• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

PLANETELE

Stiati ca Venus un singur anotimp si acela este Vara?


Pe Venus, clima nu e deloc variată, ca pe Pământ. De fapt, pe suprafața planetei Venus, temperatura nu variază aproape deloc. Peste tot, e la fel de cald: 450 de grade Celsius. Nu contează că ne aflăm la poli, la ecuator, pe partea luminată de Soare sau pe partea unde e noapte.

Clima e așa plictisitoare pe Venus pentru că axa de rotație a planetei are o înclinare de doar 2,7 grade. Pământul, pe de altă parte, e înclinat cu 23 de grade și 23 de minute. Asta duce ca emisferele nordică și sudică sa primească, alternativ, mai multă sau mai puțină căldură de la Soare. Asta duce la formarea anotimpurilor pe planeta noastră. Venus, nefiind înclinată aproape deloc, nu are suprafața încălzită diferențiat.

Un alt motiv pentru care temperatura rămâne constantă pe Venus e atmosfera foarte groasă a planetei. La suprafața lui Venus, presiunea atmosferică e de vreo 95 de ori mai mare ca pe Pământ.

 
Cand spui " forme de viaţă pe Marte " imediat iti imaginezi omultii verzi ,ei bine, nu ,este vorba despre viata mictobiana :P




Surpriză: NASA a descoperit forme de viaţă pe Marte în 1976!

În 1976, sonda Viking 1 a ajuns pe Marte, iar analizele efectuate acolo nu au indicat prezenţa vreunei forme de viaţă. Acum, trei decenii mai târziu, oamenii de ştiinţă cred că analiza datelor a fost greşită, sonda NASA găsind de fapt dovezi ce indică prezenţa microbilor extratereştri în solul de pe Planeta Roşie.

Analiza matematică a mostrelor colectate de pe Marte a dus la concluzia că sărurile din sol au „păcălit” cercetătorii care au efectuat estimările iniţiale, oamenii de ştiinţă susţinând acum că mostrele conţin dovezi care atestă prezenţa vieţii microbiene pe Marte.

Noua analiză a căutat exemple de „complexitate” în mostre, acesta fiind unul dintre indiciile ce sugerează prezenţa formelor de viaţă. Spre surprinderea cercetătorilor, aceştia au găsit astfel de exemple în probele studiate.

„Aceste analize susţin interpretarea ce sugerează că experimentul Viking LR a detectat viaţă microbiană pe Marte”, afirmă cercetătorii de la Universitatea din Siena şi de la Institutul Keck din California.

„Pe baza a ceea ce am găsit până acum, sunt 99% sigur că există viaţă pe Marte. NASA ar trebui să trimită un microscop acolo, pentru a înregistra un clip video cu bacteriile în timp ce se mişcă”, a declarat Joseph Miller de la Şcoala de Medicină Keck din California.

Următoarea misiune spre Marte va ajunge la destinaţie în august 2012, atunci când este programată amartizarea roverului Curiosity pe Planeta Roşie. Experimentul în valoare de 2,5 miliarde dolari este dotat cu 10 instrumente ştiinţifice, urmând să ofere un răspuns definitiv asupra misterului vieţii pe Marte.

Surse: Daily Mail, Discovery



http://www.descopera.ro
 
Astronomii au descoperit încă o planetă care poate găzdui viaţa

Noua planetă este situată în cadrul aşa-numitei „zone propice vieţii”, care nu este afectată de razele puternice ale Soarelui şi nici nu este situată atât de departe de astrul zilei încât să îngheţe.

Descoperirea sa aduce noi argumente dezbaterilor cu privire la existenţa vieţii în Univers.
Planeta, denumită Gliese 667 Cc, a fost descoperită de astronomi orbitând în jurul unei stele din clasa piticelor roşii, undeva la distanţa de 22 ani-lumină de Terra.

După reanalizarea datelor remise de către European Southern Observatory, astronomii consideră că planeta Gliese 667 Cc este o planetă solidă, cu o masă de circa 4 ori mai mare decât a Terrei.

Cercetătorii din cadrul Universităţilor din Gottingen şi California au calculat că noua planetă primeşte cu doar 10% mai puţină lumină de la pitica roşie, comparativ cu lumina primită de Terra de la Soare.
Deoarece lumina primită este în spectrul infraroşu, planeta primeşte aproximativ aceeaşi cantitate de energie precum Pământul, ceea ce înseamnă că apa de la suprafaţa ei ar putea fi lichidă, iar temperaturile ar atinge valori comparabile cu cele de pe planeta noastră.

