PLANETELE

[anuk]

Păcăleala marțiană

Umblă pe internet o știre în care se spune că în data de 27 august planeta Marte se va vedea cel mai bine, va fi foarte apropiată de Pământ și va semăna cu Luna.

Știrea este o farsă, în care se folosesc date vechi de opt ani de zile.

Opoziția lui Marte, adică momentul când este vizibil toată noaptea, fiind în partea opusă Soarelui, văzut de pe Pământ, se produce odată la 2 ani și 6 luni.

Ultima opoziție a fost în seara de 29 ianuarie 2010. iar următoarea se va produce pe 3 martie 2012.

În luna august planeta Marte se va vedea dimineața, răsărind în jurul orei 3 și va apune când afară va fi zi. În concluzie se va putea vedea doar două ore ca o stea de magnitudinea 1,5 în constelația Gemini, la vest de stelele Castor și Pollux.

Poziţia pe cer a planetei Marte în noaptea de 27 august 2011. Marte se va vedea ca o stea portocalie a cărei lumină nu sclipește. Este imposibil să distingi planeta de o stea dacă nu știi în ce direcție se află. În nici un caz Marte nu va fi mare cât Luna!



În sistemul solar, pe 27 august 2011, planeta Marte se va afla la 302 milioane de km de planeta noastră. În 2003 se afla la numai 55,7 milioane km la opoziție (priviți cum Soarele-Terra-Marte sunt aliniate). Numai atunci se cele două planete se află la distanța minimă una de alta. Nu pe 27 august 2011...

Dispunerea planetelor în sistemul solar pe 27 august 2003 și 27 august 2011. Mass-media poate folosi diagrama de mai sus, cu indicarea sursei, pentru a lupta împotriva spamului astronomic.


Farsa punct cu punct

Vom analiza afirmațiile din această farsă, să vedem dacă sunt adevărate:
Textul original:

Incepand cu luna August, noptile, planeta Marte va fi cel mai luminos punct pe cer. Chiar si cu ochiul liber, Marte se va vedea cat o luna plina in aceasta perioada. Pe 27 August, planeta Marte se va afla la 34.65milioane de mile de Pamant si va fi ziua in care Marte se va vedea cel mai bine. In noaptea de 27 August, la ora 00:30 urmariti cerul. Pe cer se va vedea ca si cum Terra are doua luni. Urmatoarea data cand planeta Marte va trece atat de aproape de Terra va fi in anul 2287. Spune si altora, merita! Toti cei care sunt acum in viata nu vor mai avea ocazia sa vada acest lucru inca o data.

Comentarii:

- Incepand cu luna August, noptile, planeta Marte va fi cel mai luminos punct pe cer - cel mai strălucitor obiect de pe cer în perioada aceasta este planeta Jupiter, vizibilă după miezul nopții;

- Chiar și cu ochiul liber, Marte se va vedea cât o luna plină în aceasta perioadă - nu se specifică dacă mărimea planetei va fi asemnănătoare cu cea a Lunii Pline sau numai strălucirea ei; în cazul în care Marte este la fel de mare cât Luna Plină (30 minute de arc) înseamna că s-a apropiat la 700.000 de km de Terra. Acesta ar fi un cataclism cosmic. Marte ar avea strălucirea Lunii Pline dacă s-ar afla la 100.000 de km depărtare de Terra. Alt cataclism cosmic...

- Pe 27 August, planeta Marte se va afla la 34.65 milioane de mile de Pamant si va fi ziua in care Marte se va vedea cel mai bine - pe 27 august 2011 Marte se va afla la 187 milioane de mile de Terra. Noi insa, preferăm să măsurăm în kilometri... Este clar un mesaj venit din SUA sau Marea Britanie, tări mari care foloesc unități de măsură anglosaxone.

- In noaptea de 27 August, la ora 00:30 urmariti cerul - este bine să urmăriți cerul mai mereu nu numai pe 27 august la ora 00:30, mai ales când nu veți vedea nimic deosebit...

- Pe cer se va vedea ca si cum Terra are doua luni - vezi punctul doi. În plus, în noaptea de 27 august NU se va vedea Luna...

- Urmatoarea data cand planeta Marte va trece atat de aproape de Terra va fi in anul 2287 - în 2287, pe 29 august, Marte se va afla la 55.680.375 km de Terra.

- Toti cei care sunt acum in viata nu vor mai avea ocazia sa vada acest lucru inca o data - toți cei care sunt în viață acum pot sta linistiți pentru că pot vedea planeta Marte odată la doi ani și șase luni, timp de un an.

Observatorul este deschis publicului, în serile de marți, vineri și sâmbătă.


Sonka Adrian



http://www.astro-urseanu.ro/

 

[anuk]

Planeta numita TrES-2b de marimea lui Jupiter este o planetă mai neagră ca tăciunele .


detalii Aici

 

[anuk]

Venus si furtuna solara.


Observatorul Solar si Heliospheric a asistat la o explozie spectaculoasă pe soare care părea să treacă periculos de aproape de Venus.



Oare planeta pateste ceva? Cititi AICI

 

[anuk]

Râu vulcanic subteran pe Marte



La început, pe când părea un crater cu o zonă întunecată în centru, astronomii s-au gândit să îl observe în condiții mai bune (mai de aproape și sub iluminare diferită). Craterul se afla pe panta vulcanului stins Pavonis Mons, pe planeta roșie, Marte.

