• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

PLANETELE

Spectaculoase imagini de pe Marte



Dune de nisip si movile de o simetrie ireala

s2ziarecom.jpg



Parte din duna Abalos Undae
s2ziarecom-1.jpg



Crater in regiunea polara sudica
s1ziarecom.jpg





Terase de stanca in regiunea Nilosyrtis Mensae

s1ziarecom-1.jpg




Albii de rau in apropiere de Muntele Ladon Valles

s1ziarecom-2.jpg




Dune dezghetate in partea de nord

s2ziarecom-2.jpg





Straturi minerale in Candor Chasma

s2ziarecom-3.jpg



Straturi de roca din regiunea Deuteronilus Mensae

s2ziarecom-4.jpg



http://www.ziare.com
 
Orbitele planetelor

De mii de ani s-a observat că anumiți aștri se mișcă printre stelele fixe. Aceștia au primit numele de "rătăcitoare", în grecește "planetos". De 400 de ani știm că aceste obiecte, planetele, se rotesc în jurul Soarelui. Traiectoria pe care o au se numește "orbita".

Orbitele planetelor sunt "drumurile" acestora în jurul Soarelui. Pentru a nu cădea pe Soare trebuie să se miște în jurul acestuia. Inițial s-a crezut că orbitele planetelor sunt cercuri, forma geometrica considerata perfectă în trecut. Soarele, ca astru central, se afla bineînteles în centrul cercului (orbitei). Dar, din observații s-a determinat că nu este așa, orbitele planetelor fiind elipse (cercuri turtite) iar Soarele nu se afla în centru ci într-unul din focare.

Cel care a descoperit legile după care se mișca planetele pe orbite a fost Johannes Kepler, între 1609 și 1619. Acesta descoperă că orbitele planetelor sunt eliptice și că Soarele se află într-unul din focare, că viteza de rotație în jurul Soarelui este cu atât mai mare dacă planeta se află mai aproape de acesta și că viteza unei planete pe orbită este variabilă.

Există câțiva parametri care ne spun cum arată orbita planetei sau a unui obiect care se rotește în jurul Soarelui. Le vom lua pe rând. Elementele orbitale care ne arată forma orbitei sunt excentricitatea, inclinarea orbitei și semiaxa mare a orbitei.




Pt cei interesati AICI gasit articolul in intregime
 
Litere pe Marte.


Dacă fețele de pe Marte nu v-au convins că civilizația marțiană nu a existat, poate o vor face literele existente pe suprafața planetei.

Din loc în loc găsim litere și cifre folosite de noi în prezent. Unii consideră că „sfinxul de pe Marte” este construit de o civilizație extraterestră numai pentru că lor li-se pare că acolo este o față, lucru aberant după cum am demonstrat în postul cu alte fețe aflate acolo. Bine că nu au văzut ceea ce veți vedea mai jos…

Toate imaginile au fost realizate de sonda NASA Mars Odissey.


Litera L

În regiunea Deuteronius Mensae, o parte a planetei sculptată de ghețari se află platouri muntoase numite „mesa”. Printre ele vedem și litea „L” semn clar al invenției literelor alfabetului de către civilizația marțiană inexistentă.

litera-l-b.jpg



Cifra 8

8-ul se află la nord de canionul Valles Marineris, în regiunea Candor Labes. S-a format atunci când doi asteroizi identici ca mărime s-au ciocnit cu planeta. Sau când marțienii au terminat de numărat până la șapte.

cifra-8-b.jpg




Cifra 9

După opt vine nouă. Așa știau și marțienii care au construit un 9 gigant la marginea de sud-est a bazinului Hella

cifra-9-b.jpg



Litera S

Se află în Simud Valles, un sistem complex de văi, de fapt albii de răuri secate. Apa a curs în așa fel încât a erodat o stâncă în forma literei S. Dar atenție, apa nu prea știe să scrie: S-ul este în oglindă!

litera-s-b.jpg



I și A pe Marte

Tartarus Montes sunt o colecție de vârfuri muntoase alfate într-o regiune bătută de vânt. Acolo, două vârfuri se încăpățânează să asemene cu literele I și A. Imaginile au fost luate noaptea în infraroșu pentru nu fi văzuți de marțieni.

i-si-a.jpg


Nu întodeauna scrisul marțian poate fi descifrat. Un exemplu este regiunea de mai jos, numită Protva Valles.

desen-b.jpg



http://sonkab.wordpress.com
 
Pe planetele cu doi sori ar putea creşte copaci negri

1303239180a1.jpg


Potrivit unui nou studiu, planetele asemănătoare cu Pământul, care au însă mai mulţi sori, ar putea avea copaci şi tufişuri negre şi nu verzi, cum suntem noi obişnuiţi.

Totul depinde de lumina folosită în fotosinteză, procesul prin care planetele transformă lumina solară în energie. Fotosinteza produce oxigen şi susţine viaţa pe Terra.

"Dacă o planetă s-ar afla într-un sistem cu doi sau mai mulţi sori, ar fi mai multe surse de energie pentru fotosinteză. Temperatura unei stele îi determină culoarea, şi prin urmare, culoarea luminii folosite în fotosinteză. Aşa că, în funcţie de culoarea luminii solare, plantele ar putea evolua diferit", a explicat principalul autor al studiului Jack O'Malley-James, de la Universitatea St. Andrews din Scoţia.

Cele mai multe plante de pe Pământ sunt verzi datorită clorofilei. Clorofila absoarbe lumina din zonele roşu-portocaliu şi albastru-violet din zona spectrului vizibil. De asemenea, clorofila reflectă lumina verde, ceea ce explică de ce noi vedem plantele ca fiind verzi.

Nu avem, însă, nicio garanţie că plantele de pe alte planete ar fi la fel ca cele ale noastre. Tufişurile extraterestre ar putea fi portocalii sau roşii, în funcţie de lungimile de undă de lumină disponibile.

Cercetătorii au studiat potenţialul de realizare a fotosintezei în sistemele cu mai mulţi sori. Ei au ales sistemele în funcţie de sori: stelele precum soarele nostru găzduiesc exoplanete, iar piticele roşii sunt cele mai comune stele din galaxia noastră. Astronomii cred că piticele roşii sunt suficient de bătrâne şi de stabile pentru a da o şansă vieţii pe planetele din jurul lor şi se găsesc des în sistemele cu mai mulţi sori.

Oamenii de ştiinţă au descoperit că plantele de pe planetele care orbitează în astfel de sisteme nu ar fi verzi.

"Plantele în sisteme cu pitice roşii ar putea să ne pară negre, întrucât absorb toate lungimile de undă de lumină", a spus O'Malley-James.

Echipa lui O'Malley-James a prezentat rezultatele studiului luni, 18 aprilie, la întrunirea Societăţii Astronomice Regale din Wales.

sursa
 
Atmosfera de pe Marte era mult mai densă şi mai umedă în trecut.


Polul sud al planetei Marte conţine de 30 de ori mai multă gheaţă carbonică decât se credea, potrivit rezultatelor unor noi măsurători realizate de sonda americană MRO, care vin în sprijinul ideii că atmosfera marţiană era în trecut mai densă şi mai umedă, potrivit unui studiu citat de AFP, scrie Mediafax.

Cercetările precedente au sugerat că polul sud al planetei roşii era aproape în întregime format din apă îngheţată şi că gheaţa carbonică - dioxidul de carbon sub formă solidă - nu se găsea decât la suprafaţă.