De la descoperirea primei planete extrasolare, petrecută în anul 1995, astronomii au confirmat existenţa a aproximativ 760 planete din afara sistemului nostru solar, dintre care un număr de 4 sunt situate în "zona propice vieţii".

Planeta a fost descoperită cu ajutorul telescopului High Acuracy Radial Planetary Searcher (HARPS), un dispozitiv de ultimă generaţie capabil să măsoare viteza radială a unei stele. Cu ajutorul HARPS, cercetătorii pot analiza micile variaţii de mişcare a astrelor, cauzate de răspunsul gravitaţional al planetei în cauză, determinând astfel poziţia şi mărimea planetei respective.

http://www.descopera.ro
 
Pare SF dar daca o sa cumparam rosii de pe Marte ? Posibil sa fie ma gustoase,sau ...nu :P


Grădinărit extrem pe planeta Marte



Cercetătorii europeni au lansat un proiect îndrăzneţ: să cultive legume pe Marte. Ei speră că, într-o zi, se vor putea planta seminţe în sere speciale amplasate.

Distanţa planetei Marte faţă de Terra variază de la 56 milioane de kilometri (minima) la 399 milioane de kilometri (maxima) şi se pare, conform misiunii Phoenix Mars Lander din 2008, că Marte ar putea avea condiții de viață pentru microorganisme și apă în stare solidă.

Primul pas în grădinăritul extrem pentru va fi cultivarea, pe Pământ, într-un sistem de sere închis, a unor produse vegetale. Ulterior, pe Lună, apoi pe o navetă spaţială şi, în final, pe Marte. Însă, cum spaţiul este un mediu atât de ostil, cercetătorii trebuie să găsească sisteme inovatoare pentru a reuşi, pe viitor, să cultive produse pe alte planete.

Profesorul Benedikt Sas, de la Centrul de Excelenţă Food2Know, este de părere că “în contextul actual, cu schimbările climatice şi numărul tot mai mare de probleme de mediu, noile tehnologii vor putea fi aplicate mai întâi pe Pământ, în zone care, momentan, nu sunt potrivite pentru agricultură”. Ulterior, cu experienţa acumulată se va încerca şi varianta extremă a grădinăritului pe Marte. În proiectul botezat MELiSSA (Micro-Ecological Life Support System Alternative) se implică instituţii europene, printre care universităţi din mai multe ţări, dar şi lideri industriali la nivel mondial.

http://www.evz.ro
 
Eclipsele de Soare – pe Pământ și în sistemul solar

Șonka Adrian

Eclipsele de Soare, mai ales cele totale, sunt cele mai spectaculoase fenomene astronomice care pot fi observate de către un om. Explicația lor este simplă și deja știută de toată populația: Luna acoperă complet Soarele, văzută din anumite locuri de pe glob. Cum Soarele emite lumină, ascunderea acestuia va duce la întunecarea locului de unde se fac observațiile, la noapte în timpul zilei.

obiecte-eclipse1.png

Soarele văzut de pe alte obiecte din sistemul solar și obiectele care îl pot acoperi. Ilustrație: Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”/Adrian Șonka


Dar oare dacă te-ai muta pe o altă planetă vei mai putea vedea eclipse totale?

Esențial este ca planeta să aibă atmosferă pentru că aceasta face ca cerul să fie luminos ziua. Mai trebuie să existe și sateliți naturali pentru ca ceva să poată trece prin dreptul Soarelui. Iar acesta este acoperit complet numai dacă obiectul care îl acoperă are diametrul aparent asemănător sau mai mare.

De pe planeta noastră s-a întâmplat ca Luna să fie de 400 de ori mai mică decât astrul zilei, dar și de 400 de ori mai aproape decât acesta. Astfel diametrele aparente sunt asemănătoare. Eclipsele se produc de două-trei ori pe an și sunt vizibile dintr-o zonă îngustă, de fapt traiectoria umbrei Lunii pe sol. Suprapunerea totală a celor doi aștri durează maxim 7 minute, timp în care se face aproape noapte.

De pe Lună vezi doar cum Pământul acoperă Soarele pentru că cerul este întunecat și ziua. Planeta noastră este aparent de aproape 4 ori mai mare decât Soarele, dar nu ai noapte în timpul zilei. În 2012 avem numai parțiale, pe 4 iunie și pe 28 noiembrie. Următoarea eclipsă totală se produce pe 15 aprilie 2014, când Pământul va sta cinci ore peste Soare.

