"

Dupa cum avea sa povesteasca mai tarziu inca din copilarie a avut viziuni religioase, in care il vedea pe Dumnezeu privindu-l de la fereastra sau ingeri care stateau pe ramurile unor copaci. Fascinatia Divinitatii il va marca pentru tot restul vietii si ii va marca si creatiile. O personalitate excentrica, admirator al lui Durer, Michelangelo si Rafael, a reusit sa impuna o noua viziune a crestinismului in operele sale, fiind din punct de vedere artistic un precursor al pre-rafaelitilor si simbolistilor. Asa cum era de asteptat, contemporanii nu i-au inteles ideile, iar Blake avea sa moara sarac si practic necunoscut, desi a fost unul dintre cei mai interesanti si originali artisti ai epocii sale, fiind considerat astazi practic un geniu al artei.

A mers doar cativa ani la scoala, renuntand din cauza problemelor financiare si de la 14 ani a lucrat in magazinul tatalui sau. In mare parte un auto-didact, a citit enorm si a fost influentat in special de Jacob Boehme si in special de Emanuel Swedenborg, devenind unul dintre cei mai importanti adepti ai acestuia. angel124.jpgSi-a dorit in copilarie sa devina pictor, astfel ca a urmat cursuri de desen si in adolescenta a fost ucenicul lui James Basire, gravor. A urmat pentru scurt timp cursurile de pictura la Royal Academy, dar a intrat repede in conflict cu principiile estetice promovate aici.

La varsta de 25 de ani se casatoreste cu Catherine Boucher, pe care o invata sa scrie si sa citeasca si care il va sprijini in permanenta. Cei doi vor lucra impreuna la o editie a poemelor si desenelor lui Blake, intitulata Songs of Innocence, paginile fiind de fapt gravuri impresionante, colorate manual. Aceasta editie, astazi o raritate bibliofila de deosebita valoare, s-a vandut atunci greu, desi pretul era modest.

A devenit faimos ca gravor pentru un set de 21 de imagini care ilustrau Cartea lui Iov, din Vechiul Testament, compozitii migaloase si socante care au impresionat. Dar a fost nevoit sa lucreze si pentru alti artisti si gravori, asa ca multe dintre lucrari au aparut pe piata purtand numele altora, multe s-au pierdut. In buna parte aceasta lipsa de notorietate s-a datorat si lipsei de interes pentru bani a lui Blake, acesta preferand subiectele stranii, care il atrageau, in locul celor cerute de piata. A fost si un talentat poet, dar creatiile sale literare au trecut practic neobservate in epoca sa.

Viziunile nu l-au parasit nici spre batrânete. Bizarul artist, dedicându-se aproape în exclusivitate ilustratiilor de tip "paranormal" (cum am spune astazi), primea "vizita" spiritului fratelui sau Robert (mort de multi ani), care-i "aplauda" toate operele. Acest "nebun incurabil", cum se spune în epoca, a murit facând ilustratii pentru "Divina Comedie" a lui Dante si pentru Cartea lui Iov... Abia dupa disparitia sa, Blake a început sa fie bagat în seama de critica engleza si picturile si gravurile sale au fost incluse la început în expozitii colective, sub titulatura "Cântece nebune". Treptat, influenta spiritului sau liber a crescut enorm. Ideile paranormale ale lui Blake stau si astazi la baza unor miscari "subterane" în Anglia

În esenţă nerecunoscută în timpul vieţii sale, opera diversă şi profundă a lui William Blake este astăzi considerată esenţială şi semnificantă atât în istoria poeziei cât şi a artelor vizuale. Într-un sondaj de opinie organizat de BBC în anul 2002, Blake a fost votat al 38-lea pe o listă conţinând 100 dintre cei mai importanţi britanici ai tuturor timpurilor.



http://ro.wikipedia.org/wiki/William_Blake

pt a va incita sa deschideti link

Diavolul priveste iubire dintre Adam si Eva

Satan care varsă asupra lui suferinţele (William Blake)

Blake a ilustrat episodul când Satana toarnă peste Iov un lichid şi îl acoperă cu bube pe tot corpul. Imaginaţia artistului este formidabilă. Priviţi la dispunerea celor 3 personaje: Satana e în centrul imaginii, întins cam pe jumătate din suprafaţa tabloului, solid, cu picioarele groase cu care apasă pe neajutoratul Iov. Acesta e mult mai slab, încordat de durere, cu capul dat pe spate şi ochii scoşi din orbite. Soţia lui Iov e redusă la un monument de durere: capul îi este aplecat, parul atinge pământul… veşmintele sunt şi ele căzute. Nu-i vedem faţa dar nici nu este nevoie – disperarea femeii vibrează parcă şi în noi. Uitaţi-vă de asemenea la aripile diavolului. Blake le-a făcut ca o continuare firească a norilor de foc din spatele său. Satana pare însăşi un element al naturii, născut din focurile Iadului, care a venit pe pământ lăsând o dâră de fum în spatele său. Soarele devine Iadul iar norii sunt transformaţi parcă într-un fum negru, natura e inexistentă. Blake ne dă impresia că toate elementele naturii vibrează şi răspund la venirea Satanei pe pământ. Cerul şi soarele sunt de partea lui şi ăsta e un sentiment înfricoşător. Observaţi de asemenea albastrul peisajului care contrastează puternic cu roşul de deasupra lui şi contururile norilor, aceleaşi cu aripile Satanei. Este un tablou conceput în totalitate din imaginaţia pictorului şi probabil că în zilele noastre Blake s-ar fi descurcat excelent la benzi desenate şi ar fi creat diavoli şi monştri de mare succes. Poate ca nu degeaba un influent critic de arta britanic a insistat ca muzeul Tate Britain să cumpere o pictură de-a lui Blake în faţa uneia de-a lui Sir Joshua Reynolds. Acelaşi critic, poate justificat sau poate nu, l-a numit pe William Blake „de departe cel mai mare artist pe care l-a produs vreodată Marea Britanie.”

 

[anuk]

Misterul Caravaggio


Cine este de fapt Caravaggio? Pictorul răscolitor al urâţeniei, coborând marile subiecte în noroiul mediilor sordide, înfăţişând în chipul sacru al Fecioarei o prostituată, „băiatul rău”, scandalagiu, care umbla mereu înarmat cu sabia, asasin, fugar, homosexual notoriu sau artistul de geniu din galeria damnaţilor, un ins care poartă cu sine un blestem inexplicabil, un destin tragic acoperit finalmente de mister? Inventatorul clarobscurului şi primul care abuzează de acest procedeu, devenind propriul său manierist, un individ cu gustul unui realism sumbru, ieşit parcă din obscuritatea cavernei, un aventurier fluturându-şi mantia pătată între două secole ambigue stilistic? Un executant de geniu, eminamente manierist, căruia o posteritate târzie i-a atribuit un soclu greu de imaginat? Toate acestea sunt plauzibile în cazul lui Michelangelo Merisi da Caravaggio, zis Caravaggio, omul care exprimă cel mai exact în arta sa temperamentul violent şi spaima fugarului care se ascunde în unghere întunecoase pentru a nu fi descoperit. O spaimă subconştientă, teribilă pare a se revărsa din cele mai multe tablouri ale sale, chiar şi din cele în care, aparent, tratează un subiect „liniştit”.

Micul Bacchus bolnav


Dacă se poate vorbi de realism şi naturalism în pictură, Caravaggio este exponentul cel mai potrivit, cu mult înainte ca aceste noţiuni estetice să fie lansate. El are în acelaşi timp o cruzime rafinată, distruge canoanele. Nici o filiaţie nu rezistă în cazul acestui artist din nordul Italiei, greu de înscris într-o şcoală sau alta, dar exercitând rapid o influenţă covârşitoare, fiind asimilat ca un reper în secolul baroc, al XVII-lea. E adevărat însă că repunerea lui în drepturi avea să se realizeze târziu, abia la începutul secolului al XX-lea, când începe să se recunoască importanţa operei sale şi să se observe cât de mult a fost folosită experienţa sa, mai ales acea mult discutată tehnică a clarobscurului, combinată cu preferinţa pentru planurile sumbre, pentru interioare mai mult sau mai puţin misterioase în care sunt aşezate multe dintre personajele sale. Lipsa decorului tradiţional conferă întotdeauna o undă de mister.