Noua descoperire arată că este posibil ca o mare parte din dioxidul de carbon conţinut de atmosfera planetei Marte în trecut să fie captat în aceste blocuri de gheaţă carbonică, spune Roger Phillips, geofizician la Southwest Research Institute din Boulder, Colorado, principalul autor al studiului.

Aceste depozite de gheaţă carbonică de la polul sud au împreună un volum estimat la nivelul Lacului Superior de pe continentul american - cel mai mare dintre cele cinci mari lacuri din nordul SUA.

Observaţiile făcute cu ajutorul radarului de la sonda MRO (Mars Reconnaissance Orbiter) indică faptul că această gheaţă carbonică se gazifică din ce în ce mai mult şi se mută în atmosfera planetei.


http://www.cotidianul.ro
 
Saturn



Planetele se schimbă în timp. La unele variază faza (Mercur, Venus, Marte) la altele detaliile de pe suprafață (Marte), la unele detaliile din atmosferă (Marte, Jupiter și Saturn) dar numai la una aspectul general: Saturn. La Saturn se modifică înclinarea aparentă a inelelor și de la an se poate vedea altfel.

Mai jos găsiți imagini făcute de la Observator, prin două instrumente astronomice, cu diferite camere web, în ultimii șase ani. Se vede ușor cât de diferită apare planeta și că în 2009 inelele aproape că nu s-au văzut. Acum încep să se „deschidă” și se vor vedea din ce în ce mai bine.

saturn-adrian-sonka.jpg

Saturn - imagini de Adrian Șonka


http://sonkab.wordpress.com/2011/05/05/saturn/
 
Atmosfera unică de pe Titan, creată de comete?


Un număr mare de impacturi cosmice ar fi putut crea atmosfera misterioasă a lui Titan, luna lui Saturn, sugerează specialiştii.

Titan s-a remarcat ca fiind singura lună din sistemul solar cu o atmosferă substanţială, presiunea acesteia fiind cu 50 la sută mai mare decât cea a Pământului. Principalul ingredient al atmosferei lui Titan este azotul. Până în prezent nu s-a putut identifica sursa acestui element chimic, necunoscându-se exact dacă el a fost un element primordial sau unul format ulterior.

O noua teorie susţine că atmosfera a fost creată acum 3,9 miliarde de ani într-o perioadă cunoscută sub numele de bombardament masiv tardiv , atunci când aglomerări de comete au trecut prin sistemul solar. "Un număr imens de comete s-au ciocnit atunci cu sateliţii acoperiţi de gheaţă, inclusiv cu Titan," susţine Yasuhito Sekine de la Universitatea din Tokyo, Japonia.

Sekine şi colegii săi au bombardat cu proiectile un amestec de gheaţă cu amoniac, similar cu învelişul lui Titan. Impactul a convertit o parte din amoniac în azot, iar cercetătorii au concluzionat că impactul vechilor comete ar fi putut elibera destul azot pentru a forma atmostera lui Titan.

Atmosfera densă a acestui satelit reacţionează mult mai lent decât atmosfera Pamantului, datorită faptului că primeşte de aproape 100 de ori mai puţină lumină solară decît planeta noastră. Anotimpurile pe Titan durează mai mult de şapte ani pământeni, iar norii săi se formează şi se mişcă la fel ca cei ai Pământului, numai că într-un mod mai lent.

Fizicienii de la Universitatea din Granada şi Universitatea din Valencia, au analizat datele trimise de sonda Cassini-Huygens şi au dovedit că pe Titan există activitate electrică naturală.

Comunitatea oamenilor de ştiinţă crede că probabilitatea ca molecule organice, precursori ai vieţii, să se formeze pe sateliţi sau planete care au o atmosferă cu furtuni electrice este foarte mare.

Cercetătorii însărcinaţi cu misiunea Cassini, din partea NASA, au monitorizat atmosfera lui Titan pentru trei ani şi jumătate, între iulie 2004 şi decembrie 2007, şi au observat mai mult de 200 de nori. Ei au descoperit că modul în care aceşti nori sunt distribuiţi în jurul lui Titan este foarte asemănător cu modelele globale de circulaţie, singura diferenţă fiind sincronizarea (atunci când vine toamna, norii sunt încă vizibili în emisfera sudică).

"Norii de deasupra lui Titan nu se deplasează odată cu antotimpurile, aşa cum ne-am fi asteptat. Vedem o mulţime de nori în timpul verii în emisfera sudică, iar acum, vara pare să se prelungească mult. Seamănă cu vara indiană de pe Pământ, chiar dacă mecanismele sunt radical diferite," a spus Sebastien Rodriguez de la Universitatea Paris Diderot.

Pe Pământ, perioadele secetoase şi anormal de calde de la sfârşitul toamnei apar atunci când sistemele de joasă presiune sunt blocate în emisfera respectivă. Prin urmare, oamenii de ştiinţă cred că întârzierea schimbărilor de temperatură de la suprafaţa lui Titan ar putea fi responsabile pentru verile sale târzii.

Iată cum arată atmosfera lui Titan, surprinsă la coborâre de proba Huygens, în ianuarie 2005:


 
Acoperita cu cristale de gheata. Planeta care straluceste dincolo de Neptun.

60490913.jpg

Haumea, a cincea planeta pitica din sistemul nostru solar, este acoperita cu cristale de gheata si straluceste in spatiul cosmic dincolo de orbita planetei Neptun.

Asta gratie energiei elementelor radioactive si a fortei mareelor, au anuntat astronomii europeni, citati de AFP. Aceasta planeta pitica are forma unei mingi de rugby, cu o lungime de 2.000 de kilometri, se invarte cu o viteza foarte mare in jurul propriei axe, efectuand o rotatie completa in mai putin de patru ore.

Trei sferturi din suprafata planetei Haumea si intreaga suprafata de pe Hi'iaja, unul dintre satelitii ei, sunt acoperite cu cristale bine ordonate de apa inghetata, potrivit observatiilor facute de Very Large Telescope (VLT) din cadrul Observatorului austral european (ESO) din Chile.

"Deoarece razele solare distrug in mod constant structura cristalina de la suprafata ghetii, este nevoie de anumite surse de energie pentru a o conserva", explica Benoit Carry, coautor al acestui studiu, publicat in revista stiintifica Astronomy and Astrophysics.

Forta mareelor provocate de apropierea dintre Haumea de cei doi sateliti ai ei, Hi'iaka si Namala, dar si prezenta elementelor radioactive (potasiu-40, toriu-232, uraniu-238) in interiorul acestei pitice ar putea furniza aceasta energie. Haumea, care poarta numele unei zeite hawaiene a fertilitatii, ar fi intrat in trecut in coliziune cu un alt corp teluric de la marginile sistemului nostru solar, dand astfel nastere celor doi sateliti ai ei (cu diametre de 200-300 de kilometri) care poarta numele fiicelor acestei zeite.

Potrivit astronomilor, o astfel de coliziune ar putea explica viteza mare de rotatie a planetei pitice si forma ei de minge de rugby. Haumea, care orbiteaza la peste 5 miliarde de kilometri in jurul Soarelui, in mijlocul centurii Kuiper, este a cincea planeta pitica a sistemului nostru solar, o noua categorie de planete ce a fost creata in 2006 prin decizia Uniunii astronomice internationale, din care face parte si Pluto, considerata in trecut cea de-a noua planeta a sistemului solar.



http://stirileprotv.ro
 
Unul dintre sateliţii lui Jupiter are un ocean de magmă topită sub scoarţă.