Pământul acoperă Soarele


Marte are atmosferă (cerul este portocaliu-maroniu), doi sateliți, iar Soarele se vede doar cu puțin mai mic decât pe Terra. Problema este că cei doi sateliți nu sunt rotunzi și nu pot acoperi complet Soarele.

Cel mai mare se vede Phobos, al cărui disc poate fi aproape cât jumătate din diametrul aparent al Soarelui. Astfel, când Phobos trece peste Soare, cerul rămâne la fel de luminos. Este timpul să vă grăbiți pentru că pe 27 septembrie 2012 (în calendarul terestru) Phobos va traversa discul Soarelui (în numai 45 de secunde) și trebuie să ajungeți până pe Marte!

Al doilea satelit marțian, Deimos, se vede ca un punct atunci când trece peste Soare (este mai mic decât Phobos și mai îndepărtat de planetă).

pia05553.gif

Phobos trece peste discul Soarelui – 10 martie 2004. Foto: NASA/JPL

Pe Jupiter nu ai unde să stai ca să vezi eclipse (nu are suprafață solidă). Totuși unul dintre sateliți săi se vede doar cu puțin mai mare decât Soarele și va trece peste acesta în 2012. Se numește Callisto și cel mai îndepărtat dintre cei patru sateliți galileeni. Ceilalți trei se văd de cel puțin trei ori mai mari decât Soarele.

Dar, la fiecare 5-6 ani, timp de un an, de pe fiecare dintre sateliții galileeni putem vedea cum fiecare acoperă Soarele, cam cum o face Pământul de pe Lună. Niciunul nu are atmosferă și vedem doar dispariția Soarelui timp de câteva minute.

Pe Saturn întâlnim același caz, când majoritatea sateliților se văd mai mari decât Soarele, dar planeta nu are suprafață solidă. Un fenomen specific este vizibil de pe sateliții planetei: inelele lui Saturn acoperă Soarele. Însă cel mai mare satelit saturnian are atmosferă, una densă care nu lasă să pre mult din lumina Soarelui să ajungă pe sol, dar… atmosferă. Când Saturn trece prin dreptul Soarelui pe Titan ar trebui să se facă noapte. Și cum diametrul aparent al lui Saturn este de 12 ori mai mare decât al Soarelui, eclipsele durează mult (cam șase ore).

20090218_kaguya_2.jpg

Eclipsă de Soare de pe Lună, Imagini luate de sonda Kaguya pe 10 februarie 2009. Foto: JAXA

Tocmai ce ați ratat eclipsele de Soare de pe Pluto, ultima producându-se în 1990. Urmează o pauză până în 2110 așa că cei care citesc aceste rânduri nu vor apuca să vadă asemenea fenomen. Ar frumos însă: de pe Pluto discul lui Charon (satelitul său cel mai mare) ar fi de 200 de ori mai mare decât Soarele care s-ar vedea ca un punct (diametru aparent 1,1′). Vara, fosta planetă are o atmosferă rarefiată compusă din metanul care se evaporă, așa că se produce un fel de întunecare a cerului, probabil detectabilă numai prin măsurători precise având în vedere că cerul va fi aproape negru.

Eclipse sau ocultații?

Eclipsele sunt de mare importanță în astronomie dar nu au un nume potrivit. Oficial, când doi aștri trec aparent unul peste altul spunem că avem o „ocultație”. Eclipsele de Soare ar trebui să se numească „ocultații ale Lunii cu Soarele” dar nu mai are sens să modifici după sute de ani denumirile.


http://sonkab.wordpress.com/2012/05/18/eclipsele-de-soare-pe-pamant-si-in-sistemul-solar/#more-2641
 
Misterul materialului organic de pe meteoriţii marţieni a fost dezlegat

Moleculele organice (compuşi care, pe Terra, stau la baza vieţii), încastrate în meteoriţii marţieni au provocat controverse referitoare la posibilitatea existenţei vieţii pe Planeta Roşie. În urma unor analize de ultimă oră, misterul a fost elucidat de către cercetătorii din cadrul Institutului Carnegie din Washington, SUA.

Compuşii organici au fost identificaţi în meteoriţi proveniţi de pe Marte şi care au căzut pe Terra. Pentru a elucida originea moleculelor organice, cercetătorii au analizat în detaliu un număr de 11 meteoriţi marţieni, incluzându-l pe celebrul meteorit Tissint, căzut în Maroc în decursul anului trecut.