Bacchus

Aceste chipuri par a se zămisli în întuneric, pentru ca o lumină crudă să cadă brutal, neaşteptat peste ele, trimisă parcă de un reflector pe scena de teatru. De aici dramatismul sporit al compoziţiilor sale, o atmosferă mistică fără îndoială, dar tratată cu un fel de radicalism „teatral” nemaiîntâlnit. Dincolo de tehnica propriu-zisă şi de studiul excepţional al dinamicii, de mişcarea şi ea adesea surprinzătoare, se presupune un suflet chinuit, pândit în permanenţă de pericole neştiute, gata să se ascundă şi să fugă. Nimic nu e static în tablourile lui Caravaggio şi această mişcare „electrocutează”, alături de contrastele puternice, care nu exclud totuşi nuanţele. Tablourile lui sunt de o noutate radicală în epocă şi nu se poate spune că această noutate a trecut neobservată, chiar dacă ea a fost adesea scufundată de circumstanţe exterioare, de îngrădiri care veneau din dogmă sau erau reflexele existenţei sale scandaloase. Totul se poate bănui dincolo de un tablou, dar totul rămâne încă de descoperit.

Tânăr cu un coş cu fructe

Michelangelo Merisi se născuse probabil în 29 septembrie 1571, la Milano, unde lucra tatăl său, Fermo Merisi, maistru zidar şi arhitect, intendent al marchizului de Caravaggio. Familia era originară din Caravaggio, orăşel din Lombardia, între Milano şi Bergamo, unde se întoarce în 1576, din cauza epidemiei de ciumă. Tatăl moare în 1577. Revenit la Milano, la 13 ani Michelangelo intră ca ucenic la pictorul Simone Peterzano, în atelierul căruia studiază timp de patru ani. În 1589 revine la Caravaggio, unde rămâne până în 1592, la moartea mamei, când averea familiei se împarte. Pleacă apoi la Roma unde va cunoaşte, după câţiva ani, faima, va fi căutat de figuri ilustre ale epocii, i se vor comanda cele mai importante lucrări dar va avea şi tristul renume al unui om violent, certat cu legea şi autorităţile, cu o viaţă haotică, obscură. Cel puţin cinci scrieri biografice din epocă sunt mărturii ale vieţii de artist blestemat dar şi a reputaţiei pe care o dobândise în jurul anului 1600. Primii ani trăiţi la Roma sunt marcaţi de o cruntă sărăcie şi destul de neclari. E găzduit, se pare, de un prieten al familiei Pucci şi lucrează în atelierul lui Giuseppe Cesari, zis Cavalerul d’Arpino. Din această perioadă datează tablourile Tânăr cu un coş cu fructe (1593–1594), aflat la Galeria Borghese din Roma, Bacchus (1593), descoperit într-un depozit al Galeriei Uffizi din Florenţa, dar şi Băiat muşcat de un guşter (1593 sau mai târziu), care anunţă evident dramatismul picturilor ulterioare ale lui Caravaggio. Expresia durerii, ţipătul băiatului cu umărul gol, mişcarea „violentă”, precizia amănuntului cu care este pictată natura moartă, jocul de umbre şi lumini de pe chip prefigurează trăsături definitorii ale stilului său.

Băiat muşcat de un guşter

Detaliu

Anterior acestora ar putea fi Bacchino malato (Micul Bacchus bolnav, probabil 1591–1593), cu siguranţă un prim autoportret. Se pare că tânărul Michelangelo se îmbolnăvise de malarie şi fusese internat într-un spital. Este cel mai vechi tablou cunoscut al lui Caravaggio, expus la Galeria Borghese. Acelaşi umăr dezgolit, un tors atletic şi o figură emaciată, pictată în nuanţe de ocru cadaveric, un uşor patetism al mişcării care pare totuşi încremenită, un zâmbet amar şi nelipsitul fond brun întunecat arată că stilul artistului era deja configurat din primii ani. Micul Bacchus ţine în mâna dreaptă un strugure alb. Pe masă, pictate cu aceeaşi deplină atenţie pentru amănunt, un strugure negru, cu frunze şi două piersici. Împreună cu coroana de frunze de viţă-de-vie, sunt singurele semne „simbolice” care trimit la personajul mitologic. Altfel, tabloul nu ar fi decât portretul unui om atins de febra letală, aşa cum vom întâlni deseori în tablourile de maturitate. Caravaggio insistă pe aceste detalii şi le vom vedea, sub varii forme, în tablourile de mai târziu.

Capul Meduzei

În ciuda tonalităţii generale în care este pictat acest chip, se observă asemănarea izbitoare cu figura din Bacchus, Tânăr cu un coş cu fructe sau Băiat muşcat de un guşter şi chiar din sinistrul Cap al Meduzei (1596) de la Uffizi. Aici începe marea ambiguitate şi, dincolo de ea, speculaţiile pe marginea homosexualităţii lui Caravaggio, a erotismului său tulbure şi scandalos. Se spune că în casa pictorului Lorenzo Siciliano ar fi întâlnit un tânăr de 15 ani, Mario, care fugise din Sicilia natală, după ce făcuse o crimă pasională. S-ar fi îndrăgostit rapid de el şi l-ar fi folosit ca model, stârnindu-i accese de gelozie ori de câte ori dorea să-l surprindă în atitudini dramatice. Cert este că acest chip l-a urmărit pe Caravaggio mult timp, că îl putem întrezări peste ani şi în Amor învingător (1598–1599), tablou aflat la Berlin. Dar izbitoare este asemănarea cu figura din autoportretul Micul Bacchus bolnav. Mister, ca multe altele din existenţa tulbure a rebelului Caravaggio.

Amor învingător


Caravaggio avea 22 de ani când a apărut prima dată în faţa unui tribunal. Era acuzat că face parte din Secta portughezilor, societate secretă ai cărei membri erau învinuiţi de erezie şi de sodomism. Nu s-a putut demonstra decât o vagă relaţie cu un individ suspectat de a fi membru al respectivei societăţi secrete, din anturajul tânărului pictor, care s-a ales doar cu un semn, un ciulin făcut cu fierul roşu pe piele. Suspiciunile şi acuzele au continuat. Michelangelo Merisi ducea o viaţă care nu era deloc pe placul autorităţilor creştine din Roma. Frecventa cârciumi, medii rău famate şi mai mult, aducea în pictura sa, inclusiv în cea cu subiecte religioase, figuri pe care le întâlnea pe stradă, personaje îndoielnice ori îşi lua libertăţi interpretabile, ca în Cântăreţ la lăută (1594 sau 1595), pânză aflată la Ermitaj.

Cântăreţ la lăută


Posibilul erotism pe care îl inspiră tabloul, această voluptate „muzicală” dovedită de pictor în primii ani erau şi ele puse în relaţie cu suspiciunea de homosexualitate iar faptul că tânărul portretizat aici are o cămaşă descheiată, care îi arată pieptul gol, în plus privirea oarecum lascivă deveneau tot atâtea argumente. E destul de limpede că modelul este acelaşi Mario, probabil amantul lui Caravaggio, chip pe care îl poartă cu sine în atâtea tablouri. Cardinalul Del Monte, care era un fel de mecena al tânărului pictor, ar fi susţinut nici mai mult, nici mai puţin, că acest chip sugerează de fapt figura lui Isus care acceptă sacrificiul, oferindu-şi pieptul gol. Caravaggio va dovedi însă reală preferinţă pentru nudul masculin pictând teme religioase. Şi poate că nu acesta era neapărat un motiv de acuzare, cât senzualitatea tratării, ca în Sfântul Ioan Botezătorul.

Caravaggio(?), Sfântul Ioan Botezătorul

Primul, din 1598 (Muzeul Tesoro Catedralicio din Toledo), numit şi Ioan în deşert, este discutabil ca paternitate. El este semnat de un ucenic al lui Caravaggio, Bartolomeo Cavarozzi, de aici îndoielile. Nu este exclus ca tabloul să fi fost totuşi pictat de maestru, cum susţin unii cercetători, deşi cromatica pare sensibil diferită. Izbitoare rămâne însă asemănarea chipului cu cele din picturile anterioare ale lui Caravaggio, ceea ce se va observa din plin în cele două variante ale Sfântului Ioan Botezătorul (Tânăr cu un berbec) din 1602, ambele aflate la Roma.

