• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

POVESTIRI CU TÂLC

Ispita fumatului

Siluan Athohonitul, s-a intamplat sa mearga in tren, langa un negustor, fumator pasionat. Acesta a aprins o tigara, si a simtit nevoia sa-si apere apucatura, zicand ca are unele avantaje, sau macar iluzia lor. I-a cerut parerea lui Siluan. Acesta i-a spus:
" Domnule, inainte de a va aprinde tigara, rugati-va. Spune-ti Tatal nostru."
Negustorul a raspuns cu mirare:
" Pai, nu prea merge sa te rogi inainte de fumat."
Parintele Siluan a zis:

" Orice lucru care nu merge cu rugaciunea netulburata, mai bine sa nu-l facem".
 
Povestea vulturilor aurii

Se spune că, departe, există un loc foarte frumos, în care trăiesc vulturii aurii. Nu toate penele lor au această culoare nobilă, ci numai o aripă; la masculi, cea dreaptă, iar la femele, cea stângă. An de an, pe măsură ce puii cresc, părintii pleacă în ultima lor călătorie: zboară zile îndelungate până ajung la Muntele Linistii. Acolo unde au murit si părintii lor.
Si se mai spune că într-un an, oprindu-se să se odihnească peste noapte, ultima călătorie a devenit cât se poate de tristă: vulturii au fost prinsi, printr-o mestesugită cursă, de către niste oameni care credeau că se vor îmbogăti vânzând penele care străluceau ca soarele. Au tăiat păsărilor preafrumoasele aripi si le-au agătat la brâu, ca pe niste scalpuri. "Ei, acum să se târască pe jos, ca niste serpi, până mor. De ce au vrut să moară în Muntele Linistii?" - a întrebat unul dintre ei, care nu se gândea niciodată la moarte.
De durere si de amărăciune, vulturii mai slabi au murit imediat. Însă cei tari se încăpătânau să zboare cu o singură aripă. Fâlfâiau din ea, cu răbdare, având o vointă nepământeană; dar tot nu puteau zbura. Se gândeau cu tristete: "Ce vor zice puii nostri, care vor veni la anul să moară lângă trupurile noastre, când vor vedea că nu am ajuns la Muntele Linistii?"
Sprijinindu-se unul de altul, si gândindu-se la urmasii rămasi acasă, doi vulturi au simtit cum suferinta începe să li se aline. Si stând asa, asteptând parcă să le crească aripi, ei au simtit că durerea se preschimba în putere.
Da, da, chiar asa: stând lipiti unul de celălalt, durerea li se preschimba în putere. Au încercat să zboare astfel; la început fâlfâiau din aripi încet, plini de sfială, si apoi din ce în ce mai puternic. Pe măsură ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu două aripi. Se vedea o singură cruce.

Luându-se după ei, s-au ridicat si alte cruci; s-au ridicat spre Muntele Linistii...
 
“Moto: Licuriciul si-a luat zborul, si vantul mi-a ramas in palma. Issa (1763-1827)

Maestrul zen Vo Ngon Thong murea. Discipolii sai il implorau:
- Lasa-ne un mesaj care sa ne permita sa ajungem la fericirea suprema a Trezirii!
Dar limbajul este sursa de erori si poate sa duca la conceptualizare, la atasamentul fata de o formula. Ar trebui transmis un mesaj care sa nu fie nici acceptat, nici refuzat, nici inteles, nici neinteles, ci depasit; a spune si a nu spune, astfel incat discipolul sa asculte, dar cuvintele sa se stearga imediat, precum roua de vantul de dimineata, pentru ca fiecare sa vada direct propria sa natura… Astfel gandea Vo Ngon Thong, care urma sa moara…
- Maestre, cum vom cunoaste fericirea zen?
- Nu ma mai intrebati, n-am nimic de spus! Si a adaugat:

- Nu am spus nimic!”
 
" De ce este atat de greu sa ierti, sa nu te mai agati de rani, care au trecut demult?"

Pentru simplul motiv, ca ele sunt tot ce ai. Si continui sa te joci cu ranile vechi ca sa le mentii proaspete in memorie. Nu le lasi sa se vindece.