Moleculele organice, care conţin carbon şi hidrogen, sunt esenţiale pentru formarea aşa-ziselor "cărămizi ale vieţii", adică proteinele şi ADN-ul. Astfel de molecule fuseră deja găsite în roci marţiene, dar mulţi cercetători susţineau că, de fapt, rocile fuseseră contaminate cu substanţe organice provenite de pe Pământ.

Spre surprinderea întregii comunităţi ştiinţifice, analizele recente au confirmat totuşi că moleculele organice provin chiar de pe Marte.

"Se pare că Marte a avut, pentru o perioadă lungă de timp, condiţiile necesare formării compuşi organici pe bază de carbon, iar aceştia s-au format în cursul activităţii vulcanice din trecutul Planetei Roşii. Când mineralele din magmă s-au cristalizat, au înglobat şi molecule de carbon, iar cu timpul, în interiorul rocilor magmatice s-au format compuşi organici." a explicat conducătorul studiului, prof. Andrew Steele, microbiolog în cadrul Institutului Carnegie din Washington.

10 dintre meteoriţii analizaţi conţin compuşi ai carbonului şi hidrogenului. Cu toate acestea, moleculele organice nu au origine biologică, ci au apărut în urma proceselor vulcanice.

"Am descoperit că pe Marte au existat, în trecut, procese din domeniul chimiei organice; pe Terra materia organică a stat la baza vieţii, deci ne întrebăm care e soarta acestor compuşi pe Marte. Urmează să vedem dacă vom găsi indicii care să arate că Marte nu e o planetă moartă", declară în continuare prof. Steele.

Sursa: LiveScience


http://www.descopera.ro
 
Pete-Lawrence1_strip.jpg


Venus inainte de apus cu cateva zile inainte de tranzitul istoric de pe 5/6 iunie cand va fi ca un inel.
 
Pe 6 iunie 2012 are loc ultimul tranzit al planetei Venus peste discul Soarelui observabil de pamantenii aflati in viata. Urmatorul fenomen asemanator se va produce abia pe 11 decembrie 2117. Partea finala a tranzitului este vizibila si din Romania, fenomenul fiind in desfasurare la rasaritul Soarelui (6 iunie 2012, ora 5.30). Romanii pot urmari planeta Venus cum iese de pe discul solar pana la ora 7.55.

Tranzitul planetei Venus peste discul solar este un eveniment astronomic foarte rar. Acesta se repeta, in general, la fiecare 8, 121.5, 8 si 105.5 ani. Aproape intotdeauna, tranzitele planetei Venus se produc in perechi, separate de 8 ani. Cele mai apropiate exceptii (tranzite singulare) sunt tranzitele din 1396 si 3089. Tranzitele lui Venus sunt grupate in serii de tranzite (asemanatoare seriilor Saros ale eclipselor de Soare si de Luna). O astfel de serie contine un numar de 20 de tranzite si dureaza aproximativ 5.000 de ani. Intre doua tranzite ale aceeasi serii trec exact 243 de ani. Tranzitul lui Venus din 6 iunie 2012 face parte din seria nr. 5.

Istoricul tranzitelor lui Venus este unul foarte interesant. Johannes Kepler a fost primul astronom care, in anul 1627, a prezis tranzite ale lui Venus in anii 1631, 1761 si un "tranzit ratat" in 1639. Predictia pentru 1631 nu a fost foarte precisa, iar tranzitul nu a fost observat, nefiind vizibil din Europa.

Prima observatie stiintifica a unui tranzit a avut loc pe 4 decembrie 1639, cand astronomul englez Jeremiah Horrocks a refacut calculele lui Kepler (decedat in 1630) si a prezis inceputul tranzitului la ora 15.00. Cu putin noroc, la ora 15.15 a observat tranzitul printr-o panza de nori. In urma tranzitului astronomul a estimat distanta pana la Soare (unitatea astronomica): 95.6 mil km.

Cu ocazia tranzitului din 1761 s-au organizat expeditii observationale in diferite zone ale lumii pentru observarea fenomenului si determinarea cu precizie a distantei Pamant-Soare. Astronomul rus Mikhail Lomonosov a dedus existenta atmosferei planetei Venus in urma observarii tranzitului. Tranzitul din 1769 a fost observat de catre astronomi din Canada, California, Norvegia, Tahiti, Rusia. Cu ajutorul datelor observationale obtinute cu ocazia acestor doua tranzite, s-a calculat unitatea astronomica (semiaxa mare a orbitei terestre) ca fiind 153 milioane km.