---

Sfântul Ioan Botezătorul (Tânăr cu un berbec)

Aici nu mai există nici o îndoială iar tratarea figurii biblice trecea, fireşte, drept scandaloasă în epocă. E greu să accepţi, în privinţa acestui tablou cu două variante aproape identice, noţiunea de sentiment religios, cum e greu să o accepţi şi referitor la alte pânze, celebre, ale pictorului. Mai degrabă se întrevede aceeaşi jubilaţie tratată în clarobscur din Amor învingător, căci Sfântul Ioan Botezătorul e mai degrabă un Cupidon pus convenţional în raport cu subiectul biblic. Important rămâne însă trupul tânărului bărbat pe aceeaşi draperie roşie, pe care o vedem în atâtea alte picturi cu temă religioasă.

Cardinalul Del Monte l-ar fi sfătuit pe Caravaggio să abordeze subiecte biblice şi să se căsătorească, tocmai pentru a preîntâmpina zvonurile scandaloase şi pentru a ieşi, într-un fel, la lumină, abandonând viaţa tulbure pe care o ducea la Roma, în certuri şi bătăi în cârciumile sordide pe care le frecventa. Cât a fost urmat acest sfat, e greu de spus, mai ales că întâmplările din aceşti ani dovedesc exact contrariul.

După 1597, Caravaggio pictează marile sale tablouri cu teme religioase. Graţie cardinalului Del Monte primeşte comenzi pentru tablourile din bisericile San Luigi dei Francesi (Capela Contarelli) şi Santa Maria del Popolo (Capela Cerasi) din Roma. Sunt cele cinci mari scene care uimesc prin originalitatea compoziţiei şi care constituie un veritabil triumf al tehnicii clarobscurului. Primele trei, dedicate Sfântului Matei (Martiriul Sfântului Matei, 1599–1600, Convertirea Sfântului Matei, 1599–1600 şi Sfântul Matei şi îngerul, 1602, San Luigi dei Francesi); celelalte, Crucificarea Sfântului Petru şi Convertirea Sfântului Pavel (ambele 1600–1601, Santa Maria del Popolo), pânze de mari dimensiuni, veritabile revoluţii în tratarea temelor

Convertirea Sfântului Matei

Convertirea Sfântului Matei pare o scenă obişnuită de cârciumă, cu jocuri de noroc pe bani. În Sfântul Matei şi îngerul, îngerul este acelaşi Cupidon obsedant iar sfântul e surprins în mişcare, în acea poziţie torsionată atât de dragă pictorului. Îngerul nu lipseşte nici din Martiriu, una dintre cele mai studiate compoziţii ale lui Caravaggio în privinţa mişcării personajelor şi a alcătuirii grupurilor, cu acelaşi trup gol de bărbat în centrul pânzei.

Sfântul Matei şi îngerul

Martiriul Sfântului Matei

Crucificarea Sfântului Petru are un dramatism exploziv, singurul poate mai apropiat de tensiunea şi importanţa momentului, într-o compoziţie extraordinară prin dinamică şi prin expresia chipului personajului principal. În celălalt tablou din Capela Cerasi de la Santa Maria del Popolo, subiectul biblic se vede tratat într-o manieră bizară.

Crucificarea Sfântului Petru

Convertirea nu se petrece pe drumul Damascului, ci pur şi simplu într-un grajd întunecos, centrul tabloului reprezentându-l calul uriaş sub care se află prăbuşit Sfântul Pavel, în costum militar. Un grăjdar ivit din penumbră este singurul martor al unei scene, în fond, teribile. Asemenea libertăţi, care intrigau autorităţile ecleziastice, dau însă măsura originalităţii acestui spirit nonconformist, fără îndoială pictor de geniu.

Convertirea Sfântului Pavel

Protectorul lui Caravaggio de la Roma, cardinalul Del Monte, a avut, după cât se pare, de suferit de pe urma pictorului pe care îl susţinea. Cardinalului i s-a intentat un proces, motivele ascunse fiind politice. Cum se întâmplă, era însă acuzat de cu totul altceva, şi anume că ar proteja şi încuraja un eretic, pe deasupra implicat în scandaluri, bătăi, relaţii homosexuale şi care îşi permite libertăţi nepermise în tratarea temelor religioase, având ca modele persoane certate cu morala. Moartea lui Fillipo Neri, nepotul Papei, când tribunalul tocmai se pregătea să dea sentinţa, îl salvă pe cardinal, căci în zilele de doliu nu se mai judecau procese şi „afacerea” fu până la urmă clasată. Cât despre o eventuală căsătorie a pictorului, mai greu putea fi vorba având în vedere nestatornicia sa şi mediile rău famate pe care le frecventa. Mario, amantul de demult, continua să fie o prezenţă activă în viaţa lui Michelangelo Merisi şi este posibil ca unele conflicte din viaţa „sentimentală” să fi trecut într-un tablou sau altul. Există de altfel comentarii pe această temă, un fel de încercare psihanalitică nu întotdeauna cu rezultate convingătoare.

Sacrificiul lui Isaac

De exemplu, în Sacrificiul lui Isaac, nu este cu totul imposibil ca tânărul aflat sub ameninţarea cuţitului să fie acelaşi model purtat în atâtea pânze, Mario, după o ceartă… Dar asemenea speculaţii riscă să alunece într-un plan anecdotic pe care intuiţia psihanalitică nu îl mai poate salva. În aceeaşi ordine anecdotică, personajul din stânga ar fi fost un bucătar al cardinalului, sedus de pictor

Judith decapitându-l pe Holofern

Caravaggio îşi putea lua modelele de peste tot şi, în viaţa dezordonată pe care fără îndoială o ducea, putea ajunge oriunde. Asista la execuţii, desigur cu interesul artistului pentru posibile modele şi pentru dinamica scenei. În Judith decapitându-l pe Holofern (probabil 1598) de la Galleria Nazionale d’Arte Antica din Roma, modelul pentru Judith – o tânără al cărei chip dacă nu neapărat frumos, în mod sigur fin, contrastează cu braţele vânjoase, aproape „ireale” pentru o femeie – ar fi fost o prostituată, Fillide Melantoni; bătrâna din dreapta, doica lui Del Monte iar pentru Holofern ar fi pozat un fierar. Oricum Caravaggio este mereu neconvenţional în tratarea temelor consacrate, aici preferând să picteze scena propriu-zisă a tăierii capului, şi nu doar capul tăiat pe tavă, cum se obişnuia. Draperia roşie e omniprezentă.

Narcis

Pe lângă această întunecată predilecţie pentru scenele violente, avea totuşi suficient rafinament, dovedit şi la tinereţe în portretele de tineri bărbaţi, pictaţi cu atâta măiestrie. Narcis, din aceeaşi perioadă, 1597–1599, atribuit lui Caravaggio de istoricul de artă Roberto Longhi, pare o asemenea întoarcere melancolică într-o perioadă agitată în care picta scene ample. Mişcarea în care surprinde personajul mitologic, ca şi tonurile dominante de brun sunt tipice pentru Caravaggio, ceea ce îndreptăţeşte atribuirea tabloului aflat în Palatul Barberini din Roma. Şi de această dată artistul ignoră orice element de peisaj care intra în tradiţia unor asemenea subiecte, Narcis al său privindu-şi chipul reflectat în apă în afara oricărui decor, ceea ce îi conferă certă originalitate în tratarea temei. Revelaţia chipului din apă trădează mai degrabă melancolie, în ciuda luminii puternice răsfrânte nu pe chip, ci pe umărul şi pe genunchiul personajului. Umbre romantice plutesc asupra acestui Narcis de la sfârşitul veacului al XVI-lea.

Coborârea în mormânt

În jurul anului 1602, când scandalul generat de tabloul Sfântul Matei şi îngerul era în toi, Caravaggio şi adepţii săi intraseră în conflict cu o serie de pictori care îl ridiculizau, profitând şi de opinia lansată de autorităţile care îi refuzau tablourile. Cardinalul del Monte nu îl mai putea ajuta în niciun fel. Înfruntările degeneraseră, se ajunsese la delaţiuni, la urmăriri şi bătăi. După o percheziţie la domiciliu, Caravaggio avu parte de un nou proces, fiind condamnat la doi ani de închisoare. Din fericire, la intervenţia ambasadorului Franţei, fu eliberat după două luni. Îl aştepta o nouă comandă: Coborârea în mormânt (1602–1604), expusă astăzi la Vatican, pânză primită cu satisfacţie de beneficiari, considerându-se că, în sfârşit, Caravaggio aflase drumul cel bun. Dar aceşti ultimi ani petrecuţi la Roma nu putea fi lipsiţi nici de conflicte, nici de intrigi. Dat afară de Del Monte din casa în care locuia, pictorul era din nou într-o situaţie ambiguă iar recunoaşterea modelului folosit pentru Madonna dei pellegrini (Madonna di Loreto, 1603–1605) era de natură să dea naştere la un nou scandal.