Deschidere în adâncurile marțiene. Foto: NASA/JPL/University of Arizona


Observațiile noi arată nici urmă de crater ci doar o groapă imensă ce se termină cu o deschidere în adâncurile planetei.

Știm că acum mulți ani Marte a fost o planetă activă, cel puțin în privința activității vulcanice. Lava curgea pe la suprafața și prin interior, prin tuburi de lavă, un fel de canale subterane. Dupa ce lava de la suprafață s-a solidificat, prin tuburile subterane încă mai curgea dar la un moment dat tubul a fost obturat prin solidificarea lavei subterane. Tuburile au rămas goale, existând probabil în prezent milioane de galerii lungi în care lumina Soarelui nu a pățruns niciodată.

Întâmplarea a făcut ca tuburile de lavă să poată fi observate prin surparea tavanelor, în locurile unde acestea erau mai subțiri.

Este exact ceea ce puteți vedea în excepționala imagine de mai sus. Tavanul tubului s-a surpat și nisipul de deasupra a curs în interiorul acestuia. S-a format astfel o formațiune care pare crater dar nu e, bine că oamenii de știință care lucrează cu sonda Mars Reconnaissance Orbiter au dorit să se uite mai de aproape. Curiozitatea e bună și face lumea să evolueze.

Diametru intrării este de 35 de metri iar adâncimea, calculată după lungimea umbrei, de 20 de metri. Poate râul subteran se întinde pe sute sau mii de metri. Căutam voluntari pentru explorarea lui: aceștia trebuie să nu se fi născut încă pentru că explorarea cu echipaje umane a planetei Marte este la cel puțin un sfert de secol depărtare!


http://sonkab.wordpress.com

 

[anuk]

A fost descoperită prima planetă de diamant.

Astronomii au descoperit o planetă îndepărtată a cărei compoziţie constă în diamant pur. Anunţul a făcut furori în lumea ştiinţifică, deoarece este vorba de prima planetă în privinţa căreia astronomii afirmă că este compusă din preţiosul material.

Noua planetă are o densitate mult mai mare decât a oricărei alte planete descoperite până în prezent, fiind alcătuită în esenţă, din carbon. Deoarece esta atât de densă, cercetătorii au concluzionat că starea în care se află carbonul este una strict cristalină. Cu alte cuvinte, planeta este alcătuită preponderent din diamant.

"Istoria evoluţionară alături de densitatea uluitoare a planetei sugerează că avem de aface cu un corp stelar din diamant. Este de fapt un diamant imens care orbitează la fiecare două ore în jurul unei alte stele", susţine Matthew Balls, astronom în cadrul Swinburne Univerity of Technology din Melbourne, Australia.

Planeta de diamant este situată la o distanţă de aproximativ 4 000 de ani lumină de Terra. Astronomii cred că fascinanta planetă este probabil o reminiscenţă a unei stele de dimensiuni mari, care şi-a pierdut straturile exterioare în favoarea pulsarilor care orbitau în jurul său. În afară de carbon, planeta mai conţine rezerve mici de oxigen, hidrogen şi heliu. Planeta este putin mai mică decât Jupiter, dar datorită masei sale deosebite, are o densitate de 20 de ori mai mare.

http://www.descopera.ro

 

[anuk]

O nouă exoplanetă în zona de optim



O simplă stea din constelația Vela are o planetă aflată în „zona de optim”, depărtarea față de stea unde apa există în stare lichidă.

Așa ar putea arăta exoplaneta HD 85512 b. Ilustrație: L. Calçada, ESO


Steaua este alintată de astronomi HD 85512 iar planeta ei HD 85512b. Exoplaneta este de minim 3,6 ori mai masivă decât Terra și dacă îndeplinește anumite condiții ar putea fi propice vieții.

Știm până în prezent că această exoplanetă se află nici prea aproape, nici prea departe de Soarele său pentru ca apa să existe în stare lichidă (o necesitate pentru viața așa cum o știm noi), o regiune numită „zona de optim” sau „zona locuibilă”. Nu știm însă dacă este mică sau mare și nici dacă are suprafață solidă.

Soarele său este mai puțin luminos decât al nostru (0,126 din luminozitatea Soarelui) și mai rece (4715 K). Dar exoplaneta se află mai aproape de el decât se află Terra de Soare, cam pe unde se află Venus. Se rotește în jurul stelei la fiecare 58,43 zile, anul fiind destul de scurt (adică revelionul venind mai repede decât pe Terra).

Condițiile de pe suprafața planetei depind foarte mult de câți nori se află în atmosferă. Pentru că se află la marginea inferioară (apropiată de stea) a zonei de optim, temperatura la suprafață ar fi mare (prea mare). Dar dacă în atmosferă ar fi nori aceștia ar reflecta puțin din lumina și căldura soarelui său, producând la suprafață temperaturi la care apa nu ar fierbe.

SteauaHD 85512 (în centru). Foto: DSS

Dacă, dacă, dacă. Mulți de „dacă” dar motivul este simplu: modalitatea prin care s-a descoperit această exoplanetă ne permite aflarea doar a masei ei și a depărtării de stea. Restul datelor sunt estimări care uneori se potrivesc cu realitatea.