Tranzitele din 1874 si 1882 au fost observate de multi astronomi ai vremii, valoare calculata a unitatii astronomice apropiindu-se de realitate - 149 milioane km.

Urmatoarele tranzite ale planetei Venus peste discul solar din mileniu 3 vor avea loc in anii 2117, 2125, 2247, 2255, 2360, 2368, 2490, 2498, 2603, 2611, 2733, 2741, 2846, 2854, 2976 si 2984. Tranzitele din mileniul 2 produse inainte de inventarea telescopului (anul 1611) au avut loc in anii 1032, 1040, 1153, 1275, 1283, 1396, 1518 si 1526.

De-a lungul timpul au loc anumite tranzite mai deosebite. Astfel se pot produce tranzite la limita (graze-uri) atunci cand planeta Venus trece la marginea discului solar. In acest caz sunt zone din care se vede un tranzit complet, cu toate cele 4 contacte si zone de unde se vede doar un tranzit partial (contactele I si IV). Ultimul tranzit de acest tip a avut loc in anul 1631, iar urmatorul se va produce in 2611. Un alt tip de tranzit este cel partial, vizibil doar in anumite zone, in rest fenomenul nefiind vizibil deloc. Ultimul tranzit partial s-a produs in anul 541 i.Hr., urmatorul avand loc in anul 2854.

Situatii cu totul speciale sunt tranzitele simultate - planetele Mercur si Venus tranziteaza la un moment dat discul solar si tranzite in timpul unei eclipse de Soare au loc extrem de rar: tranzite simultan - anii 373.173 i.Hr., 69.163 si 224.508, tranzite ale lui Venus si eclipse de Soare - 15.607 i.Hr. si 15.232.


daca va intereseaza Tranzitul pe Glob sau Momentele tranzitului lui Venus stiti ce aveti de facut :P
 
Ninsorile de pe Marte: Planeta Roşie e acoperită de nori de zăpadă

În mijlocul dezolantei ierni marţiene, norii de zăpadă acoperă ambii poli ai Planetei Roşii. Dar, spre deosebire de zăpada de la noi, „fulgii de nea” de pe Marte nu sunt alcătuiţi din cristale de apă îngheţată, ci din cristale de dioxid de carbon.

Mare parte din atmosfera marţiană este compusă din dioxid de carbon, iar în timpul iernilor, temperatura de la polii planetei devine atât de scăzută, încât până şi dioxidul de carbon se solidifică. Recent, cercetătorii din cadrul MIT au calculat mărimea fulgilor de zăpadă de pe Marte.

La prima vedere, se pare că particulele de zăpadă de la Polul Sud marţian sunt mai mici decât cele de al Polul Nord, dar în mod cert, ambele categorii de fulgi au dimensiuni infime, de mărimea unei globule roşii sangvine.

article-0-13B34EDA000005DC-721_634x381.jpg


"Sunt particule foarte fine. O ninsoare pe Marte seamănă mai degrabă cu o ceaţă densă, deoarece fulgii sunt foarte mici", declară Kerry Cahoy, profesor de aeronautică şi astronautică în cadrul MIT.

În decursul unui an marţian (care are 687 zile, comparativ cu anul terestru de 365 zile), cercetătorii au mai descoperit că temperaturile scad dinspre toamnă spre iarnă, iar norii de zăpădă se extind de la polii marţieni spre ecuatorul planetei.

Moleculele de dioxid de carbon cristalizate de la Polul Nord marţian au un diametru cuprins între 8-22 microni, iar cele din sud ating un diametru de 4-13 microni.

Cercetătorii americani susţin că analiza detaliată a "fulgilor" de zăpadă marţieni va ajuta la înţelegerea mai bună a climei planetei şi a proprietăţilor şi condiţiilor de deplasare a particulelor de praf din atmosfera lui Marte.

Sursa: Daily Mail

http://www.descopera.ro
 
Cele mai apropiate două planete observate până acum - o ciudăţenie care i-a lăsat perplecşi pe astronomi


Astronomii au descoperit două planete extraterestre care orbitează în jurul unei stele, cu o distanţă atât de mică între ele, încât noaptea fiecare arată ca o lună plină pe cerul celeilalte.