Io, unul dintre sateliţii lui Jupiter, cea mai mare dintre planetele din sistemul nostru solar, are un ocean de magmă topită sau parţial topită sub scoarţă, potrivit unei noi analize a datelor transmise de sonda americană Galileo.

jupiter-1.jpg


Analizele oferă prima confirmare directă a existenţei unui strat de magmă, care explică motivul pentru care Io este corpul cu cea mai puternică activitate vulcanică din sistemul nostru solar, au declarat autorii acestui studiu publicat în revista americană Science.

"Înţelegem, în sfârşit, de unde provine magma de pe Io şi avem o explicaţie pentru anumite fenomene ce păreau de neexplicat, pe care le-am remarcat graţie datelor transmise de Galileo", a explicat Krishan Khurana, de la Universitatea California din Los Angeles (UCLA), principalul autor al studiului.

"Se pare că Io emite în continuu un semnal, ca reacţie la câmpul magnetic al lui Jupiter, ce corespunde comportamentului rocilor aflate în fuziune sau parţial topite, ascunse sub suprafaţa acestui satelit", a adăugat acelaşi cercetător.

Aceste fenomene au fost constatate în datele despre câmpul magnetic transmise de instrumentele de la bordul sondei Galileo, atunci când aceasta s-a apropiat de Io, în octombrie 1999 şi februarie 2000.

Io, satelitul cel mai apropiat de Jupiter, produce într-un an de circa 100 de ori mai multă lavă decât toţi vulcanii de pe Terra.

Această activitate vulcanică intensă se explică prin prezenţa unui ocean de magmă pe Io la o adâncime de 30-50 de kilometri sub scoarţă.

Potrivit teoriilor actuale, Terra şi Luna ar fi putut avea şi ele oceane similare de magmă, în urmă cu miliarde de ani, în momentul formării lor", a declarat Torrence Johnson, un fost responsabil ştiinţific al proiectului Galileo, de la centrul Jet Propulsion Laboratory pe care NASA îl deţine în oraşul californian Pasadena, care nu a participat însă la acest studiu.

Sonda Galileo a fost lansată în 1989 şi a intrat pe orbita planetei Jupiter în 1995.

După ce şi-a îndeplinit cu succes misiunile pentru care a fost construită, Galileo a fost scoasă de experţi de pe orbită, pentru a se dezintegra în atmosfera planetei Jupiter, la data de 21 septembrie 2003. Savanţii continuă să analizeze şi în zilele noastre datele extrem de numeroase expediate de sonda Galileo înainte de dezintegrarea acesteia.



http://www.mediafax.ro
 
Prima planeta locuibila din Univers, descoperita de francezi?

Prima-planeta-locuibila-din-Univers--descoperita-de-francezi-.jpg

Astrofizicienii din intreaga lume sunt de mai multi ani in cautare de alte planete locuibile (sau chiar locuite), din Univers. Ei au anuntat marti ca Gliese 581 d ar putea fi "prima planeta potential locuibila descoperita vreodata".

Cercetatorii francezi, de la CNRS, Centre National de la Recherche Scientifique, au fost interesati inca din 2007 de sistemul planetar al unei stele pitice rosii Gliese 581, descoperind doua planete stancoase la marginea zonei de locuit Gliese 581d si Gliese 581c. Ei au anuntat marti ca Gliese 581 d ar putea fi "prima planeta potential locuibila descoperita vreodata", precizeaza MaxiSciences.

Echipele conduse de Robin Wordsworth si Francois Uita, de la Laboratorul de meteorologie dinamica de la Institutul Pierre Simon Laplace, Paris, in colaborare cu Laboratorul de Astrofizica din Bordeaux, si-au publicat articolul marti, in Astrophysical Journal Letters, referitor la noua lor descoperire, modeland pe calculator atmosfera planetei care ar dispune de mari cantitati de dioxid de carbon.

Pentru a testa ipoteza posibilitatii existentei vietii, specialistii francezi au dezvoltat un model numeric capabil sa simuleze schimbari climatice potentiale asupra exoplanetelor din zona, si au descoperit ca, in cazul unei atmosfere dense de dioxid de carbon (un scenariu foarte probabil), Gliese 581 d ar putea impiedica condensarea atmosferei, aceasta avand si o temperatura propice pentru a permite si formarea oceanelor, norilor si a ploilor.

Gliese 581 d primeste energie de trei ori mai mica de la Soarele ei decat Pamantul, dar ar putea beneficia insa de un efect de sera, oferind un climat cald, favorabil vietii.

Gliese 581d are o masa de sase ori mai mare decat cea a Pamantului, fiind de doua ori mai mare ca dimensiune si avand o gravitatie de doua ori mai intensa decat pe Terra. Initial, a fost considerata prea rece pentru a avea apa in stare lichida.

Steaua Gliese 581 este aflata la aproximativ 20 de ani lumina (9.500 miliarde de km de sistemul nostru solar), fiind una dintre stelele cele mai apropiate.

In jurul ei mai orbiteaza inca o planeta posibil locuibila, neconfirmata inca, Gliese 581g, a carei descoperire a fost anuntata in 2010 de cercetatorii de la NASA. Cercetatorii francezi sunt optimisti in privinta faptului ca in viitor noile telescoape vor putea distinge si observa atmosfera acestei planete.

O alta exoplaneta, Gliese 581c, se afla insa prea aproape de soarele ei pentru a pastra apa, temperatura de la suprafata sa depasind 1.000 de grade Celsius.

Concluzia specialistilor francezi este ca Gliese 581 d ar putea fi o planeta locuibila, ale carei conditii ar fi favorabile existentei vietii, ea fiind destul de asemanatoare cu Pamantul

sursa
 
Or fi cercetatorii foarte entuziasmati de faptul ca Gliese 581d este situata la 20 de ani lumina de Pamant fiind unul dintre cei mai apropiati vecini galactici dar, tehnologia din prezent constitue o problema pentru colonizarea planetei. Si asta pentru ca naveta Voyager 1 ar ar avea nevoie de 300.000 de ani pentru a ajunge la ea.
 
image_full-1.jpg


18 Mai 2011 astronomii au au descoperit o nouă clasă de planete de mărimea lui Jupiter plutitoare singure în întuncatul spaţiu, departe de lumina unei stele. Echipa consideră că aceste lumi singuratice ar putea fi de două ori mai numerose.

Detalii aici
 
Pe 19 mai a inceput pe Saturn o puternica furtuna ce s-a intins pe toata planeta producand un vortex cu un diametru de 5 000km

image_mini.jpg



Detalii Aici
 
Planete și inele

May 24, 2011 by sonkab


Inelele planetelor. Sunt acolo, greu de observat, dar reprezintă o etapă în evoluția fiecărei planete. În jurul marilor planete se află miliarde de obiecte mici, de la dimensiunea unei particule de praf până la dimensiunea unei case.

Toate se rotesc în jurul planelor gigante (Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun) dar nu pot fi văzute independent, aparând ca inele continue.

Apa înghețată și alte elemente volatile (azot, dioxid de carbon, amoniac sau hidrogen) precum și silicați se află în compoziția particulelor care compun inelele.