---

Madonna dei pellegrini

Madonna dei pellegrini, ulei pe pânză, 250 x 150 cm

În chipul Madonei, Caravaggio pictase o prostituată cunoscută, Lena, de altfel cu trăsături fine. Şi mai mult decât atât, pentru Moartea Fecioarei (1604 sau 1606, Luvru), va folosi drept model tot o prostituată, care se înecase în Tibru. Era Adriana, care se aruncase în apă pentru că, se pare, era gravidă. Asistase din întâmplare la momentul în care era scos din Tibru cadavrul femeii şi ceruse permisiunea de a merge la morgă. Bineînţeles că tabloul fu refuzat, considerându-se că e o adevărată impietate.

Moartea Fecioarei

Pe lângă refuz, Moartea fecioarei, tablou cu care Caravaggio spera că va avea ceva mai multă trecere în ochii autorităţilor, dăduse naştere la alt scandal. Cum să foloseşti ca model pentru Fecioara Maria o prostituată? Mai mult, scena nu are nici un strop de idealism şi de fior religios, e mai degrabă o scenă banală într-o încăpere sărăcăcioasă. Şi, culmea impietăţii, se poate observa că personajul care ar întruchipa-o pe Fecioara Maria moartă e o femeie gravidă!

În viaţa atât de plină de contradicţii a artistului de 35 de ani se adunau nori negri. În 1605 moare papa Clement al VIII-lea. În locul lui este ales Leon al IX-lea, persoană favorabilă lui Caravaggio şi adepţilor săi, care, din păcate, nu apucă să stea în scaunul papal decât 27 de zile. Noul papă, Camillo Borghese (Paul al V-lea), se număra printre duşmanii declaraţi ai pictorului rebel. Conjunctura nefavorabilă era oarecum atenuată de numirea în funcţia de cardinal a lui Scipione Borghese, un admirator al picturii lui Caravaggio, care plecase deja din Roma. Rechemat de cardinalul Scipione, care era şi nepotul papei, Caravaggio primeşte o nouă comandă: Sfântul Ieronim (Galeria Borghese). Tabloul e la fel de sumbru iar craniul aşezat pe o carte deschisă pare o previziune sumbră.

Sfântul Ieronim

Suntem în 1606. Acesta ar fi fost unul dintre cele trei tablouri pe care Caravaggio trebuia să le picteze gratuit pentru Scipione Borghese, pentru ca astfel trecutul său scandalos să fie uitat. E drept, cardinalul îl critica de ochii lumii, mai mult pentru a face să-i scadă cota şi astfel pretenţiile financiare, dar îl asigura pe Michelangelo Merisi da Caravaggio de sprijinul său. Numai că în primăvara lui 1606 se întâmplă un fapt teribil. În ziua de 28 mai, într-o încăierare de stradă, din motive meschine, îl ucide pe un oarecare Ranuccio Tommasoni, şef de bandă pe care îl cunoştea bine şi care nu era străin de acţiuni mai puţin ortodoxe ale familiei Borghese. Caravaggio fusese şi el rănit în încăierare. E urmărit, dar reuşeşte să fugă din Roma, cu ajutorul prinţului Colonna, care îl ascunde la Palestrina şi la Zagarolo. Caravaggio nu avea de unde să ştie că părăsea definitiv Roma. Este condamnat la moarte în absenţă, conform practicii judiciare desprinse din Curia Romană. Marchiza Costanza Colonna, admiratoare şi protectoare a pictorului, încearcă să obţină iertarea papală, rugând-o pe Fillide să-şi folosească farmecele pe lângă unul dintre cardinalii influenţi. Nu ştim dacă e legendă sau nu. Certă este simpatia specială nutrită de marchiză pentru pictorul care nu abandona niciodată sabia. Replica cunoscută, pe care ar fi rostit-o Fillide („O marchiză care bate la uşa unei curtezane!”), alimentează predispoziţia pentru senzaţional, care urmăreşte astăzi aproape involuntar orice cercetare a biografiei pictorului lombard.

Cina din Emaus

Caravaggio avea să spere ani la rând că va obţine clemenţa şi că se va întoarce în oraşul care i se părea singurul loc potrivit, dincolo de atâtea neplăceri. Din această primă fază e exilului datează Cina din Emaus (1606), a doua variantă a subiectului, aflată la Pinacoteca di Brera din Milano. Tabloul e asemănător primei Cine (1601), conservată la Londra, dar, fireşte, mai sumbru, scena accentuând contrastul dintre lumină şi întuneric. Din nou, o scenă biblică este tratată ca o meschină imagine din cârciuma unui han sărăcăcios iar natura moartă surprinde prin umbra puternică pe care o aşează acest pictor ademenit de întuneric. Prin Cina din 1606, Caravaggio deschide seria ultimelor sale picturi, caracterizată printr-o tratare întrucâtva mai sumară a personajelor şi o accentuare a contrastelor violente. Cât de departe sunt portretele de tinereţe, imaginea plină de erotism a lui Mario, chipul purtat în atâtea tablouri

Cele şapte acţiuni filantropice

În a doua parte a anului 1606, ajunge la Neapole, unde va sta câteva luni. Cele şapte acţiuni filantropice (Le sette opere di misericordia), pânză imensă, cu o înălţime de aproape 4 metri, păstrată la Pio Monte della Misericordia din Neapole, e terminată la începutul anului 1607. Şi aici spiritul rebel al lui Caravaggio îşi pune amprenta. Scena ar urma întrucâtva modelul cunoscut, tratată desigur cu multă mişcare şi cu aceeaşi dinamică a clarobscurului. Madona şi îngerii privesc dintr-un balcon scenele consacrate ale acţiunilor caritabile (împărţirea hranei, îmbrăcarea celor goi, înmormântarea etc.), numai că în dreapta, un bătrân care scoate capul printre gratii, poate dintr-o temniţă, sărută sânul oferit cu generozitate de o tânără femeie cu pieptul dezgolit. În spatele femeii se văd picioarele unui mort, în stânga personajele se precipită, lumina le aprinde chipurile ş.a.m.d. Nimic nu mai poate fi convenţional într-o scenă imaginată de Caravaggio, nici măcar în felul în care pictează aripi uriaşe de înger. Cât de departe suntem de arta rafinatului Rafael, apostolul tonurilor luminoase şi al scenelor serafice!

Flagelarea lui Christos

La Neapole, Caravaggio pictează Flagelarea lui Christos (Gallerie di Capodimonte, Napoli), tablou a cărui axă este coloana aflată în obscuritate, din spatele căreia apare, abia întrevăzut, un cap sinistru de călău. Personajul din stânga pare un asasin de stradă, cu privire feroce, cel din dreapta, aproape gol, e surprins într-o mişcare violentă, iar în stânga jos, lumina care cade, ca şi în alte tablouri, în diagonală, lasă să se vadă braţul atletic şi piciorul unui alt personaj. Chipul lui Christos din acest tablou tragic are însă un grad de spiritualizare pe care îl întâlnim mai rar în alte pânze şi, poate neaşteptat, draperia roşie, atât de folosită de Caravaggio, lipseşte.

Tăierea capului Sfântului Ioan

Urmând sfatul prinţului Colonna, pictorul pleacă în Malta, unde se află în graţiile Marelui Maestru al Ordinului Cavalerilor de Malta, Alof de Wignacourt, care la 14 iulie 1608 îi conferă înaltul ordin de Cavaler. Este o onoare neaşteptată pentru fugar, speranţa reabilitării fiind acum mai aproape ca oricând. Pentru catedrala din La Valetta pictează Tăierea capului Sfântului Ioan, singura pânză semnată – jos, lângă sângele care curge. Este cel mai mare tablou al lui Caravaggio, păstrând întru totul trăsăturile caracteristice ale artei sale: preferinţa pentru scenele violente în spaţii închise, semiobscuritatea, clarobscurul, atmosfera profană, mereu tenebroasă, draperia roşie, mişcarea contorsionată etc.