Planetele nou descoperite se află la o distanţă de 1.200 de ani-lumină de Pământ şi reprezintă o descoperire unică, spun specialiştii. Ele diferă din punct de vedere al compoziţiei şi al mărimii, dar se află la doar 1,9 milioane de kilometri una de cealaltă, fiind mai apropiate decât oricare două planete cunoscute până acum

Una dintre planetele recent descoperite este numită Kepler-36b şi pare să fie un super-Pământ de 4,5 ori mai masiv decât planeta noastră. Cealaltă poartă denumirea de Kepler-36c şi este o planetă gazoasă de mărimea lui Neptun, adică de 8 ori mai mare decât Pământul. Cele două planete se întâlnesc odată la 97 de zile într-o conjuncţie care face ca fiecare să fie vizibilă spectaculos pe cerul celeilalte. În aceste momente ele sunt separate de o distanţă de 5 ori mai mare decât cea care separă Luna de Pământ.

Acum, oamenii de ştiinţă se întreabă cum de a fost posibil ca două planete atât de diferite să orbiteze la o distanţă atât de mică una de cealaltă. Sistemul Kepler-36 contrazice teoriile acceptate până în prezent referitoare la formarea şi migraţia planetelor, astfe încât respectivele teorii vor avea nevoie de anumite ajustări pentru a explica formarea acestui sistem aparte

Cele două planete din sistemul Kepler-36, localizat în constelaţia Cygnus (Lebăda), au fost observate de Telescopul Spaţial Kepler al NASA.

Kepler-36c, care are un diametru de aproximativ 3,7 ori mai mare decât al Terrei, are probabil un nucleu de rocă solidă acoperit de un strat substanţial de atmosferă alcătuită predominant din hidrogen şi heliu. Kepler-36b este un super-Pământ, cu diametrul de de 1,5 ori mai mare decât a lPământului. Specialiştii estimează că fierul reprezintă aproape 30% din masa planetei, apa - 15%, şi heliul şi hidrogenul atmosferic 1%.

Ambele planete sunt mult prea fierbinţi pentru a întreţine viaţa aşa cum o ştim noi, având în vedere că Kepler-36b probabil curg râuri de lavă. Ele orbitează de aproape 3 ori mai aproape de steaua lor decât o face Mercur (planeta cea mai apropiată de Soare şi mai fierbinte din sistemul nostru solar) în jurul Soarelui. În plus, steaua lor, Kepler 36-a, pare să fie mai fierbinte decât steaua din sistemul nostru solar.


sistemul-kepler36.jpg



Sursa: Space


http://www.descopera.ro/
 
Ocean subteran descoperit pe Titan, cel mai mare satelit al lui Saturn

Oamenii de ştiinţă au reuşit să descopere dovezi privitoare la existenţa unui ocean subteran pe Titan, cel mai mare satelit al Saturnului, relatează Le Monde şi agenţiile de presă, citând un recent studiu apărut în ultimul număr al revistei Science.
Saturn

Examinând datele obţinute în decursul a şase misiuni efectuate de sonda Cassini între 2004 şi 2011 şi analizând înclinarea axei de rotaţie a satelitului, precum şi unele caracteristici de mişcare ale acestuia pe orbită, un grup de astrofizicieni sub conducerea lui Rose-Marie Baland, de la Observatorul Regal din Bruxelles, a observat că Titan se roteşte pe o orbită eliptică şi se confruntă în mod constant cu forţele mareice ale lui Saturn.


Oamenii de ştiinţă au ajuns la concluzia că oceanul se află la o adâncime de 100 de km sub suprafaţa îngheţată a planetei. În afară de Titan, oceane subterane ar putea exista, de asemenea, pe Europa, satelitul Jupiter, şi pe Enceladus, un satelit mai mic al lui Saturn.

"Oceanul de sub suprafaţa planetei Titan constă, probabil, în întregime din apă sau din apă în amestec cu o cantitate relativ mică de săruri", susţine unul din autorii studiului Luciano Iess, de la Universitatea "La Sapienza" din Roma. Prezenţa apei însă, mai spune el, nu înseamnă neapărat o dovada a prezenţei vieţii pe această planetă.

Nu cu mult timp în urmă, oamenii de ştiinţă au informat referitor la încă o descoperire legată de Titan, unde au găsit un lac de metan la ecuatorul planetei. Anterior se credea că lacurile sunt concentrate exclusiv în regiunile polare ale acestui corp ceresc.