Planeta Saturn are șapte inele, fiecare compus din mii de inele foarte inguste. Particulele din inel au dimensiunea maximă de 10 metri și sunt compuse 99,9% din apă înghețată. Dacă ar fi adunate, ar ieși un satelit de numai 300 km în diametru.

inelele-lui-saturn.jpg


Inelele lui Saturn. Imagine a inelelor lui Saturn luată cu telescopul spațial Hubble. Inelele mai mari sunt notate (inelele A, B și C). Se observă diviziunile între inele, create de sateliți care orbitează prin acele zone. Inelele principale sunt formate din mii de inele foarte inguste. Foto: NASA, ESA and E. Karkoschka (University of Arizona)

Dacă vă place apa plată pură să știți că numai inelele planetei Saturn conțin așa ceva fiindcă apa pe care o bem noi a mai fost băută de câteva zeci de generații până acum.

Inelele lui Uranus au fost descoperite din întâmplare pe 10 martie 1977. Atunci planeta trebuia să treacă prin fața unei stele, făcând-o să dispară. Astronomii au înțeles că este un moment bun pentru a determina diametrul planetei și s-au pregatit pentru observații. Observarea dispariției și apariției stelei s-a facut dintr-un avion special construit, numit Kuiper Airborne Observatory, care avea la bord un telescop de 91 cm în diametru. Observațiile au arătat că înainte de a disparea în spatele planetei, steaua a „clipit” de cîteva ori și după ce steaua a apărut de după planetă, a clipit iar, de același număr de ori ca și înainte de dispariție. „Clipirea” de cinci ori a stelei arată că planeta era înconjurată de cinci inele care au primit indicativele de α, β, δ, și ε. Observațiile ulterioare au arătat că mai există încă alte opt inele. Primele imagini ale acestora s-au luat în 1978, în prezent fiind studiate de către marile telescoape.

inelele-lui-uranus1.jpg

Inelele lui Uranus. Imagine luată cu telescopul spațial Hubble în 2003. Foto: NASA, ESA, and M. Showalter (SETI Institute)

Particulele din inele, compuse din silicați și substanțe organice, au dimensiuni de la 20 cm până la 20 de metri. Inelele sunt despărțite de goluri prin care este posibil să orbiteze sateliți nedescoperiți încă.

Inelele lui Jupiter au fost văzute pentru prima oară de pământeni pe 4 martie 1979, în imaginile transmise de sonda Voyager 1 care a trecut la numai 350.000 de km depărtare de planetă. Au fost studiate în detaliu de către sonda Galileo, timp de 8 ani între 1995 și 2003. Doar un sfert din materialul inelului este praf de dimensiuni microscopice, restul fiind obiecte mai mari, până în 500 de metri în diametru. Existența a doua tipuri de particule, face ca inelul să arate diferit când este privit din unghiuri diferite.

inelele-lui-jupiter.jpg

Inelele lui Jupiter. Imagine luată de sonda Galileo în noiembrie 1996. Jupiter se afla în dreptul Soarelui, la 2,3 milioane de km depărtare de sonda. Foto: NASA/JPL/Cornell University

Ultima planetă din sitemul solar, Neptun, are un sistem de inele foarte subțiri, descoperite în mai 1981. Atunci Neptun a trecut razant de o stea și aceasta a scăzut în strălucire fără să fie acoperită de planetă. S-a crezut atunci că planeta are inele incomplete, sub forma de arce. În august 1989, când sonda Voyager II a trecut la numai 5000 de km de polul nord al planetei, s-a descoperit că există cinci inele care se aseamnă foarte mult cu cele ale planetei Jupiter. O curiozitate este faptul că în anumite zone, inelele sunt mai groase, ceea ce dă aspectul de arce și confirmă descoperirea din 1981. Particulele care compun inelul (praf amestecat cu particule organice) au dimensiuni microscopice.

Printre planetele care au avut inel se numără și Pământul, iar printre cele care vor avea este și Marte, așa că inelele au existat și vor mai fi în sistemul nostru solar.

http://sonkab.wordpress.com/2011/05/24/planete-si-inele/#more-1262

inelele-lui-neptun.jpg

Inelele lui Neptun și denumirile lor. Imagine luată de sonda Voyager II în 1989. Mozaic din două imagini separate. Pentru ca inelele să fie vizibile, discul strălucitor al planetei a fost scos din cadru. Foto: NASA/JPL
 
NASA isi face prioecte pt anii 2035,nu pt apocaliposa :D:


Marte, prima „staţie” în drumul spre viitor


Cerul a constituit o provocare pentru oameni încă din etapele timpurii ale civilizaţiei noastre. Dorinţa de a atinge bolta lumii este reflectată de nenumărate mituri din toate culturile lumii, de la zborul lui Icar la Turnul Babel, iar capacitatea de a călători pe calea aerului era considerat un atribut divin în mai toate religiile lumii.

Cu timpul, puterea zborului a fost eliberată de caracteristicile fantastice şi a fost adusă în plan uman de minţi geniale, precum Roger Bacon sau Leonardo da Vinci, care au elaborat primele planuri ale unor instrumente care să permită omului să zboare. Odată cu balonul fraţilor Montgolfier, lansat cu succes în 1783, omenirea a intrat cu adevărat în era zborului. Aceasta a culminat cu reuşitele spaţiale ale secolului al XX-lea, când omul a ajuns pentru prima dată în spaţiu şi pe satelitul natural al Terrei, Luna.

Următoarea ţintă a programelor spaţiale o constituie explorarea planetei Marte. Acest obiectiv nu este doar un capriciu, ci un prim pas spre colonizarea altor planete, misiune considerată esenţială pentru supravieţuirea civilizaţiei umane.

Celebrul fizician Stephen Hawking avertiza în 2010 că specia umană riscă să dispară dacă nu vom reuşi colonizarea altor planete. "Au fost cazuri în istoria omenirii, precum criza rachetelor cubaneze din 1963, când supravieţuirea noastră ca specie a fost extrem de incertă. Este foarte probabil ca frecvenţa acestor situaţii să crească în viitor. Dar eu sunt optimist. Dacă vom reuşi să evităm dezastrul în următoarele două secole, specia noastră ar trebui să fie în siguranţă, pe măsură ce ne răspândim în spaţiu. Singura noastră şansă de supravieţuire pe termen lung este extinderea în spaţiu", a afirmat omul de ştiinţă.

Printre potenţialele cauze care ar putea provoca eliminarea speciei umane se numără impactul cu un asteroid, o încălzire globală accelerată provocată de topirea permafrostului, o erupţie a unui supervulcan (precum cel de la Yellowstone), o pandemie sau un război nuclear. Cu excepţia ultimului, toate aceste evenimente s-au mai întâmplat în istoria acestei planete şi se vor mai petrece, singura incertitudine fiind momentul în care vor avea loc.

Aşadar, spre Marte!

Când va avea loc o misiune spre Marte?

O misiune umană spre Marte a fost propusă încă de la jumătatea secolului trecut, iar cu timpul ideea a încetat să mai fie doar o propunere fantezistă, principalele puteri spaţiale începând să elaboreze planuri şi să stabilească ţinte concrete pentru atingerea acestui obiectiv.

În 2010, preşedintele american Barack Obama şi-a expus viziunea asupra acestei probleme, anunţând că SUA intenţionează să trimită o misiune umană care să orbiteze planeta Marte şi să revină cu succes pe Terra în jurul anului 2030, urmată de o misiune în care oamenii vor păşi pe solul marţian. "Intenţionez să văd cu ochii mei un american pe Marte", a spus Obama, care avea 48 de ani la data discursului.