Madonna del Parto sau Adoraţia păstorilor

Onorurile din Malta nu durează decât câteva luni, pentru că în octombrie 1608 ajungea vestea referitoare la adevăratul motiv al fugii sale de la Roma. Caravaggio este chemat în faţa tribunalului. Reuşeşte însă să fugă din Malta, debarcă la Siracuza, unde se pare că urma i se pierde. Pictează aici Înmormântarea Sfintei Lucia pentru Biserica Santa Lucia, Învierea lui Lazăr şi Adoraţia păstorilor.

Salomeea cu capul Sfântului Ioan Botezătorul

La 20 octombrie 1609, la un an după fuga din Malta, îl găsim din nou la Neapole, aşteptând graţia papală. Are semne că iertarea este aproape şi că se va putea întoarce la Roma. Neplăcerile nu luaseră însă sfârşit. Este atacat la ieşirea din hanul în care locuia şi rănit grav. Imediat se răspândeşte zvonul că maestrul e mort. Are însă suficientă energie pentru a picta mai multe tablouri, între care două pânze excepţionale: Salomeea cu capul Sfântului Ioan Botezătorul şi David cu capul lui Goliat (1609–1610, Galeria Borghese), acesta din urmă, printre ultimele lucrări ale lui Caravaggio. În capul lui Goliat avem fără îndoială un autoportret, şi faptul nu e lipsit de semnificaţii.

David cu capul lui Goliat

Caravaggio trăise mereu în vecinătatea morţii, fusese mereu pus în situaţii-limită, era dominat de presimţiri funeste. Continuă însă să spere în ordinul de iertare. Pe plaja de la Porto Ercole (Port’Ercole) urmează să se îmbarce pe o felucă, pentru a se repatria la Roma. Este însă confundat cu o altă persoană şi aruncat în temniţă. După două zile, când i se recunoaşte identitatea, alergă la Port’Ercole. Corabia plecase. Bellori relatează ultimele ore ale lui Caravaggio, trăite cu disperarea de a vedea năruit visul de a se întoarce la Roma, care fusese atât de aproape. Este cuprins de febră, fiind probabil bolnav de malarie. Conform versiunii lui G. P. Bellori (Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor moderni, 1672), moare pe plajă la 18 iulie 1610. La 31 iulie, inutil, este eliberat ordinul papal de graţiere. Cumplită ironie a sorţii. După alte ipoteze, mai puţin credibile însă, pictorul ar fi fost asasinat pe plaja de la Port’Ercole.


Articolul original

 

[anuk]

Diego Velazquez - lucrari in stil "bodegon"

In limba spaniola, bodegon insemna, in sensul sau de baza, un local pentru oamenii din clasele inferioare. A fost apoi imprumutat in pictura pentru a desemna acele tablouri care infatisau scene din viata oamenilor modesti, unde mancarea si bautura jucau un rol important. Uneori erau infatisate interioare de taverne, alteori doar bucatarii sau imprejurimi mai neobisnuite.

Intre anii 1617-1623, cand se afla la Sevilia, Velazquez a pictat numeroase tablouri de acest gen. Desi considerate triviale, artistul a reusit sa le imprime o adevarata seriozitate, demonstrandu-si maiestria in prezentarea imaginilor naturale si redarea detaliilor.

Cel mai important tablou un stil bodegon este Negustorul de apa din Sevilia. Velazquez a prezentat acest tablou unui inalt curtean, Juan de Fonseca, care il ajutase si il sprijinise. Tabloul era o adevarata carte de vizita, artistul redand impecabil detaliile, cum ar fi picaturile de apa care se scurg pe ulcior sau paharul plin oferit tanarului.

Negustorul de apa din Sevilia
Diego Velazquez, 1620



In cele doua tablouri de mai jos, Servitoarea maura ajutor de bucatareasa si Femeie batrana prajind oua, pictorul a redat interioare de bucatarii, unde se observa vasele de gatit specifice vremurilor, redate cu maiestrie intr-un mod realist, accentul cazand pe detalii. Personajele sunt surprinse in timpul muncii de zi cu zi.

Servitoarea maura ajutor de bucatareasa
Diego Vezazquez

Femeie batrana prajind oua
Diego Velazquez



In Hristos in casa Martei si Mariei, se observa in plan secund subiectul evanghelic, care constituie doar un pretext pentru infatisarea interiorului unei bucatarii, in care domneste o rigoare naturalista.

Hristos in casa Martei si Mariei
Diego Velazquez (1619-1520)

Velazquez utiliza deseori contrastul dintre tineri si batrani pentru un mai mare efect. Se obeserva ca batrana si mojarul din Femeie batrana prajind oua reapar in lucrarea Iisus in casa Martei si Mariei, iar baiatul din acelasi tablou, cu cativa ani mai mare, apare in Negustorul de apa din Sevilia.

Acest tip de scene a aparut in aceasi perioada si in literatura. In romanul lui Mateo Alemand, Guzman de Alfarache, publicat in doua parti in 1599 si 1602, include o descriere a unui batrane prajind oua pentru un tanar erou. Velazquez cunostea probabil romanul, deoarece autorul se nascuse ca si el, in Sevilia.





Sursa

 

[magda]

desi a mai fost tratat subiectul,vin cu niste completari si picturi noi .

Salvador Dali

Unul dintre cei cei mai renumiti artisti ai secolului 20, cunoscut pentru bogatia lui de culori in pictura, Salvador Dali a devenit un artist al suprarealismului, pictandu-si revelatiile si iluziile intr-o maniera cu totul noua, nemaiintalnita pana la el. Dupa faze de cubism, futurism si pictura metafizica, imbratiseaza suprarealismul. Fiind intrebat ce reprezinta pentru el suprarealismul, Dali raspunde: "Suprarealismul sunt eu". Geniu autoproclamat, el sustine, de asemenea, ca a invatat multe despre lume inca de cand se afla in uterul mamei sale.

Salvador Dali a fost inzestrat cu o creativitate iesita din comun, a fost pictor, sculptor, artist grafic, designer si eseist. Indrazneala lui si comportamentul excentric i-au adus recunoasterea mondiala, iar munca lui continua sa ii inspire pe nenumarati artisti care i-au urmat arta, cu toate acestea statutul sau ramane unul controversat. Gratie aparitiilor excentrice si megalomaniei sale, Salvador Dali a devenit o vedeta mondiala, care a reusit sa foloseasca forta mass-mediei pentru a-si spori averea si gloria.

Biografia si opera

Copilaria

Salvador Dali (n. 11 mai 1904, Figueras, Spania – d. 23 ianuarie 1989, Figueras) s-a nascut numai la trei luni dupa ce fratele sau mai mare a murit, fiind astfel un copil foarte iubit si rasfatat de catre parintii si restul familiei sale. Evenimentul nefericit al mortii fratelui sau l-au determinat sa se considere pentru totdeauna o dublura a celui pe care il purta inauntrul sau, cel care ar fi trebuit sa fie.

Pe numele sau adevarat Salvador Felipe Jacinto Dali i Domenech, acesta a fost fiul unui prosper notar si si-a petrecut copilaria in Figueras si la locuinta de vara a familiei, in satul de pescari Cadaques.

Salvador Dali nu a avut o copilarie prea fericita si in autobiografia sa, pictorul mentioneaza ca a fost un copil crud si l-au intrigat intotdeauna formele, culorile si visele din viata lui. Daca la 6 ani dorea sa ajunga bucatar, un an mai tirziu se credea Napoleon si isi dorea cu orice pret sa obtina faima si succesul de care s-a bucurat idolul sau, dar pasiunea pentru pictura incepe sa devina mistuitoare.

Inca de cand era foarte mic, viitorul geniu excentric al picturii, asa cum a fost numit, isi va manifesta imensul talent pentru pictura, dar si latura excentrica, impulsivitatea si dorinta de a fi cel mai bun. Primele incercari le face pe cutii de carton pentru palarii, primite de la matusa sa, croitoreasa de lux.

La zece ani a inceput sa frecventeze cursurile scolii conduse de calugarii Congregatiei Fecioarei Maria. Parintii sai, observandu-i talentul, dar si mare placere pe care o simtea Salvador atunci cand desena, au decis sa isi trimita fiul la Moula de la Torre, la unul din prietenii lor Ramon Pichot, pictor impresionist.