Titan este unul dintre puţinele copuri cereşti din sistemul solar care are o atmosferă densă. Cu toate acestea, spre deosebire de Pământ, aceasta constă în principal din metan şi azot. Atenţia deosebită acordată acestui satelit se explică prin faptul că prezenţa gazului de metan ar putea fi un semn al existenţei vieţii acolo.

http://www.evz.ro
 
Atracţie fatală: stelele la vânătoare de planete vagaboande

De cele mai multe ori ne imaginăm planetele ca făcând parte dintr-un sistem solar, mai mult sau mai puţin asemănător cu al nostru. Noi descoperiri arată că lucrurile nu stau chiar aşa: în Univers există un număr foarte mare de planete solitare, care vagabondează prin spaţiu şi nu gravitează în jurul unei stele. Aceste planete pot fi capturate, însă, de către stelele pe care le întâlnesc în drumul lor.


Faptul că în Univers ar putea să existe planete orfane, deci care să nu fie legate de o stea, era imaginat că fiind un fenomen posibil, însă rar. În urma unui studiu al unei echipe de cercetători din Japonia şi Noua Zeelandă, publicat în 2011, au fost identificate circa 10 planete de mărimea lui Jupiter care se plimbă solitare prin spaţiu, nefăcând parte dintr-un sistem solar.

Echipa de cercetători a analizat datele înregistrate în anii 2006 şi 2007 de către telescopul (de 1.8 metri) situat în Noua Zeelandă, la Mount John University Observatory. La acest telescop se studiază obiectele din centrul Galaxiei noastre cu ajutorul efectelor de micro-lentilă gravitaţională produse de acestea. Efectul de lentilă gravitaţională, prezis de teoria relativităţii generale a lui Einstein, se produce atunci când un obiect (stea sau planetă) trece prin faţa unei stele mai îndepărtate ducând, prin efecte gravitaţionale, la deformarea traiectoriei luminii acesteia din urmă, asemănător unei lentile. În cazul micro-lentilei gravitaţionale produse de planete, deformarea traiectoriei este practic imposibil de măsurat; ceea ce se vede este o variaţie mică a intensităţii luminii stelei.


În urma analizei datelor, cercetătorii au anunţat descoperirea a 10 planete de dimensiunea lui Jupiter (telescopul folosit nu este în stare să măsoare efecte generate de planete mai mici ca Jupiter şi Saturn), situate, în medie, la distanţe faţă de noi de circa 10.000-20.000 ani lumină. A fost estimat că numărul total de astfel de planete care vagabondează prin Galaxie fără să graviteze în jurul unei stele, ci doar în jurul centrului galaxiei (cel puţin până când nu sunt capturate de alte obiecte) ar putea să fie de sute de miliarde şi de circa două ori mai mare decât numărul total de stele din galaxie.

Cum de au ajuns orfane aceste planete? O ipoteză ar fi că au fost expulzate din sistemele solare unde s-au format iniţial, datorită unei instabilităţi gravitaţionale generate, de exemplu, de întâlnirea cu alte stele sau planete.

Iată însă ca un nou studiu, efectuat de cercetătorii de la Universitatea din Beijing, China, publicat în "The Astrophysical Journal", arata cum aceste planete vagaboande pot fi capturate de către stele, ajungând să facă parte din sistemul planetar al acestora.

În acest fel s-ar putea explica existenţa planetelor în sisteme solare la distanţe foarte mari faţă de stea.

Cercetătorii chinezi au efectuat o simulare în care au presupus existenţa unui număr de planete vagaboande egal cu cel al stelelor; au demonstrat cum un număr cuprins între 3 şi 6 % din acestea ajung, mai devreme sau mai târziu, să fie capturate de către o stea. Lipseşte însă la ora actuală o dovadă clară, experimentală, că aşa ceva este posibil.

S-a ipotezat cum că inclusiv în sistemul nostru Solar ar putea exista o planetă capturată de Soare, dincolo de Pluto, la distanţe foarte mari. La ora actuală putem exclude ca o astfel de planetă, dacă exista, este o planetă gigant. Nu se poate însă exclude cu certitudine existenţa unei planete cu masă mai mică.

Există deci în Univers un număr enorm de planete care nu sunt legate în sisteme solare; aceste planete solitare vagabondează prin galaxia noastră, singurele efecte vizibile, cel puţin la ora actuală, fiind cele de tip micro-lentilă gravitaţională pe care o produc asupra luminii stelelor care trec pe lângă ele. În drumul lor prin galaxie, aceste planete pot însă deveni prizoniere, fiind capturate de către stelele pe lângă care trec.

Articol scris de Cătălina Oana Curceanu, prim cercetător în domeniul fizicii particulelor elementare şi al fizicii nucleare, Laboratori Nazionali di Frascati, Istituto Nazionale di Fisica Nucleare (Roma, Italia) şi colaborator al Scientia.ro.