NASA analizează mai multe posibilităţi pentru a îndeplini acest obiectiv, printre care şi aceea de lansa o misiune cargo spre Marte în 2035, care să fie urmată de o misiune umană în 2037.

marte2037.jpg


Ce implică o călătorie spre Marte din punct de vedere psihologic?

Primul pas pentru selectarea unui astronaut care să reziste presiunilor mentale impuse de o călătorie spre Marte este testul psihologic. Pentru a fi recunoscut drept un candidat apt pentru o misiune spaţială de durată, astronautul trebuie să demonstreze că poate rezista la nenumăraţi factori de stres repetitivi, fără a ceda.

Agenţia Spaţială Japoneză foloseşte camere de izolare pentru a testa candidaţii pentru un post de astronaut. Unul din testele la care aceştia sunt supuşi implică celebra artă japoneză origami, în care o foaie de hârtie este pliată pentru a obţine diferite forme geometrice. Pentru că tradiţionala artă japoneză necesită răbdare şi atenţie, psihologii japonezi au conceput un test pentru cei ce doresc să devină astronauţi: aceştia trebuie să producă 1.000 de cocori din hârtia de origami.

După ce aceştia termină misiunea, cocorii sunt analizaţi cu atenţie. Sunt primii 10 cocori concepuţi cu mai multă grijă decât ultimii 10? Un semn îngrijorător, explică psihologul Natsushiko Inoue: "deteriorarea acurateţei arată că astronautul devine nerăbdător în condiţii de stres". Munca repetitivă constituie 90% din activitatea pe care o desfăşoară un astronaut de pe Staţia Spaţială Internaţională, iar incapacitatea de a menţine nivelul calităţii ridicat după o perioadă lungă reprezintă o imensă bilă neagră pentru cei ce doresc să devină astronauţi.

Călătoria spre Marte implică toţi factorii de stres tipici unei slujbe obişnuite, precum lipsa somnului, anxietatea, volumul prea mare de muncă, la care se adaugă un factor unic: imposibilitatea de a renunţa.

Pe lângă toate acestea, plictiseala provocată de lipsa unei schimbări de mediu poate constitui un important factor de risc pentru sănătatea mentală a astronauţilor ce pornesc în călătoria spre Marte. După ce vor pierde contactul vizual cu Terra, astronauţii nu vor mai putea vedea nimic, nici măcar o stea, din cauza luminii orbitoare a Soarelui.

Pentru a testa efectul unei astfel de călătorii, Agenţia Spaţială Europeană şi Institutul Rus pentru Probleme Biomedicale au elaborat experimentul Mars-500, în care o călătorie de 500 de zile până pe Marte şi înapoi este simulată, pentru ca efectele medicale şi psihologice ale unei astfel de aventuri să poată fi analizate.

Pentru călătoria spre Marte va fi nevoie de selectarea unor astronauţi curajoşi şi descurcăreţi, deoarece distanţa mare de Terra va introduce o întârziere de 20 de minute în comunicarea cu baza. Astfel, în cazul unei situaţii de urgenţă, personalul de pe naveta spaţială va trebui să găsească soluţii fără asistenţa celor de pe Pământ.

Durata lungă a călătoriei, 500 de zile, va implica şi alte probleme. Conform psihiatrului spaţial Nick Kanas, în a 6-a săptămână a unei misiuni spaţiale astronauţii încep să devină mai distanţi de colegii lor de misiune şi mai teritoriali. De obicei, furia faţă de ceilalţi colegi este «revărsată» asupra colegilor de la sol. În cazul în care contactul cu baza va fi mai dificil, psihologii avertizează că ar putea apărea conflicte între astronauţi. Într-un experiment similar Mars-500, efectuat în 1999, doi astronauţi ruşi s-au luat la bătaie.

Pentru a reduce posibilitatea apariţiei conflictelor, NASA a luat în calcul trimiterea unui cuplu în spaţiu. Agenţia spaţială americană a renunţat la idee, pentru că exista riscul ca un astronaut să se afle în situaţia de a avea de ales între a pune în pericol partenerul de viaţă şi a pune în pericol misiunea spaţială.

Chiar şi aşa, agenţiile spaţiale vor trebui să găsească o soluţie pentru nevoile fireşti de intimitate ce vor surveni de-a lungul a 500 de zile de singurătate spaţială.

Ce implică o călătorie spre Marte din punct de vedere fiziologic?

O călătorie spaţială de durată ar putea avea consecinţe nebănuite nu doar asupra psihicului uman, ci şi asupra corpului astronauţilor ce întreprind această călătorie.

Este binecunoscut faptul că astronauţii pierd masă musculară şi osoasă în timpul misiunilor spaţiale, ca urmare a faptului că nu folosesc suficient muşchii şi oasele în absenţa forţei gravitaţionale. De obicei, masa musculară pierdută se reface în câteva săptămâni de la revenirea pe Terra, însă oasele au nevoie de mai mult timp de recuperare, variind de la 3 la 6 luni. Totuşi, unele studii sugerează că scheletul astronauţilor implicaţi în misiuni de lungă durată nu revine niciodată la forma iniţială.

Corpul uman economiseşte resursele, distribuindu-le doar între elementele care sunt folosite. De aceea sportivii sunt nevoiţi să întreprindă activitate fizică în fiecare zi, pentru a se asigura că muşchii şi oasele sunt la capacitate maximă. Studiile arată că persoanele paraplegice pierd între 33% şi 50% din masa osoasă a membrelor inferioare. Astronauţii care revin pe Pământ după misiuni spaţiale ce durează 6 luni înregistrează o pierdere a masei osoase de 15%-20%.

Oamenii de ştiinţă care studiază potenţialul unei misiuni spre Marte se tem că o călătorie spaţială care durează aproape doi ani ar putea avea un efect devastator asupra scheletului astronauţilor. Astfel, odată ajunşi pe Planeta Roşie, aceştia şi-ar putea rupe piciorul cu ocazia primului pas făcut într-un mediu cu gravitaţie (chiar dacă gravitaţia de pe Marte este la o treime din nivelul celei de pe Terra, mai exact 0.38g).

În acest moment, în ciuda programelor ce implică exerciţii fizice efectuate în spaţiu, nu există o soluţie pentru problema pierderii masei osoase. Specialiştii NASA estimează că astronauţii care vor porni în călătoria spre Marte vor fi selectaţi în urma unei testări genetice riguroase, care va permite identificarea celor mai potriviţi candidaţi pentru o astfel de încercare. Ritmul de reducere a densităţii osoase depinde în bună măsură de moştenirea genetică a fiecăruia, iar rasa conferă de asemenea un avantaj. Studiile arată că persoanele din rasa neagră prezintă o densitate osoasă mai mare decât caucazienii, iar aceştia, la rândul lor, au densitatea osoasă mai mare decât persoanele din rasele asiatice.

O călătorie lungă în condiţii de imponderabilitate ridică o altă problemă ce trebuie luată în calcul de proiectanţi: costumul astronauţilor. Pentru că în absenţa gravitaţiei coloana vertebrală nu mai este apăsată de greutatea corpului, astronauţii cresc în înălţime aproximativ cu aproximativ 3% după o săptămână petrecută în spaţiu. Dacă această creştere nu este prevăzută de proiectanţii costumului, acesta ar putea deveni prea mic pentru persoana ce îl foloseşte.