Sub ghidarea pictorului, Dali realizeaza multe tablouri care se incadrau in mai multe stiluri, pentru realizarea carora folosise tehnici precum pointilismul, colajul, dar si lipirea unor pietre, numindu-si mai tarziu aceasta perioada „epoca de piatra”. Parintii sai imbratiseaza totusi acest stil ciudat al fiului lor, agatand in perete creatiile lui si fiind apoi inspaimantati de sunetul prabusirii pietrelor din tablourile lui Salvador.

Pe durata sederii la pictorul Ramon Pichot, Dali gaseste la un moment dat in podul acestuia o coroana si o carje. Cele doua obiecte vor constitui obiecte ale fetisismului sau, coroana fiind folosita de multe ori in semnatura sa, iar carja de invalid a aparut in multe dintre tablourile sale, in mod obsesiv chiar. Convins de talentul lui Salvador, Pichot ii sugereaza sa-si continue studiile in Madrid.

Incepe sa ia cursuri de desen din 1916, primele sale tablouri fiind influentate de impresionism si de pictura spaniola a secolului al XIX-lea, apoi de futurismul italian, pana in 1920. Trece prin majoritatea curentelor si tehnicilor artistice, iar in cele din urma, dupa ce intra la Academia de Arte Frumoase “San Fernando” din Madrid, isi gaseste propriul sau stil - suprarealist. Isi dezvolta o tehnica aparte, caracteristica intregii sale opere, bazandu-se pe crearea unor extraordinare efecte de iluzie optica si, mult mai tarziu, foloseste tehnici stereografice.

Adolescenta

In anii 1920 poate fi gasit in compania scriitorului Federico Garcia Lorca, “poetul mortii nefaste”, cel mai bun prieten al adolescentei lui Dali, a cineastului Luis Buñuel si a unui grup de anarhisti.

Dupa ce Dali isi ia bacalaureatul decide sa plece la Madrid pentru a putea sa studieze acolo artele frumoase. Reuseste sa fie admis in 1921 la Academia de Arte Frumoase San Fernando. Cei de acolo l-au admis doar pentru ca fusesera impresionati de calitatea desenelor sale, Dali neindeplinind de altfel conditiile necesare pentru admitere.

In 1922 mama lui Dali moare, acest eveniment marcandu-l pe pictor. Din acel moment decide sa isi elaboreze rolul de geniu in care aspira sa se transforme. Ca urmare a acestei hotarari, isi schimba radical modul de a se imbraca, incepand sa poarte pantaloni scurti, pardesiu lung si palarie din pasla. Se apuca si de fumatul din pipa. Acest stil bizar nu il adopta doar in vestimentatie, dar si in modul de a picta.

Initiaza chiar o revolta in academia de pictura care era indreptata importiva nivelului scazut al cursurilor predate acolo. Pedeapsa aplicata acestuia a fost un an de suspendare, urmat chiar de exmatricularea sa cand a expus tabloul sau in care aparea fecioara Maria in ipostaza a doua trepte de scena.

In perioada de dupa exmatricularea sa, Dali incepe sa fie foarte interesat de Freud, lecturile sale influentandu-l si trezindu-i vocatia pentru manifestarea inconstientului in arta.

In 1926 soseste la Paris si inainte de a merge la Louvre, Dali a mers acasa la Picasso, dorind mult sa il intalneasca si sa afle parerea acestuia asupra picturilor sale. Dali a plecat de la Picasso primind incurajarile sale, dar si adanc impresionat de tablourile sale.

La reintoarcerea in Spania isi expune tablourile si isi castiga alt admirator din breasla pictorilor, si anume pe Miro. Doreste insa sa fie remarcat in toata splendoarea sa de geniu al artei si singurul loc in care putea sa obtina aceasta notorietate era Parisul. Asa ca intreprinde o a doua calatorie la Paris.

Intalnirea cu Gala

La Paris, in 1926 o intalneste pe Gala Diaconov, sotia poetului Paul Éluard, pentru care face o pasiune ce nu se va stinge tot restul vietii lui. Reuseste sa o desparta de Éluard, Gala devenindu-i nu numai sotie, dar si muza inspiratoare, reprezentand-o in multe din picturile sale. Gratie Galei, Dalí va cunoaste in cele din urma dragostea trupeasca, care ii fusese pana atunci cu desavarsire straina, salvandu-l de nebunie, dupa cum a marturisit artistul.

Initial, Gala este profund scarbita de excentricitatea lui Dali, insa dupa ce ajung sa se cunoasca mai bine, cei doi se vor indragosti unul de altul, ramanand impreuna pentru tot restul vietii. In 1934, Dali si Gala se vor casatori civil si vor face prima lor calatorie in America.

Familia sa nu este insa de acord cu aceasta dragoste pasionala alaturi de o femeie pe care o considera ca fiind o emigranta rusoaica ce traieste in dezmatul parizian. Tatal lui Dali l-a alungat din casa parinteasca, revenindu-i Galei rolul persoanei care i-a asigurat intretinerea materiala si care a jucat toate rolurile posibile, incepand cu aceea de impresar, atasat de presa, manechin, iubita si finalizand cu cel de Mecena, atunci cand cauta cumparatori pentru tablouri.

Dali spunea: “Gala mi-a inlaturat grija de a fi barbat. Este sangele meu, oxigenul, ingerul echilibrului.” A fost femeia care l-a stimulat intotdeauna, atat in plan intelectual, cat si din punct de vedere erotic iar marele pictor a sustinut ca nu a cunoscut niciodata intim o alta femeie in afara de ea. Dali a reprezentat-o in tablourile sale fara sa o infrumuseteze fizic, pictandu-i corpul de statuie antica, misterioasa si provocatoare. Imaginea ei are un magnetism vizibil care invadeaza intregul tablou, indiferent de postura in care este pictata. Gala apare pretutindeni in opera artistului drept “Galarina” (1944-1945), “Leda Atomica” (1949) sau “Galateea” (1952).

Infatisarea excentrica a lui Dali apare mereu in contradictie cu imaginea austera a Galei, pieptanata sobru si imbracata in taior Channel. Retinuta si misterioasa, ea este si un partener financiar eficient. Desi lucra singur in atelierul sau, Dali nu iesea niciodata fara ea. In anii ’40, cand cuplul traia in Statele Unite, Gala nu mai este nici muza, nici amanta sa frenetica, dispusa sa se preteze capriciilor sale sexuale, transformandu-se intr-un surogat al mamei sale. Incepe sa se indeparteze de el, avand relatii cu barbati foarte tineri. Dali munceste si castiga bani pentru ca ea sa isi poata plati capriciile erotice si operatiile de chirurgie estetica.

Gala nu a acceptat niciodata gandul ca imbatranea, fiind cu noua ani mai mare decat Dali si pe masura trecerii anilor, devenea tot mai nesatioasa si mai violenta. Suferind de fobia lipsei banilor, lua fara incetare comenzi de tablouri si aproape ca il inchidea in atelier pentru a le executa.

Suprarealismul

Primul sau tablou suprarealist dateaza din 1928, “Le sang est plus doux que le miel”, iar Juan Miró il determina sa intre in randul grupului suprarealist parizian. Incepe sa devina cunoscut in lumea intreaga cand trei din panzele sale, incluzand: “The Basket of Bread” (acum aflata in colectia Muzeului Dali), au fost expuse la a treia expozitie anuala internationala, la Pittsburg 1928.

Salvador concepe impreuna cu Buñuel doua filme suprarealiste: “Un chien andalou” (1929) si “L'age d'or” (1931), a caror prima difuzare la Paris provoaca un insemnat scandal. Productiile pictorului din aceasta epoca devin din ce in ce mai suprarealiste, caracterizate printr-o alianta dintre tehnica naturalista, clasica, dusa la extrem si o tematica bizara si irationala.

Dali devine, incet-incet, liderul miscarii suprarealiste si panza sa “Persistenta memoriei” (1931, Muzeul de arta moderna - New York) este cea mai cunoscuta lucrare suprarealista.

Adevarata consacrare si succesul fulminant l-a castigat in 1934, odata cu expunerea tablourilor sale la New York. Succesul sau a fost garantat de universul aflat sub semnul erotismului, al sadismului, scatologiei si al putrefactiei care se regasea in tablourile sale, dar si de aparitiile sale paranoico-delirante, suprarealiste care faceau deliciul publicului american.