Scientia.ro.
 
Nu mai este mult: in luna august s-ar putea sa dam nas in nas cu mult asteptatii martieni =)) lasand gluma la o parte, cercetatorii cred ca "pe Marte ar exista molecule care ar putea fi alcătuite din 10 sau mai mulţi atomi de carbon şi pot fi asemănătoare cu aşa-numitele "caramizi ale vietii" - aminoacizii care stau la baza proteinelor."

Intreg articolul aici http://www.descopera.ro/dnews/98241...ugust-s-ar-putea-sa-descoperim-viata-pe-marte
 
Oamenii de ştiinţă au descoperit o nouă „lună” în sistemul nostru solar.

Deşi, acum 6 ani, Pluto a fost scos din rândul planetelor şi „retrogradat” la stadiul de corp ceresc de mici dimensiuni, se pare că, recent, a mai „câştigat” ceva: încă un satelit natural.

Oamenii de ştiinţă au anunţat descoperirea celui mai mic satelit plasat pe orbita îngheţată a lui Pluto, ceea ce înseamnă că acest corp ceresc are acum 5 sateliţi naturali.

Descoperirea a fost realizată de o echipă de oamenii de ştiinţă care au utilizat Telescopul Spaţial Hubble pentru a analiza mediul din jurul lui Pluto înainte ca o nava spaţială lansată de NASA să ajungă acolo, în 2015. În 2006, când nava spaţială New Horizons a fost lansată, Pluto "se bucura" încă de statutul de planetă.

Noul satelit natural, botezat momentan P5, apare ca o pată slabă în imaginile realizate de Hubble. Oamenii de ştiinţă au estimat că mini-satelitul are un diametru de 24 km, fiind probabil mai mic decât cel descoperit anul trecut (şi el nedenumit încă) şi care are un diametru estimat la 12-33 de km.

Cel mai mare satelit natural al lui Pluto, Charon (în dreapta în fotografie), a fost descoperit în 1978 şi are un diametru de 1.000 de km. Alţi doi sateliţi mai mici - Nix şi Hydra - au fost observaţi pentru prima dată în 2005.

Specialiştii cred că sateliţii s-au format în urma unei coliziuni dintre Pluto şi un alt obiect cosmic provenit din Centura Kuiper, o zonă po39tă de corpuri cereşti de mici dimensiuni şi care se întinde dincolo de orbita lui Neptun.

Sursa: SBS


http://www.descopera.ro

 
Titan, satelitul natural al lui Saturn, străluceşte în întuneric ca un semn reflectorizant

Imaginile realizat de Cassini îl surprind pe Titan, satelitul natural gigantic al planetei Saturn, strălucind în întuneric precum un semn reflectorizant.

„Este interesant pentru că nu am observat niciodată aşa ceva în cazul lui Titan. Descoperirea ne indică faptul că nu cunoaştem destul de bine satelitul, lucru care îl face să pară şi mai misterios”, a declarat coordonatorul studiului, Robert West.

Lumina lui Titan este extrem de slabă, având o putere estimată la o milionime de Watt. Ea este numită şi lumină atmosferică nocturnă, fiind generată atunci când moleculele atmosferice sunt expuse la lumină sau la particule încărcate electric. În cazul de faţă, ea a fost emisă atunci când particulele încărcate s-au ciocnit de moleculele de nitrogen din atmosfera lui Titan.

Echipa implicată în proiectul Cassini se aştepta să vadă o strălucire în atmosfera lui Titan, la o distanţă de 700 de kilometri. La astfel de altitudini, particulele încărcate, din jurul câmpului magnetic al lui Saturn îndepărtează electronii de moleculele din aerul satelitului.

Conform aşteptărilor, cercetătorii au observat emisiile slabe, dar ei au mai văzut şi o altă lumină, neaşteptată şi mai apropiată de Titan. Analizând această a doua sursă de lumină, specialiştii şi-au dat seama că ea provine de undeva de prea departe pentru a putea fi cauzată de moleculele atmosferice încărcate de particule solare. Prin urmare, ei cred că lumina este produsă de radiaţiile cosmice sau de radiaţiile chimice din atmosfera lui Titan.

Acum, oamenii de ştiinţă vor să afle cum anume se produce acest fenomen, pentru că, susţin ei „acest lucru ne-ar ajuta să înţelegem ce fel de chimie organică a existat pe Pământ la începuturile sale”.


http://www.descopera.ro
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top