Nu trebuie să ne oprim din visat dacă bazele sunt reale și determinate prin metoda științifică. În cazul acesta visul este frumos: la 36 de ani lumină depărtare (înspre coordonatele α 09h 51m 07,1, δ −43° 30′ 10″), lângă o stea portocalie mai rece decât Soarele, ne așteaptă o planetă potrivită. E bine de știut.


http://sonkab.wordpress.com

 

[anuk]

Cercetătorii de la NASA, surprinşi de o descoperire neaşteptată pe Marte.

La 7 ani după ce a amartizat, roverul Opportunity a obţinut un rezultat neobişnuit cercetând o rocă descoperită în craterul Endeavour de pe Marte, acesta provocând o reacţie entuziastă în cadrul NASA.

Ajuns în craterul Endeavour, vehiculul de explorare a avut a surprins cercetătorii de la NASA atunci când a analizat prima rocă găsită: aceasta conţinea mult zinc şi brom, elemente care sugerează influenţa căldurii şi a apei.

"Această rocă nu se aseamănă cu nimic din ceea ce am mai văzut până acum", a declarat Steven Squyres, profesor de astronomie la Universitatea Cornell şi investigator principal al misiunii roverului.

Zona explorată de roverul Opportunity, un crater format de un impact, este formată din roci dintr-o eră geologică timpurie a planetei Marte, acestea fiind aduse la suprafaţă cu ocazia impactului care a format depresiunea Endeavour.

Cercetătorii de la NASA intenţionează să găsească în această zonă sedimente de argilă, acestea fiind detectate de pe orbită de o altă navetă a NASA, Mars Reconnaissance Orbiter, însă roverul Opportunity nu a găsit încă aceste zăcăminte. Argila se formează în prezenţa apei în formă lichidă, iar sedimentele detectate sugerează că Marte a trecut printr-o perioadă mai caldă şi mai umedă, condiţii favorabile apariţiei vieţii.

Roverul Opportunity şi-a depăşit cu mult "speranţa de viaţă", iar când a pornit acum 3 ani spre craterul Endeavour, puţini oameni de ştiinţă se aşteptau ca acesta să reuşească să ducă la bun sfărşit călătoria de 21 de kilometri. Roverul a parcurs de la amartizare aproximativ 32 de kilometri, însă el fusese proiectat să călătoarească doar un kilometru.

Descoperirea rocii din craterul Endeavour a fost o imensă surpriză pentru cercetătorii de la NASA, care nu se aşteptau ca aceasta să prezinte niveluri ridicate de zinc. Conform doctorului Squyres, prezenţa zincului indică faptul că roca s-a format în cadrul unui sistem hidrotermal. Acesta afirmă că este prea devreme pentru a şti sigur dacă sistemul hidrotermal se aseamănă cu gheizerele întâlnite în Parcul Naţional Yellowstone, sau dacă este vorba de ceva mai puţin spectaculos, de exemplu vapori de apă care au pătruns în roci.

Dr. Squyres a descris cu entuziasm descoperirea făcută de Opportunity: "Reprezintă o misiune nouă, oferindu-ne o nouă serie de mistere pe care acum vom încerca să le rezolvăm".

Marte
craterul numit Endeavour este presărată cu pietre aruncat de impact.Oportunitatea Rover capturat această imagine pe 9 august

Sursa: New York Times

 

[anuk]

Neptun



Undeva departe în întuneric, o planetă gigantă așteaptă să aflăm totul despre ea. O numim Neptun, nu o putem vedea cu ochiul liber, dar o privim de peste 150 de ani prin telescop.

Pe 11 august 2006 atmosfera planetei era înțesată de nori. Imagini luate cu telescopul Hale de 5m de la Muntele Palomar (SUA). Foto: http://palomarskies.blogspot.com/

Știm că este o planetă de tip jovian, fără suprafață solidă, unde atmosfera se contopește direct cu interiorul.

Mereu în atmosfera albăstruie a planetei apar nori albi mari cât Luna care în câteva zile se dezintegrează. Sunt compuși din cristale de metan care nu pot rezista mult la marginea spațiului fiind atrași de gravitația planetei. Repede (atât de repede încât nu prea ai timp să le determini viteza) condensează și cad ca picături mari cât mingiile de volei în oceanul atmosferic. O ploaie cu picături mai mari decât capul unui om ne-ar spăla mașinile dacă am (putea) trăi pe planetă.

Uneori însă apar furtuni de culoare neagră care rezistă cinci ani în atmosferă (ultima a dispărut în 2004). Sunt mari, uneori având un diametru cam cât al Terrei, iar vitezele lor sunt cele mai mari din sistemul solar (mii de km/h). Furtuna însăși blochează local circulația atmosferică și nori din cristale de metan cu viața îndelungată se formează, negrul fiind însoțit de alb.

« Cine se teme de un bulgăre de zăpadă murdară?
Neptun

September 8, 2011 by sonkab

Undeva departe în întuneric, o planetă gigantă așteaptă să aflăm totul despre ea. O numim Neptun, nu o putem vedea cu ochiul liber, dar o privim de peste 150 de ani prin telescop.
Pe 11 august 2006 atmosfera planetei era înțesată de nori. Imagini luate cu telescopul Hale de 5m de la Muntele Palomar (SUA). Foto: http://palomarskies.blogspot.com/

Pe 11 august 2006 atmosfera planetei era înțesată de nori. Imagini luate cu telescopul Hale de 5m de la Muntele Palomar (SUA). Foto: http://palomarskies.blogspot.com/

Știm că este o planetă de tip jovian, fără suprafață solidă, unde atmosfera se contopește direct cu interiorul.