Un alt pericol, unul extrem de important, îl reprezintă radiaţia. Fără protecţia oferită de atmosfera Pământului, astronauţii din naveta spaţială care se va îndrepta spre Marte vor fi loviţi de raze Gamma şi de de neutroni lansaţi în direcţia lor de către soare. James A. Pawelczyk, membru al misiunii STS-90 de pe naveta spaţială Columbia, îşi aminteşte că "nu era niciodată întuneric; atunci când stăteam întins, încercând să adorm, radiaţiile îmi loveau celulele vizuale fotoreceptoare şi vedeam scântei strălucitoare. Spuneam «Wow, tocmai a trecut una colorată!".

Pe măsură ce naveta se va îndepărta de Pământ, radiaţiile din spaţiu vor deveni mult mai puternice, solicitând un scut serios pentru a proteja sănătatatea astronauţilor. Cosmonauţii ruşi de pe naveta spaţială Mir obişnuiau să doarmă cu capul lângă baterii mari de plumb, pentru a-şi proteja craniul de radiaţiile cosmice. Un alt scut bun este oferit de apă, graţie faptului că este bogată în hidrogen. De asemenea, deşeurile umane produse de astronauţi ar putea constitui un scut bun, deoarece sunt bogate în hidrocarburi.

Cu toate acestea, niciunul din scuturile anti-radiaţii conceput până acum nu este suficient de eficient pentru a proteja oamenii de efectul devastator pe care acestea îl au asupra celulelor.

Se speră că, în cele două decenii rămase până la data când NASA şi-a propus să lanseze o misiune umană spre Marte, inginerii vor reuşi să dezvolte fie un scut mai eficient, fie o metodă de propulsie superioară celor existente astăzi, care să permită reducerea timpului pe care astronauţii l-ar petrece în spaţiu.

Ce ne rezervă viitorul

Provocările care ne despart de Marte sunt mari, iar misiunile spaţiale nu mai stârnesc aceeaşi emulaţie pe care călătoria spre Lună a provocat-o în toată lumea.

De această misiune, însă, ar putea depinde supravieţuirea noastră ca specie. De aceea, membrii NASA susţin că zidul care separă cetăţenii de oamenii de ştiinţă ar trebui doborât şi că fiecare dintre noi ar trebui să se considere parte a acestui efort, pe care ar trebui să-l abordeze cu speranţă.

Tema speranţei a constituit temelia discursului ţinut de preşedintele american Barack Obama atunci când a anunţat anul trecut planul NASA pentru misiunea spre Marte: "La 50 de ani de la crearea NASA, ţelul nostru nu mai constă într-o destinaţie pe care dorim să o atingem. Ţelul pe care dorim să-l atingem acum este capacitatea omenirii de a munci şi învăţa, de a funcţiona şi de a trăi în siguranţă dincolo de Pământ, pentru perioade lungi de timp, folosind căi sustenabile şi, poate, inepuizabile".

Dacă acum călătoria spre Marte poate părea doar un vis îndrăzneţ, dar nerealizabil, aşa cum călătoria spre Lună imaginată de Jules Verne a fost considerată mult timp doar o temă a literaturii SF, pentru generaţiile de peste sute de ani aceasta ar putea constitui baza unor noi mituri similare Genezei...



http://www.descopera.ro
 
Planeta Venus, eclipsata de Luna - fenomen vizibil joi si din Romania.



Un fenomen rar, cand planeta Venus este eclipsata de Luna, se petrece joi. Fenomenul se numeste ocultatie si se va produce in plina zi.

Planeta Venus va fi eclipsata de Luna si acest fenomen va putea fi vazut pe Pamant, in cursul zilei de joi, informeaza The Times Of India.

"Aceasta eclipsa se numeste ocultatie si este similara cu producerea eclipsei solare (cand Luna acopera Soarele)", a declarat un oficial pentru Science Popularization Association of Communicators and Educators (SPACE).

"Acest fenomen s-a petrecut de mai multe ori in timpul noptii, dar acum ocultatia lui Venus este speciala, deoarece se petrece in plina zi, in India", a mai spus acesta.

In India, ocultatia va avea loc intre orele 1.18 si 2.41 PM (ora Indiei este cu 5 ore inainte fata de ora GMT si cu 3 ore fata de ora Bucurestiului).

Fenomenul ar putea fi vizibil din sud-estul Romaniei

In intreaga lume, acest fenomen va fi vizibil din Africa, Orientul Mijlociu si Asia. Conform hartii prezentate de site-ul occultationindia.com, fenomenul se poate vedea si din sud-estul Europei, Bulgaria, Grecia, Turcia si, posibil, din sud-estul Romaniei.

"In vestul Africii, eclipsa se va putea vedea inainte de rasaritul Soarelui, in timp ce in alte tari, fenomenul se va produce in cursul zilei. Primul loc unde se va observa ca Luna va eclipsa Venus va fi la Tripoli, in Libia".

Acest fenomen va fi o mare oportunitate pentru amatorii de eclipse de a fotografia ocultatia, in timpul zilei, sunt de parere specialistii.

Cu toate acestea, datorita faptului ca fenomenul se produce in apropierea Soarelui, oricine va incerca sa vada sau sa fotografieze ocultatia trebuie sa fie foarte atent si sa nu indrepte telescopul spre Soare in timp ce cauta obiectele ceresti, potrivit indiaprwire.com.

Intensitatea luminoasa a Soarelui, amplificata de telescop, ar putea cauza rani grave persoanelor neglijente. Este recomandat ca nimeni sa nu incerce sa vizioneze eclipsa fara o asistenta din partea unor specialisti.

s2ziarecom-6.jpg


s1ziarecom-4.jpg



s1ziarecom-5.jpg




http://www.ziare.com
 
Furtună - gigant pe planeta Saturn.

Experții de la NASA au obținut șocantele imagini, furnizate de sonda spațială Cassini, care orbitează în jurul planetei.
Furtuna de pe Saturn

Furtuna produce descărcări electrice luminoase de 10.000 de ori mai puternice decât acelea de pe Terra, anunță ”The Telegraph”.

Latitudinea și longitudinea furtunii sunt de 6,200, respectiv 10,500 de mile, ceea ce înseamnă că s-ar întinde pe jumătate de Pământ. O furtună de asemenea dimensiuni are loc aproximativ o dată la 30 de ani.

Profesorul Agustin Sanchez-Lavega, de la Școala de inginerie din Bilbao, a declarat că ”Furtunile-gigant, cunoscute și sub numele de Marile Pete Albe, care sunt de 10 ori mai mari decât furtunile obișnuite, sunt rare și au loc cam o dată la un an saturnian (29, 5 de ani pământeni)”.


SATURN-STORM_d361140322.jpg



Cum se manifesta o furtuna pe planeta Saturn


Cand are loc o furtuna pe planeta Saturn aceasta nu seamana cu nimic din ceea ce s-ar petrece pe Pamant sau pe Jupiter la o schimbare brusca a vremii.

Analizand datele oferite de sonda spatiala Casini, oamenii de stiinta de la NASA au reusit sa obtina cele mai tulburatoare detalii despre o mega-furtuna care are loc pe planeta Saturn si care acopera o intindere de 8 ori mai mare decat toata suprafata Pamantului.