Metoda paranoico-critica

Dali este entuziasmat de miscarea suprarealista, in care vede posibilitatea manifestarii imaginatiei sale exuberante unita cu o virtuozitate tehnica a desenului si culorii. Datorita comportamentului sau, in 1934 este exclus din grupul artistilor suprarealisti, ceea ce nu-l impiedica sa se considere singurul artist capabil de a capta "formele suprareale". Acest lucru nu l-a impiedicat sa-si expuna lucrarile la toate expozitiile internationale ale decadei, declarand, plin de infatuare: “le Surrealisme c'est moi”.

Inspirat de metoda suprarealista de scriere automata, care opune intentiei artistice constiente asociatii libere de idei dictate de subconstient, Salvador Dali isi dezvolta propria sa metoda paranoico-critica, definita de el insusi ca fiind o "metoda spontana de cunoastere irationala onirica pentru interpretarea critica a asociatiilor viziunilor de nebunie". Astfel, imaginile pe care pictorul incearca sa le fixeze pe panza deriva din agitatia tulbure a inconstientului (paranoia) si reusesc a capata forma numai datorita rationalizarii delirului (momentul critic).

Din aceasta metoda au rezultat imagini de o extraordinara fantezie pana la stupefactie. Tehnica adoptata este aceea a picturii din Renastere, din care preia doar exactitatea desenului si cromatismul, nu insa masura echilibrului formal. In picturile sale prevaleaza efecte iluzioniste si o complexitate tematica care amintesc empfaza si exuberanta barocului iberic. Dali recurge la spatii largi in care include o mare cantitate de elemente - oameni, animale obiecte - intr-o combinatie irationala a raporturilor si deformare a realitatii.

Dali, influentat de teoria psi-analizei enuntata de Sigmund Freud (pe care il si intalneste in 1938), creeaza in deceniile patru-cinci ale secolului panze infatisand creaturi fantasmagorice, scene contradictorii si absurde, abundand de simboluri si tinzand sa zugraveasca oniricul: “La girafe en feu” (Muzeul de arta Bale - 1935), “Ruines Ataviques après la pluie” (colectie particulara Roma - 1936).

Delirul megalomaniei

In 1940 este gata sa treaca la o alta perioada artistica, o noua etapa, pe care o numeste “clasica”. Din anul 1940 pana in 1948, paraseste, impreuna cu Gala, Europa, pentru a locui in Statele Unite, la New York.

Dorinta de a soca si de a se autoproclama geniu creste pana la extrem, fiind binecunoscute aparitiile sale excentrice si comportamentul bizar. Astfel, insusindu-si “tehnica socarii”, este vazut plimbandu-se cu un tapir in lesa, coborand dintr-un automobil incarcat cu sute de conopide, iesind dintr-un cub “metafizic”, plimbandu-se cu un clopotel pentru a atrage atentia asupra lui, etc.

Incepe sa scrie carti auto-biografice: Viata re-secreta si Jurnalul unui geniu, semnificative sectiuni prin uriasul orgoliu dalinian. Este timpul ca Dali sa declare: “Singura diferenta dintre mine si un nebun este ca eu nu sunt nebun!” si “Inca din frageda copilarie, am avut vicioasa inspiratie de a ma considera altfel decat muritorii obisnuiti. Iata inca un lucru care este pe cale de a-mi reusi.”

Succesul lui Dali devine binecunoscut tuturor, determinandu-l pe André Breton sa-l denumeasca Avida Dollars.

Dupa 1945, obsedat de diferite teme stiintifice, istorice sau religioase, studiindu-i pe Millet, Rafael si Vermeer, pictorul creeaza noi capodopere ca “La tentation de Saint Antoine” (1946), “La Madone de Port Lligat” (1950), “Tête raphaëlesque éclatée” (1951), “Christ de Saint Jean de la Croix” (1951) - enuntand in paralel Manifestul mistic, “La cène” (1955), “Rose méditative” (1958), “La Decouverte de l'Amèrique par Christophe Colomb” (1959).

Reintors la credinta catolica insuflata din copilarie, Dali se recasatoreste cu Gala, a doua ceremonie, religioasa, avand loc intr-o capela la Girona, in Spania.

Dali incepe sa colaboreze si la realizarea decorurilor, costumelor si a diferitelor scene de teatru, balet si film.

Cand acorda interviuri, vorbeste despre sine la persoana a treia, folosind formularea "divinul Dalí" sau pur si simplu "divinul". Explica in mod savant cum mananca in fiecare dimineata jambon cu dulceata de trandafiri, cum inoata in fiecare zi douazeci de minute, face o siesta de sapte minute, dar martruriseste ca frica de moarte nu il paraseste niciodata. Sustine ca aceasta spaima este, impreuna cu libido-ul, motorul creatiei lui.

Anii 1960 - 1970

Anii 1960 sunt dedicati unor alte experimente, utilizand noi metode de a picta folosindu-se de o pusca, creand asa-numita “Bomba a Apocalipsului”, dezvaluind capodopere de mari dimensiuni ca “La Bataille de touan” (1962), “Tuna Fishing” (1966-1967), “La torero allucinogéne” (1968-1970) caracterizate printr-o surprinzatoare bogatie tematica si coloristica.

In anul 1974, Dali deschide in Figueras, Teatro Museo Dali, la data de 25 septembrie. Alaturi de creatii proprii, sunt expuse picturi si sculpturi ale prietenilor sai (Ernst Fuchs, Arno Brecker, Pichot). Concomitent, Dali realizeaza primele holograme, auto-denumindu-se Polyeder. Una din primele holograme infatiseaza un dublu portret al Galei: Angelus Gala. Cu ajutorul arhitectului Emilio Pèrez Piñero, Dali transforma teatrul din Figueras intr-o “Sfanta Capela cinetica”, o noua propunere de arta dinamica, in concordanta cu noua fizica.

Ultimii ani

Pana in ultima perioada a vietii lui, Dali a continuat sa alimenteze pana la extrem faima sa de artist excentric, original pana la limita delirului, devenit cu timpul prizonierul propriului sau personagiu, orgolios si imprevizibil. In 1975 primeste un titlu nobiliar, devine "marchiz de Pubol", deoarece in acel timp locuia in castelul Pubol, pe care i-l oferise Galei.

In anii 1980, Dali revine la teme mai vechi si incepe sa-l studieze pe Michelangelo, in asteptarea imortalitatii. Megalomania se transforma in umilinta si sovaiala, in teama de a muri, dar artistul inca incearca, prin ultimele lui puteri, sa penetreze secretele marilor maestri.

Gala moare in 1982 si Dali ramane singur. In 1983 Dali picteaza ultimul sau tablou, “Coada de randunica”. Dupa un accident in care sufera arsuri grave, se retrage din viata publica. Paraseste castelul si se adaposteste in turnul "Galatea" din al sau "Teatro-Museo". Incearca sa se sinucida, de mai multe ori, sanatatea incepind sa i se subrezeasca, progresiv. In 1989, pe 23 ianuarie, la Figueras, localitatea in care s-a nascut, pictorul sufera un atac de cord fatal, lasandu-si intreaga avere (130 de milioane de dolari) si lucrarile statului spaniol.

Ca si conluzie, in afara de pictura, arta lui Dali a inclus sculptura, ilustratia de carte, designul de bijuterii si munca pentru teatru. In colaborare cu regizorul Luis Buñuel el a facut primele filme suprarealiste – Un caine andaluz (1929) si L'Age d'Or (1930). De asemenea, a contribuit cu o secventa de vis la filmul Spellbound al lui Alfred Hitchcock in (1945). A scris si un roman, Hidden Faces (1944) si mai multe volume de autobiografie.

Tablouri celebre:

„Persistenta memoriei”
„Portretul lui Paul Eluard”
„Fata la fereastra”
„Jocul lugubru”
„Marele masturbator”
„Enigma dorintei”
„Visul”
„Ingerului Domnului arhitectonic al lui Millet”
„Naluca sex-appeal-ului”
„Girafa in flacari”
„Masa insorita”
„Metamorfoza lui Narcis”
„Spania”
„Lebede reflectandu-se ca elefanti”
„Visul”
"Galateea din sfere"

sursa

 

[anuk]

Adaug si eu un tablou

Paranoia Femeia Cal
Salvador Dali

 

[magda]

errare humanus est...dar treaba cu perseverenta ...hmmm

 

[anuk]

Sa ne intoarcem la Diego Velazquez

Venus si cupidon

Tabloul se mai numeste si Venus dintre stanci, datorita Parcului Rokeby (in engleza Printre stanci) din Yorkshire, unde a fost gazduit timp de un secol, inainte de a fi cumparat de Galeria Nationala, in 1906.