Mereu în atmosfera albăstruie a planetei apar nori albi mari cât Luna care în câteva zile se dezintegrează. Sunt compuși din cristale de metan care nu pot rezista mult la marginea spațiului fiind atrași de gravitația planetei. Repede (atât de repede încât nu prea ai timp să le determini viteza) condensează și cad ca picături mari cât mingiile de volei în oceanul atmosferic. O ploaie cu picături mai mari decât capul unui om ne-ar spăla mașinile dacă am (putea) trăi pe planetă.

Uneori însă apar furtuni de culoare neagră care rezistă cinci ani în atmosferă (ultima a dispărut în 2004). Sunt mari, uneori având un diametru cam cât al Terrei, iar vitezele lor sunt cele mai mari din sistemul solar (mii de km/h). Furtuna însăși blochează local circulația atmosferică și nori din cristale de metan cu viața îndelungată se formează, negrul fiind însoțit de alb.

Neptun primește de 33 de ori mai puțină energie de la Soare decât Jupiter, planeta care are cea mai turbulentă atmosferă. Ar trebui să aibă o atmosferă calmă total diferită de cea de acum. Astronomii cred că furtunile sunt un rezultat al activității interne a planetei pentru că puțina energie a Soarelui nu poate produce turbulențe. Astfel mișcarea norilor este dată numai de vânturile care apar în atmosferă. Pare un paradox: dacă primești energie de la Soare vei avea o atmosferă turbulentă: dacă nu, vei avea tot o atmosferă turbulentă!

Sunt multe de aflat despre Neptun. Are cineva 500 de milioane de euro să finanțăm o misiune robotică?

Adrian Sonka


http://sonkab.wordpress.com

 

[anuk]

La data de 08 septembrie 2300 UT, SOHO şi nave spaţiale STEREO detectat o CME semnificativ în curs de dezvoltare din farside a soarelui. Pamantul nu este în linia de foc, dar este planeta Mercur. Analistii de la Space Weather estimare Goddard Lab că norul va ajunge la cel mai intim pe planetă 09 septembrie la ora 12:00 UT (plus minus 7 ore). Click pentru a vizualiza un film de model lor CME:

Nava spaţiala NASA MESSENGER este în orbită în jurul valorii de Mercur, aşa că va avea un rand de scaune din faţă pentru a vedea impactului. Cercetatorii sunt dornici să înveţe cum magnetosfera lui Mercur răspunde la CME. În special, se întreabă dacă CME poate învinge câmpul magnetic al lui Mercur şi prin pulverizare catodică atomi de dreapta de pe suprafata planetei. Datorită prognoza Goddard, controlorii de Messenger ştiu CME se apropie, iar ei se pot pregăti pentru a observa impactul.

http://www.spaceweather.com/

 

[anuk]

Kepler-19c,planeta invizibila .

Kepler-19c există, dar oamenii de stiinta nu au văzut-o decat acum .Potrivit comunicatului de presă, nava spatiala NASA Kepler a observat o întârziere în orbita lui Kepler 19b, cauzat de atractia gravitationala de pe alta planeta în vecinătatea sa.

Aceasta este prima dată când această metodă a fost utilizată pentru a detecta o planetă nouă.

Intregul sistem solar se află 650 de ani-lumină de Pământ, în constelaţia Lyra.

Orbita scurta a lui Kepler-19b este doar de 9 zile şi 7 ore,AR îl face uşor detectabil . O întârziere de cinci minute în orbita da semnale de o tractiune semnificativă în afara gravitaţională.

Oamenii de ştiinţă ştiu foarte puţin despre această lume nevăzută, dar care au cateva indicii de natura sa. Ar putea fi o planeta stancoasa pe o circulară de 5 zile pe orbită, sau o planetă gigant de gaz pe o orbita alungita de 100 de zile", a declarat co-autor Daniel Fabrycky de la Universitatea din California, Santa Cruz.

Recent, oamenii de stiinta au descoperit cea mai întunecata planeta cunoscuta pana in prezent, precum şi o planetă diamant cu un echivalent de masă aproximativ ca a lui Jupiter.

http://www.huffingtonpost.com/2011/09/08/invisible-planet-discover_n_954724.html

 

[anuk]

Nume în sistemul solar – planetele



Constelațiile sunt neschimbate de mii de ani. Stelele se mișcă rapid în spațiu dar pentru că sunt departe de noi rămân în același loc și în aceeași poziție una față de cealaltă.

Luna și Venus, două dintre cele mai strălucitoare obiecte de pe cer. Foto: Serge Brunier


Cerul este imuabil pentru că noi trăim puțin la scara cosmică.

Însă câteva stele se mișcau pe cer și au atras atenția celor din vechime. Din cauză că se mișcau pe cer, acești aștri păreau că au o voința proprie și în plus, păreau indiferenți și imuni la schimbările de pe Pământ (dezastre naturale, boli sau schimbări politice). Astfel observatorii cerului le-au considerat zei, pe o altă scară a existenței. Începuse perioada divinizării stelelor mișcătoare.

Existau cinci stele mișcătoare plus doi aștri evidenți: unul aduce lumina (Soarele) iar altul prezintă faze care se schimbă de la noapte la noapte (Luna).

Stelele mișcătoare au fost observate de majoritatea popoarelor antice și au primit nume diferite, în funcție de aspectul sau viteza lor.