Cassini detectase pentru prima data furtuna in decembrie 2010 si de atunci aceasta continua sa se amplifice in mod surprinzator. Sonda spatiala a surpins fotografii ale furtunii de pe Saturn la aproximativ 35 de grade latitudine nordica. Se poate vedea cum uriasa furtuna invaluie intreaga planeta, acoperind o suprafata de aproximativ 4 miliarde de kilometri patrati, informeaza NASA.

Aceasta furtuna este de aproape 500 de ori mai puternica decat cele precedente, surprinse de Cassini de-a lungul mai multor luni, in cursul anilor 2009 si 2010.

Cercetatorii au studiat si sunetele produse de furtuna. Datele obtinute prin intermediul aparaturii sofisticate de pe Cassini arata ca rata de producere a fulgerului are o frecventa de 10 ori mai mare comparativ cu toate furtunile de pe Saturn monitorizate pana acum de la sosirea sondei spatiale pe Saturn, in anul 2004.

e la Institutul Tehnologic din Pasadena, California. "Saturn nu este asemeni Pamantului sau lui Jupiter, unde furtunile sunt dese. Vremea pe Saturn pare sa fie linistita si constanta ani de zile, dupa care se pot produce schimbari violente", a declarat acesta.

In punctul sau culminant, furtuna a generat mai mult de 10 fulgere pe secunda.

De la intrarea sa pe orbita lui Saturn, sonda spatiala Cassini a detectat 10 furtuni, in timp ce emisfera sudica a planetei se bucura din plin de vara si de lumina solara completa, neobstructionata de inelele saturniene.

"Aceasta furtuna este captivanta pentru noi fiindca demonstreaza cum schimbarea anotimpurilor si iluminarea solara pot influenta si schimba in mod dramatic vremea pe Saturn", a spus Georg Fischer, membru al echipei de analiza a sunetelor de la Academia de Stiinte Austriaca din Graz. "Noi observam aceste furtuni saturniene de aproape sapte ani, dar niciuna nu a fost de o asemenea amploare ca aceasta", a mai spus acesta.

Noile date obtinute legat de aceasta furtuna vin in completarea observatiilor obtinute recent prin intermediul spectometrului cu infrarosii si ale uriasului telescop terestru de la observatorul din sudul Europei.


http://www.ziare.com
 
Zece planete cât Jupiter, fără stea. Interesanta lume a planetelor orfane

Lumea nu şi-a permis să îşi imagineze că ar putea exista planete fără o stea în jurul căreia să graviteze. Până de curând.

549302main_pia14093-43_226-170.jpg

Planeta orfana
Reprezentare artistică a unei planete orfane de dimensiunea lui Jupiter. Planeta este izolată în spaţiu, fără o stea în jurul căreia să graviteze. Cercetătorii au descoperit 10 cazuri de planete care au ieşit din sistemul lor solar, rămânând fără stea-mamă, aşadar orfane. 

Ne-am obişnuit să ne imaginăm planetele ca facând parte dintr-un sistem solar, mai mult sau mai puţin asemănător cu al nostru. Noi descoperiri arată însă că lucrurile nu stau chiar aşa: în Univers ar putea exista un număr foarte mare de planete „orfane”, care nu gravitează în jurul unei stele. Cum de au rămas orfane aceste planete?

Echipa de cercetători a analizat datele achiziţionate în anii 2006 şi 2007 de către telescopul (de 1.8 metri) situat în Noua Zeelandă, la Mount John University Observatory. La acest telescop se studiază obiectele din centrul Galaxiei noastre cu ajutorul efectelor de micro-lentilă gravitaţională produse de acestea. Efectul de lentilă gravitaţională, prezis de teoria relativităţii generale a lui Einstein, se produce de exemplu atunci când un obiect (stea sau planetă) trece prin faţa unei stele mai îndepărtate ducând, prin efecte gravitaţionale, la deformarea traiectoriei luminii acesteia din urmă, asemănător unei lentile.

În cazul micro-lentilei gravitaţionale produse de planete, deformarea traiectoriei este practic imposibil de măsurat, ceea ce se vede este o variaţie mică a intensităţii luminii stelei.

În urma analizei datelor, cercetătorii au anunţat descoperirea a 10 planete de dimensiunea lui Jupiter (telescopul folosit nu este în stare să măsoare efecte generate de planete mai mici ca Jupiter şi Saturn), situate, în medie, la distanţe de circa 10.000-20.000 ani lumină faţă de noi.



Faptul că în Univers ar putea să existe planete orfane, deci care să nu fie legate de o stea, era imaginat ca fiind fenomen posibil. Însă rar. O serie de descoperiri recente ale unei echipe de cercetători din Japonia şi Noua Zeelandă, condusă de Takahiro Sumi de la Universitatea din Osaka, a identificat circa 10 planete de mărimea lui Jupiter care se plimbă solitare prin spaţiu, nefăcând parte dintr-un sistem solar.

Cum de au ajuns orfane aceste planete? O ipoteză ar fi că au fost expulzate din sistemele solare unde s-au format. Cauza acestui fenomen ar putea fi o instabilitate gravitaţională generată, de exemplu, de întâlnirea cu alte stele sau planete. Nu se poate exclude faptul că parte din aceste planete ar putea totuşi orbita în jurul unei stele foarte îndepărtate pe care astronomii nu au fost în stare să o determine.

Echipa de cercetători a estimat că numărul total de astfel de planete care vagabondează prin Galaxie fără să graviteze în jurul unei stele, ci doar în jurul centrului galaxiei (cel puţin până când nu sunt capturate de alte obiecte) ar putea să fie de sute de miliarde şi de circa două ori mai mare decât numărul total de stele din galaxie.

Cum menţionam anterior, acest studiu nu a putut duce la identificarea planetelor orfane mai mici decât Jupiter şi Saturn; cercetătorii cred însă că există un număr extrem de mare de planete de acest gen, inclusiv asemănătoare Terrei. Ba mai mult, cele asemănătoare planetei noastre ar putea fi în număr mult mai mare decât cele de tip asemănător planetei Jupiter, de genul celor care au fost identificate.

Evident, pe măsură ce tehnicile de măsurare vor avansa, vom fi în stare să vedem efecte gravitaţionale generate de planete din ce în ce mai mici.
Acest studiu a fost confirmat de un alt grup, The Optical Gravitational Lensing Experiment (OGLE), care a analizat date provenind de la telescopul de 1.3 metri din Chile, confirmând datele de la telescopul din Noua Zeelandă.

Există deci în Univers un număr aparent enorm de planete care nu sunt legate în sisteme solare; aceste planete solitare vagabondează prin galaxia noastră, singurele efecte vizibile, cel puţin la ora actuală, fiind cele de tip micro-lentilă gravitaţională pe care le produc asupra luminii stelelor care trec pe lângă ele.