Lucrarea o reprezinta pe Venus, intinsa pe pat, privindu-se intr-o oglinda tinuta de fiul sau, Cupidon. In perioada in care a fost pictata, nudurile era o raritate in Spania datorita Inchizitiei care le confisca. Acesta este singurul nud feminin creat de Velazquez care a supravietuit.



Prima atestare a tabloului provine din 1651, cand era in colectia unui nobil spaniol din Madrid. Se crede ca a fost pictat inainte de a doua plecare a artistului in Italia, sau chiar in Italia si trimis in Spania. Velazquez s-a inspirat din arta itialiana, in special din lucrarile lui Titian (Venus din Urbino) si Giorgione (Venus dormind). Totusi femeia este reprezentata mai putin idealizat decat in picturile italiene.

In 1615, tabloul a fost descris ca fiind "Un tablou despre un nud de femeie asezata pe un material... aratandu-si spatele, sprijinita pe bratul drept si privindu-si imaginea in oglinda tinuta de un copil". Singurele elemente care ne duc cu gandul la subiectul clasic sunt aripile baiatului identificat ca si Cupidon.

Velazquez a combinat doua pozitii tipice ale lui Venus: intinsa pe pat si privindu-se in oglinda. Din mai multe puncte de vedere pictura este caracterizata de o abordare expresiva, in special datorita pozitionarii centrale a oglinzii si datorita faptului ca Venus se afla cu spatele la privitor.

Artistul a utilizat contrastele pentru un efect mai puternic. Cearsafurile inchise de matase pe care se odihneste zeita formeaza un contrast reusit cu nuantele roz ale pielii ei. Nuantele pielii lui Cupidon, ceva mai inchise decat ale lui Venus, contrasteaza cu aripile gri si esarfa albastra. Rama neagra a oglinzii contrasteaza cu culorile mai deschise din jur.

Perdeaua rosie din fundal adauga o nota calda tabloului, compensand culorile reci care domina pictura.

Pozitia lui Venus este foarte senzuala. Se observa ca a fost reprezentat fara lucrurile sale personale, cum ar fi bijuteriile, trandafirii si mirtul alaturi de care apare in alte tablouri. Un alt element care o deosebeste de alte reprezentari timpurii este culoarea inchisa a parului care de obicei aparea blond. Faptul ca imaginea reflectata in oglinda este neclara poate simboliza dorinta artistului de a reprezenta idealul de frumusete feminina, subiectul mitologic fiind doar un pretext pentru acest lucru.


Nu distingem nicaieri arcul si sagetile lui Cupidon. Panglica atarnata de oglinda poate face referinta la catusele cu care zeul isi lega amantele. Criticul de arta Julián Gallego considera ca expresia lui Cupidon este plina de melancolie, iar panglica are rolul de legatura dintre zeu si frumusetea intruchipata, tabloul putand fi numit "Cupidon cucerit de Frumusete".

Analizele arta ca nuanta gri a cearsafurilor era in trecut un mov intens, care a palit cu timpul.

Unii critici considera ca Velazquez a pictat-o pe Venus dupa un model real in timpul vizitei in Italia, unde ar fi avut o amanta care i-a nascut un copil. Altii cred ca femeia este aceeasi cu cea care apare in Incoronarea Fecioarei si Las Hilanderas, amandoua tablouri aflandu-se la muzeul Prado.

Incoronarea Fecioarei
Velazquez

 

[bodo]

Cea mai scumpa pictura din lume

Apartine celebrului Picasso, se numeste "Nu au Plateau de Sculpteur" (Nude, Green Leaves and Bust) si a fost vânduta recent pentru cel mai mare preţ obţinut vreodată într-o şedinţă de licitaţie, pentru fabuloasa suma de 106,5 milioane de dolari, un preţ niciodată atins de o operă de artă.

Un scurt istoic al tabloului spune ca dateaza din 1932 si o prezintă pe Marie-Thérèse Walter, amanta şi muza pictorului, care pozează goală în faţa artistului. Picasso a cunoscut-o pe tânăra de 17 ani în anul 1927, pe când el era în vârstă de 45 de ani. Relaţia lor a fost păstrată în mare secret timp de mulţi ani, din cauza faptului că renumitul artist era căsătorit, dar şi pentru că "muza" lui era foarte tânără.

Abia după ce pictura a fost expusă într-o retrospectivă a operelor lui Picasso, soţia acestuia, Olga Khokhlova, a realizat că în viaţa soţului ei există o altă femeie, iar mariajul lor s-a destrămat la scurt timp după aceea.

Marie-Therese Walter a avut o fiică, Maya, cu Pablo Picasso şi a reprezentat sursa de inspiraţie pentru alte două lucrări celebre pictate tot în anul 1932 - "Le Rêve" şi "La Lecture".

De luna trecuta , faimoasa pictura poate fi privita in toata slendoarea sa la muzeul Tate Modern din Londra.

Personal. nu ma omor dupa picturile lui Picasso, tocmai de aceea suma mi se pare de domeniul s.f.-ului . Dar na, gusturile nu se discuta.


View attachment 5

 

[anuk]

Intram in saptamana patimilor deci......


Au trecut 500 de ani de când Cranach a văzut lumina zilei, de care avea să se bucure aproape trei sferturi de veac. Lucas Cranach, numit mai târziu cel Bătrân, s-a născut în 1472 în orăşelul Kronach (care se scria pe atunci Cranach) aşezat la circa 100 km la nord de Nurnberg. Adevăratul său nume nu se cunoaşte cu certitudine, iar presupunerile oscilează între Sonder, Sunder, Muller sau Maler.

Porecla Cranach, folosită de artist, a fost legalizată în 1508 cu ocazia acordării sigiliului de către principele elector Frederic cel înţelept. Tatăl său era pictorul Hans, mama — fiica unui meşter cizmar. Despre primii 30 de ani ai vieţii sale nu se ştie aproape nimic. Pornit obscur din târgul natal, Cranach pare că s-a strecurat în tăcere, adunând învăţătură şi experienţă, apoi s-a afirmat brusc, intrând pe la 30 ani în lumina celebrităţii care-l va urmări toată viaţa.

Cranach poare fi asemănat mai ales cu Botticelli care, aproape de aceeaşi vârstă cu Leonardo da Vinci, s-a cantonat la sfârșitul vieţii într-o singură manieră, desfășurând-o în variaţii la nesfârșit, fără a se mai arunca cu temeritate în explorarea unor drumuri noi şi necunoscute. Unii cercetători au stabilit şi puncte de contact între Cranach şi Leonardo dar într-un domeniu mai restrâns, al caricaturii; ceea ce în carnetele italianului e joc ocazional, prin notarea unor observaţii în desene disparate, la pictorul german e un sistem permanent de accentuare a expresiei, de modelare a formelor ca sub impulsul unor forţe interioare care izbucnesc şi deplasează planuri şi Unii, rup echilibrul static, sugerând clocotitoarea curgere a vieţii.

În cea mai veche lucrare ce i se poate atribui lui Cranach — Răstignirea, din jurul anului 1500, (Kunsthistorisches Museum, Viena) — personalitatea lui puternică se afirmă de la început tocmai prin această energie nestăpânită care modifică imaginea din realitate.

Parcă împinse de o vulcanică izbucnire, volumele se bombează, contururile se agită, şerpuiesc, ca văzute în oglinda unei ape vălurite. Crengile copacilor se înalţă încleştate spre cer, trăsăturile feţelor sunt accentuate până la şarjă, expresiile aproape sălbatice, privirile intense arzând ca tăciunii. În compoziţie alternează zone fărâmiţate, conturate din mici curbe nervos înlănţuite, (frunzişul creţ sau solul presărat cu oase) cu suprafeţe mari, calme (draperiile roşii, larga pelerină neagră). Coloritul e acut, plin de nerv. Roşul de cireaşă coaptă, răspândit în pete mici pe tot întinsul compoziţiei, răsună asemenea unor note intense şi scurte. Îi ţine piept doar negrul, înţeles şi el ca o culoare (îndrătare, vizibilă în atmosfera tragică şi în siluetele contorsionate pictate de Grunewald sau gravate de Durer. Sensibilitatea de seismograf a artiştilor înregistra astfel mocnirea în adâncime a nenumăratelor forţe contrare care aveau să izbucnească în deceniile următoare.