Planetele la greci și romani

Folosim în prezent termenul de „planetă” pentru stelele care se mișcă pe cer. Termenul înseamnă „rătăcitoare” și vine din limba greacă unde „planetos” înseamnă „rătăcitoare” (πλανήτης). În antichitate se cunoșteau șapte planete: Soarele, Luna, Venus, Mercur, Marte, Jupiter și Saturn, acestea fiind numele romanizate. Grecii le-au denumit după zeii lor iar romanii le-au schimbat numele în zeul corespondent din mitologia lor.

Cel mai vechi nume de planetă menționat este „Esophoros”, steaua serii. Se referă la Venus și apare în opera lui Homer. După anul 430 î.e.n se folosesc următoarele nume pentru cele cinci planete (în afară de Soare și Lună): steaua lui Kronos, steaua lui Zeus, steaua lui Ares, steaua Afroditei, steaua lui Hermes. Platon le folosește în Epinomis, punându-le pe seama „barbarilor” din Egipt și Siria care au făcut observații astronomice. Acest lucru însemnă că grecii au schimbat numele babiloniene ale planetelor, „metodă” folosită și de romani. În amandouă cazurile o civilizație a schimbat numele zeităților „barbare” cu cele ale zeităților acutale.

Numele grecești ale planetelor

În prezent se consideră babilonienii au fost primii care au dat nume planetelor.

Dar grecii au dat și alte nume planetelor, în funcție de impresia lăsată observatorilor:

Mercur era Stilbon – steaua lucitoare;
Venus se numea Phosphorus – vestitorul dimineții;
Marte era Pyroeis – steaua de foc sau steaua învăpăiată;
Jupiter era Phaeton – steaua luminoasă;
Saturn se numea Phainon – steaua strălucitoare.

Un lucru e sigur: numele planetelor se potrivesc cu aspectul lor, cel puțin la babilonieni, greci și romani. Mercur este cea mai rapidă planetă și poartă numele mesagerului zeilor. Venus este cea mai strălucitoare iar lumina ei albă și calmă îndeamnă la frumusețe. Nu degeaba poartă numele zeiței frumuseții sau a iubirii. Culoarea roșiatică a planetei Marte te face să te gândești la sânge sau o flacără roșie, Ares și Marte fiind zeii războiului. Jupiter are o strălucire mare și constantă și se mișcă încet pe cer. Parcă veghează asupra noastra de acolo de sus, o activitate potrivită celui mai puternic zeu, Zeus sau Jupiter. Saturn nu are o strălucire mare dar se deplasează încet pe cer, revenind în aceeași regiune la fiecare 29,5 ani. Simbolizează trecerea grea a timpului.

Descoperirea a încă două planete (în 1781 și 1846) a însemnat adăugare altor două nume. S-au ales Uranus, tatăl lui Saturn, și Neptun, zeul roman al mărilor.

La greci, Soarele și Luna poartă numele a doi frați, Helios și Selene. Este greu de stabilit când astrul zilei a primit nume și de ce. La fel și în cazul astrului nopții. Mai mult ca sigur că zeii au primit numele lor…


Adrian Sonka

http://sonkab.wordpress.com

 

[anuk]

O planetă ce ar putea găzdui viaţă a fost descoperită în constelaţia Vela!

Astronomii europeni au descoperit a doua planetă aflată în afara sistemului nostru solar ce ar putea găzdui viaţă. Exoplaneta, denumită HD85512b, se găseşte la 35 de ani-lumină de Pământ, în constelaţia Vela.

Alături de această planetă, cercetătorii au mai identificat 50 de planete situate în afara sistemului nostru solar, anunţul fiind făcut în cadrul unei conferinţe organizate în SUA. Planetele au fost descoperite cu ajutorul spectrografului HARPS, un instrument al European Southern Observatory situat în Chile.

Descoperirea exoplanetei HD85512b i-a încântat pe cercetători, pentru că aceasta este situată în zona habitabilă a stelei sale - acolo unde apa poate exista în formă lichidă. Apa în formă lichidă constituie una din condiţiile cheie ce permit unei planete să găzduiască forme de viaţă similare celor găsite pe Terra. Până acum a mai fost descoperită o singură exoplanetă ce ar putea fi un mediu propice vieţii, Gliese 581g.

Planeta nou-descoperită are o masă de 3,6 ori mai mare ca a Pământului, iar temperaturile de la suprafaţa sa variază între 29 şi 49 de grade Celsius, întâlnindu-se un grad ridicat de umiditate. Astfel, HD85512b nu ar fi însă o destinaţie plăcută pentru oameni, deoarece atmosfera acesteia este fierbinte şi umedă, asemănătoare unei băi de aburi.

"Nu spunem că această planetă ar putea fi o gazdă ideală pentru oameni", explică Lisa Kaltenegger, astronom la Institutul Max Planck din Germania. Însă alte forme de viaţă ar putea fi întâlnite pe această planetă. Cel mai probabil acestea ar fi scunde şi ar trăi aproape de sol, pentru că atracţia gravitaţională a planetei HD85512b este de aproximativ 1,4 ori mai puternică decât cea a Terrei.

Pentru a fi siguri de descoperirea făcută, astronomii au observat planeta mai bine de o mie de ori, de-a lungul a 200 de nopţi, susţine Francesco Pepe, de la Observatorul din Geneva, Elveţia..