Pentru cine vrea mai multe detalii, recomandăm următorul articol (în engleză):

http://www.nasa.gov/topics/universe/features/planet20110518.html

Articol scris de Cătălina Oana Curceanu, prim cercetător în domeniul fizicii particulelor elementare şi al fizicii nucleare, Laboratori Nazionali di Frascati, Istituto Nazionale di Fisica Nucleare (Roma, Italia) şi colaborator al Scientia.ro. Autoarea multumeşte pentru colaborare dnei Diana Sirghi.


http://www.evz.ro/
 
Vulcani



Mauna Kea, Olympus Mons, Theia Mons, Tvashtar Paterae. Frumoasele nume ale vulcanilor din sistemul solar. Sistemul solar este plin de lumi pe care se întâlnesc familiarii vulcani.

olympus-mons.jpg

Olympus Mons, cel mai înalt munte de pe Marte. Baza vulcanului este la fel de mare ca țara noastră. Foto: NASA/JPL

Mauna Kea, unul din vulcanii care compun insulele Hawaii, este cel mai înalt de pe Terra. De la nivelul mării are numai patru kilometri înălțime, dar, măsurat de la nivelul fundului oceanului are 10 km înălțime. Este cel mai înalt munte de pe Terra și s-a format prin erupții vulcanice care au durat miloane de ani. Este, totodată, un vulcan stins, adormit, ultima erupție producându-se acum 4600 de ani. Astronomii au construit cele mai perfecționate telescope chiar în vârful vulcanului.

Olympus Mons, numit după reședința zeilor din mitologia greacă, este cel mai înalt munte de pe Marte și din sistemul solar. Cu un diametru de 550 km și o înălțime de 25 km (de trei ori mai mare decât a muntelui Everest), vulcanul este cea mai impunătoare formațiune geologică de pe Marte. Viitorii apliniști marțieni vor cuceri cu greu vârful pentru că vor avea de urcat o pantă de 300 km lungime. Dar, odată ajunși sus, se vor simți adevărați zei. De la 25 km altitudine, pe o planetă de două ori mai mică decât Terra, vei avea o priveliște magnifică. Vei putea vedea curbura planetei, ca un adevărat astronaut!

maat-mons.jpg

Maat Mons, cel mai înalt vulcan de pe Venus. Imagine radar obținută de sonda Magellan. Foto: NASA/JPL

Raiul vulcanologilor este pe Venus. Pe suprafața planetei s-au numărat peste 50.000 de vulcani. Aproximativ 85% din suprafața planetei este acoperită de lavă în vaste „câmpii vulcanice”. Sute de vulcani mari au erupt până acum aproximativ 500 de milioane de ani. Se întâlnesc toate tipurile de vulcani aflați pe Terra dar și vulcani ciudați, cu aspect de „clătită”. Maat Mons este cel mai înalt vulcan de pe Venus, având 8 km înălțime.

Io este locul unde lava creează lacuri fierbinți de sute de kilometri diametru. Lava urcă din interiorul satelitului la suprafață, se răcește și coboară în adâncuri, aducând la suprafață gaze ucigătoare ca dioxidul de carbon și dioxidul de sulf. Din alte locuri, jeturi de rocă topită și gaz ies din suprafață. Jetul se tranformă într-o fântână de particule foarte fine care cad înapoi pe suprafață. Dar, spre deosebire de Terra, erupțiile sunt foarte înalte, lava ajungând până la 500 km altitudine! Motivul este gravitația scăzută a satelitului, ceva mai mic de o treime din diametrul Pâmântului.

io.jpg

Vulcanul Tvashtar de pe Io este activ permanent. Erupția se ridică la 500 de km altitudine. Foto: NASA/Johns Hopkins University Applied Physics Laboratory/Southwest Research Institute

Și mai departe în sistemul solar întâlnim sateliți pe care se produc erupții vulcanice reci sau gheizere. Enceladus, un satelit al lui Saturn, este singurul pe care gheizerele sunt încă active. De la polul sud al satelitului izvorăsc jeturi de vapori de apă, etan, acetilenă și amoniac, care alimentează unul dintre inelele lui Saturn. Și pe Triton, unul din sateliții lui Neptun, sunt activi vulcani reci. Majoritatea gheizerelor se află acolo unde lumina de la Soare care perpendicular pe suprafață (adică acolo unde e cel mai cald), semn că Soarele duce la sublimarea gazului și apariția jeturilor vulcanice.

Sunt dovezi indirecte că și pe Europa, Ganymede, Titan și Miranda există gheizere, semn că obiectele din sistemul solar sunt încă active.



Cei mai înalți vulcani de pe Marte:

Vulcan Înălțime [m]
Olympus Mons 21.183
Ascraeus Mons 18.201
Arsia Mons 17.404
Pavonis Mons 14.122
Elysium 13.289
Alba Patera 6.62

http://sonkab.wordpress.com
 
Marte, o planetă cu izvoare sărate?


article-2022513-0D4BD38900000578-833_634x687.jpg

Semne de apă? Caracteristicile deget-cum ar fi vizibile în imagini de pe Marte poate fi un izvor de apă sărată proliferarea jante de cratere....


Ultimele imagini surprinse de navele trimise să "spioneze" Planeta Roşie înfăţişează linii închise la culoare, ce par să fie urmele unor revărsări de ape sărate. Iarna aceste linii sunt mai şterse, dar devin mai evidente odată cu începerea primăverii. Fotografiile au fost făcute de nava Mars Reconnaissance Orbiter la sud de linia Ecuatorului planetei Marte. Aceste caracteristici ar putea deveni dovada clară a faptului că pe Marte există apă în stare lichidă, iar următorul pas ar fi căutarea formelor de viaţă de pe Planeta Roşie.

"Cea mai bună interpretare pe care o putem da acestor imagini este aceea că reprezintă curgerea unor ape sărate, în ciuda faptului că studiul nu dovedeşte aceasta", a declarat doctorul Alfred McEwen de la Universitatea din Arizona.
In detail: The High Resolution Imaging Science Experiment camera on NASA's Mars Reconnaissance Orbiter show portions of the Martian surface in unprecedented detail

Read more: http://www.dailymail.co.uk/sciencet...ry-lines-Mars-carved-water.html#ixzz1UCBu3F8n
Detaliu

Conform cercetătorilor, apa nu trebuie neapărat să curgă la suprafaţa solului; există indicii care i-au făcut să creadă că este vorba de un izvor subteran care, totuşi, afectează aspectul suprafeţei planetei.

Liniile au de la 0.5 până la 5 metri lăţime, însă se extind pe sute de metri, iar în unele locuri, cercetătorii spun că au descoperit mai mult de 1.000 de fluxuri individuale. "Am fost surprins când am văzut acele caracteristici şi foarte rapid am realizat că sunt diferite faţă de cele pe care le observasem înainte. Acestea erau sezoniere şi am observat că unele dintre ele au crescut cu mai bine de 200 de metri în aproximativ două luni", a declarat Lujendra Ojha, student la Universitatea din Arizona. Aceste linii sunt mai lungi şi mai închise la culoare de la finalul primăverii până la începutul toamnei.



Atunci când oamenii de ştiinţă au analizat de la distanţă, cu ajutorul unui spectrometru, compoziţia chimică a solului în zonele mai întunecate, aparatul nu a indicat prezenţa apei. Doctorul McEwen a spus că acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că apa seacă foarte repede şi în momentul analizei nu se găsea în locul respectiv. Totuşi, apa ar putea exista în subteran.

Un firicel de apă ascuns în sol rearanjează particulele de nisip, ceea ce modifică rugozitatea suprafeţei, reyultând zone de culoare mai închisă în imaginile primite. "Pentru moment este un mister, dar cred că este unul rezolvabil prin experimente şi observaţii viitoare", a completat McEwen.

article-2022513-0D4CDBFC00000578-698_634x721.jpg




Mai multe detalii Aici
 
Back
Top