 

[anuk]

Kepler-16b


Existenţa unei lumi cu un apus de soare dublu, după cum reiese din filmul Star Wars facut cu 30 de ani în urmă, este acum fapt ştiinţific. Misiunea NASA Kepler a facut prima detectare clară a unei "planete circumbinary" - o planetă care orbitează două stele - 200 de ani-lumina de Pamant.

Video:

!


http://www.intrefete.ro/sanatate/me...are-este-cel-mai-sanatos-tip-de-cafea-8753975


Detalii aici:
http://science.nasa.gov/science-news/science-at-nasa/2011/15sep_doublesuns/


http://kepler.nasa.gov/Mission/discoveries/kepler16b/ iar aici amanunte f interesante video

 

[anuk]

Tot despre Kepler-16b

!


n premieră absolută, cercetătorii NASA au detectat la 200 de ani-lumină de Terra o planetă care orbitează două stele. Oamenii de ştiinţă au fost surprinşi de această descoperire, crezându-se până acum că este imposibil ca o planetă să se găsească atât de aproape de un sistem solar binar.

Cercetătorii bănuiau că există planete ce orbitează în jurul sistemelor binare (ce sunt alcătuite din două stele ce orbitează în jurul centrului comun de masă), însă teoriile enunţate până acum estimau că, pentru ca planeta să poată avea o orbită stabilă, este nevoie ca aceasta să se găsească la o distanţă de cel puţin 7 ori mai mare decât cea ce desparte cele 2 stele. Kepler-16b, aşa cum a fost numită planeta, reprezintă o surpriză pentru oamenii de ştiinţă, deoarece este amplasată la jumătate din distanţa minimă postulată de cercetători. Aceasta orbitează la 104,6 milioane de km de cele două stele, o distanţă similară cu cea dintre Venus şi Soare.

Planeta a fost descoperită de naveta Kepler, care cercetează Calea Lactee pentru a găsi planete similare Pământului, ce ar putea găzdui forme de viaţă.

Kepler 16-b este o planetă-gigant, având dimensiunile şi masa similare cu cele ale planetei Saturn. Cele două stele în jurul cărora planeta orbitează au culori şi dimensiuni diferite, schimbându-şi poziţia la fiecare 41 de zile. Un an pe această planetă - durata unei orbite în jurul celor două stele - durează 229 de zile.

Un observator aflat pe planetă ar vedea steaua mai mare ca fiind de culoare portocalie, iar pe cea mai mică ca fiind de culoare roşie. Niciun apus de "sori" nu este la fel - uneori steaua roşie apune prima, urmată de cea portocalie, alteori ordinea este inversă. În fiecare lună, un observator situat pe această planetă ar putea observa două eclipse.

Pentru că stelele în jurul cărora planeta orbitează sunt mai mici şi mai reci decât Soarele din sistemul nostru solar, temperatura de la suprafaţa planetei Kepler 16-b este scăzută, oscilând între -73 şi -101 grade Celsius.

Cercetătorii estimează că în următoarele luni este posibil să fie descoperite noi planete ce orbitează în jurul sistemelor binare.


http://www.nytimes.com/2011/09/16/science/space/16planet.html?_r=1

 

[anuk]

La data de 19 septembrie, flota STEREO-SOHO de nave spaţiale incadrand soarele detectat şase scaunele coronale de masa (CME). Două dintre nori rapid disipate. Restul de patru, cu toate acestea, sunt încă intacte şi tălăzuire prin interiorul sistemului solar. Click pentru a vizualiza un film de căile lor prognozate:

Potrivit analiştilor de la Lab Goddard Space Weather, care au pregătit film, o CME ar trebui să atingă Mercur pe 20 septembrie de la UT 05:40 în timp ce un alt ofera o lovitură se uite la campul magnetic al Pamantului pe 22 septembrie la ora 23:00 UT. Toate orele impact au o marjă de eroare de plus sau minus 7 ore.


http://www.spaceweather.com/

 

[bodo]

http://www.stiintasitehnica.com/cum...a-la-aceea-i-distan-a-ca-luna-video-_718.html

 

[anuk]

Bine informat Adrian Sonka vine cu noutati si le preiau cu mare interes.

Noi descoperiri – 1

October 11, 2011 by sonkab

Recent, în Franța, s-a desfășurat o conferință despre noile descoperiri în sistemul solar. Zeci de astronomi s-au întâlnit să prezinte unul altuia dar și publicului rezultatele din ultimul an.

Cunoaștem mai multe despre planete, lucruri subtile sau de importanță majoră. Am urmărit câteva din prezentări și voi sumariza în 2-3 posturi ce am aflat.

1. Ozon în atmosfera planetei Venus

Venus este a treia planetă a cărei atmosferă conține ozon. Descoperirea s-a făcut cu ajutorul sondei Venus Express aflată la Venus din noiembrie 2005. Astronomii au observat cum dispar stelele în spatele planetei și din variația luminii acestora au descoperit (pe partea unde este noapte) ozon în atmosferă. Ozonul (O3) este întâlnit și în atmosfera planetei noastre, existând un strat între 15 și 50 km altitudine, unde absoarbe lumina ultravioletă emisă de Soare. Cum lumina ultravioletă nu este prea prietenoasă cu viața, putem considera că stratul de ozon este foarte util. Pe Venus însă nu are pe cine să protejeze pentru că la suprafață sunt 460° C și nici urmă de viață vegetală sau animală.

Concentrația moleculei de ozon în diferite părți ale atmosferei. Foto: Franck Montmessin, LATMOS - UVSQ/CNRS/IPSL - France

Ozonul din atmosfera venusiană nu este dispus într-un strat atmosferic ci se află doar în anumite locuri, în special în partea unde este noapte dar nu în zona din atmosferă opusă Soarelui (punctul antisolar). „Salutăm” aici știrile din ziare care nu au prezentat cum trebuie informațiile afirmând ca s-a descoperit „un strat de ozon pe Venus”.

S-a descoperit că vulcanii de pe Venus au fost activi în trecutul apropiat prin compararea zonelor mai calde cu imaginile radar ale sondei Magellan din 1994. Cum locurile mai fierbinți se potrivesc cu pozițiile vulcanilor din imagini, s-a tras concluzia că aceștia sunt încă fierbinți de la erupțiile trecute.

2. Noi detalii despre formarea planetei Uranus.

Axa de rotație a planetei Uranus este înclinată la 90°, planeta rostogolindu-se pe orbită. Acest lucru a fost explicat prin ciocnirea cu o planetă cu masa de minim două mase terestre iar mult timp explicația a fost de ajuns. Câțiva astronomi au încercat să afle mai multe despre coliziune și au determinat ceva interesant. Sateliții planetei se rotesc în planul ecutorial, pe orbite înclinate la fel ca axa de rotație, iar simulările lor arată că dacă planeta s-ar fi ciocnit cât timp ar fi avut sateliți orbitele acestora nu s-ar fi modificat. Uranus ar fi trebuit să aibă stateliți care s-ar fi rotit de la pol la pol.

Înclinarea axei planetei Uranus. Ilustrație: NASA, ESA, and A. Feild (STScI)

Reiese că planeta a fost lovită pe vremea când sateliții săi erau in formare iar discul de materie s-a înclinat odată cu aceasta. Simulările arată ca o singură ciocnire nu ar fi înclinat destul discul de materie, fiind nevoie de minim două ciocniri. Apare o nouă direcție în formarea sistemului solar, în care protoplanetele îndepărtate (Uranus și Neptun) au suferit ciocniri repetate cu obiecte aproape la fel de mari. Ca de obicei în astronomie, creația este violentă.

3. Mercur

Astronomii au prezentat rezultatele știițifice obținute într-o zi solară de observații ale sondei MESSENGER. Cum o zi solară pe Mercur durează doi ani mercurieni s-a putut studia întreaga planetă.

În primul rând s-a cartografiat 99% din suprafața planetei cu o rezoluție de 250 m/pixel. Au rămas câteva goluri care vor fi umplute în următorul an. De acum încolo se vor lua numai imagini de înaltă rezoluție pentru studiul diferitelor forme de relief.

Câmpiile din emisfera nordică se află 2,2 km sub nivelul mediu iar cel mai înalte piscuri la ~7 km, diferența de înălțime fiind de 9,6 km. Munții mercurieni sunt mai puțin înalți decât cei selenari pentru că gravitația este mai mare.

Situația cartografierii planetei Mercur. Alb-negru planeta este cartografiată în proporție de 99%. Color (în trei culori) în proporție de 95%. Foto: NASA / JHUAPL / CIW

Axa câmpului magnetic al planetei, generat prin rotația nucleului, este deplasată cu 20% față de centrul planetei, fiind de 3,5 ori mai intens la polul nord față de polul sud. În consecință, emisfera sudică trebuie să fie bombardată mai intens de particulele subatomice emise de Soare și coloratura ar trebui să fie alta.

Stratul lavă solidificată existent în anumite regiuni are o grosime de 2 km. Dacă ați văzut cât de înaltă este Casa Poporului (86 m), imaginați-vă că stratul de lavă de pe Mercur este de 23 de ori mai înalt!

Urmează noi descoperiri la Vesta, zăpada de pe Enceladus și altele.

Adrain Sonka


http://sonkab.wordpress.com

 

[anuk]

Noi descoperiri – 2


Alte rezultate de la conferința din Nantes, Franța.



Eris, obiectul care a detronat planeta Pluto este mai mic decât se știa. Vreme bună de ski pe Enceladus, dacă nu te deranjează o gravitație de o sută de ori mai mică decât pe Terra.

1. Plutoidul Eris mai mic decât se știa

Obiectul care a detronat planeta Pluto are un diametru de 2326 km, mai mic cu aproape 700 km decât se știa de acum trei ani. Noua măsurătoare a fost făcută în 2010 când Eris a trecut peste o stea, în funcție de cât de mult steaua a stat în spatele obiectului calculându-se diametrul acestuia.

Eris și satelitul său Dysnomia. Imagine luată cu telescopul spațial Hubble în 2007. Foto: NASA, ESA, and M. Brown (California Institute of Technology)

Mărimea mai mică face ca densitatea lui Eris să crească, obiectul dovedindu-se a fi mai mult rocă decât apă și gaze înghețate. În cazul lui Pluto rația este de 50% materiale volatile/50% rocă, acesta fiind motivul pentru care unii cercetători consideră că Pluto este o cometă gigantică.

Observațiile făcute de mai mulți astronomi arată că Eris reflectă foarte bine lumina Soarelui, având un albedo de 0,96 (zăpada având albedo de 0,9). Procesul prin care Eris ar fi căpătat zăpadă la suprafață este pur și simplu incredibil: din cauză că se află la cea mai mare depărtare de Soare atmosfera planetei pitice (compusă din azot sau metan) a înghețat și a căzut pe suprafață. Ninsoarea globală ar fi putut avea loc oricând în ultimii 200 de ani!

Nu plângeți după atmosfera micului corp ceresc. Pe măsură ce începe să se apropie de Soare zăpada va sublima (va trece din stare solidă în stare gazoază) și atmosfera se va reface. Acum se află la afeliu (distanța maximă de Soare), la 14.600.752.179 km, dar începe să se apropie. Când cei mai tineri care citesc aceste rânduri vor fi la pensie, Eris va avea din nou atmosferă!

2. Zăpadă pe Enceladus

În fiecare zi, de mii de ani și probabil chiar de milioane, ninge în rafale pe suprafața micului satelit saturnian. Craterele, munții, crevasele sunt acoperite cu o pulbere fină de zăpadă, vremea fiind perfectă pentru ski, dacă nu te deranjează gravitația foarte scăzută și lipsa atmosferei.

Vei practica sportul iernii pe un strat prețios de zăpadă compusă din apă și gaz, depusă lent în timp cu o rată de un milimetru la 1000 de ani! Cum pe satelit sunt multe pante, vei găsi mii de pârtii de ski unde stratul de zăpadă are o grosime medie de 100 m, adică zăpadă depusă în 10 milioane de ani.

Zăpezile de pe Enceladus. Toată suprafața este acoperită de un strat gros de zăpadă foarte fină. Foto: NASA/JPL/ Dr. Paul Schenk

Ceea ce este mai surprinzător este că zăpada provide pe de satelit via spațiul cosmic. De la polul sud al acestuia, din niște crevase adânci, ies jeturi de vapori de apă amestecată cu alte elemente chimice. Gravitația satelitului nu este atât de mare ca materialul să cadă înapoi, acesta fiind atras de Saturn și redirecționat spre satelit (după completarea câtorva orbite în jurul planetei). În plus, o parte din zăpadă rămâne în inelul lui Saturn și pe alți sateliți.

Descoperirea a fost făcută de Dr Paul Schenk de la Lunar and Planetary Institute (Houston, Texas) prin studiul teoretic al traiectoriei materialului emis de satelit în spațiu și compararea cu observațiile. Paul Schenk a calculat orbita materialului și a văzut că ar fi trebuit să se depună mai mult în două regiuni aflate în emisfere diferite ale satelitului. Folosind imagini luate de sonda Cassini a găsit că întradevăr în acele zone există zăpadă mai proaspătă, semn că teoria este confirmată de observații. Urmează imagini și mai detaliate în 2012 și 2015 pentru a se afla mai multe despre zăpada de pe Enceladus.

Urmează vești de la Vesta.


Adrian Sonka


http://sonkab.wordpress.com

 

[anuk]

Jupiter prin telescop



Cine nu are telescop dar ar dori să vadă planeta Jupiter o poate face privind filmul de mai jos.

A fost realizat din imagini luate în seara de 18 octombrie 2011, prin telescopul de 30 cm al Observatorului.

Imaginile de mai jos nu sunt prelucrate și în ele se vede planeta Jupiter în toată splendoarea ei. Printr-un telescop mare se pot vedea benzile planetei brăzdate de diverse pete albe sau mai portocalii. Toate sunt furtuni care se mișcă pe o mare de gaz. Cea mai mare este „Marea Pată Roșie” ovalul imens de pe banda de jos. Se observă de peste 400 de ani, este mare cât Pământul și nu mai este roșie. Culoarea Petei variază din cauza modificării compoziței ei.

Cele două benzi care brăzdează discul sunt culoare adânci în atmosferă în care norii sunt mai calzi și apar molecule care le dau culoare.

Detaliile nu se pot vedea foarte ușor pentru că discul planetei joacă: se smucește și devine neclar sau deformat. Ați putea crede că este de la vânt dar nu este așa. Ceea ce vedeți se numește turbulență atmosferică și este dată de mișcarea maselor de aer din atmosferă, tot un vânt, dar nu cel care poate mișca telescopul. Doar în cele mai bune momente, când turbulența este minimă, se pot vedea ușor detaliile.


http://sonkab.wordpress.com/2011/10/19/jupiter-prin-telescop/#more-1829

 

[magda]

Premieră pe cer! Astronomii au asistat la naşterea unei planete. Vezi cum se numeşte

Moment unic în istoria astronomiei moderne: savanţii au asistat cu uimire la naşterea unei planete în afara sistemului nostru solar. Cu ajutorul Observatorului astronomic Keck din Hawaii, cercetătorii au putut vedea cu ochii lor cum se naşte o nouă planetă, la 450 de ani lumină distanţă.

Adam Kraus, astronomul care a asistat la acest eveniment unic, a declarat: "Evenimentul a fost major pentru lumea astronomiei, pentru prima dată am reuşit să vedem cu ochii noştri exact cum se naşte o planetă, iar acest lucru ne va ajuta să înţelegem mai bine procesele pe care le cunoşteam numai din teorie", scrie Huffington Post.

Planeta a fost botezată LkCa 15b şi este o planetă fierbinte, adică este formată din gaze, şi nu din roci. Potrivit calculelor făcute de astronomi, planeta a început să se formeze în urmă cu 50.000 - 100.000 de ani în urmă, însă procesul a fost finalizat sub ochii cercetătorilor.

antena3.ro