Un om statea intr-un compartiment de tren. Peste drum de el, statea un preot care avea alaturi un cos de picnic. In lipsa de ocupatie, omul se uita la preot.
Dupa un timp, preotul a deschis cosul si a scos un servet pe care si l-a pus cu grija pe genunchi. Apoi, a scos un bol de sticla si l-a pus pe servet., dupa aceea a scos un cutit si un mar, a curatat marul de coaja, l-a taiat in bucatele si a pus bucatelele in bol.
Apoi a luat bolul si a rasturnat cuburile de mar pe fereastra.
Dupa aceea, a scos o banana, a decojit-o a taiat-o in bucatele, le-a pus in bol si le-a aruncat pe fereastra. A facut acelasi lucru cu o para, o conserva mica de visine, un ananas si un borcanel de frisca. Dupa ce le-a aruncat pe toate pe fereastra, a sters bolul, a impaturit servetul si le-a pus in cosul de picnic.
Omul, care il urmarea uimit pe preot, l-a intrebat in cele din urma:
- Iarta-ma parinte, dar ce faceai acolo?
La care preotul i-a raspuns cu detasare:
-Salata de fructe.
- Bine, dar ai aruncat totul pe fereastra, i-a spus omul.
- Da, nu pot sa sufar salata de fructe.

Oamenii cauta intr-una lucruri pe care nu pot sa le sufere, pe care le urasc.
Traiesc din ura. Zgandaresc mereu ranile, ca sa nu se vindece; nu le lasa sa se vindece -- toata viata lor, si se bazeaza pe trecut.
Daca nu incepi sa traiesti in prezent n-ai sa poti sa uiti si sa ierti trecutul.
Nu spun ca trebuie sa uiti si sa ierti trecutul; nu asta este metoda mea. Eu spun: Traieste in prezent. A trai in prezent este modul pozitiv de a aborda existenta. Acesta este un alt mod de a spune sa fii mai constient, mai atent, pentru ca atunci cand esti constient, atent, esti in prezent.

Constienta nu poate fi in trecut si nu poate fi in viitor. Constienta nu cunoaste decat prezentul; are numai un timp; prezentul.
Sa te eliberezi de trecut si de viitor, inseamna sa simti pentru prima data gustul libertatii. Iar in acea experienta, devii intreg, sanatos, toate ranile sunt vindecate. Dintr-o data nu mai exista nici o rana. Simti cum in tine apare sanatatea. Acea sanatate este inceputul transformarii.

OSHO
 
"Un om a traversat muntii si marile pentru a se convinge personal de autenticitatea faimosului Maestru.
- Ce miracole a facut Maestrul tau? l-a intrebat el pe un discipol.
Ei bine, exista miracole si miracole. In tara din care vii tu, oamenii considera un miracol cand Dumnezeu implineste vointa cuiva. In tara noastra, se considera un miracol atunci cand cineva implineste vointa lui Dumnezeu."

"Ori de cate ori era intrebat cum s-a produs iluminarea in cazul sau, Maestrul refuza sa vorbeasca, desi discipolii sai au încercat prin toate mijloacele sa il traga de limba.
Singura informatie pe care o detineau ei era ca atunci cand propriul sau fiu l-a intrebat ce a simtit cand a trait iluminarea, el a raspuns: - Am innebunit!. Cand baiatul l-a intrebat de ce, Maestrul a raspuns:
- Ei bine, fiule, m-am simtit ca si cum as fi facut niste eforturi uriase pentru a intra intr-o casa urcandu-ma pe o franghie si spargand o fereastra, numai ca sa descopar in final ca usa era larg deschisa."

"Maestrul nu obosea niciodata sa respinga conceptiile despre Dumnezeu ale oamenilor.
- Daca Dumnezeul vostru va sare in ajutor si va scoate din necaz, obisnuia sa spuna el, inseamna ca a sosit timpul sa il cautati pe adevaratul Dumnezeu.
Rugat sa explice mai bine, el a relatat o poveste:
- Un om s-a dus la piata si a plecat la cumparaturi, lasandu-si bicicleta nesupravegheata. Nu si-a amintit de ea decat a doua zi, cand s-a repezit la piatã, convins ca bicicleta i-a fost furata. Aceasta se afla insa exact in locul in care o lasase. Coplesit de bucurie, el a intrat in primul templu care i-a iesit in cale si i-a multumit lui Dumnezeu pentru ca i-a pastrat bicicleta. Cand a iesit afara din templu, bicicleta disparuse!"

Anthony de Mello- Intelepciune la minut
 
Copilul si stelutele de mare

O teribila furtuna se abatu asupra marii. Vantul sufla inghetat, brazdand apa si inaltand-o in valuri uriase care se repezeau spre mal lovindu-l cu putere si producand curenti care patrundeau in adanc ca plugurile de otel si smulgeau din loc vietuitoarele marine, crustaceele si molustele, purtandu-le la zeci de metri de tarm.

Atunci cand furtuna se potoli, la fel de repede precum se si pornise, apa se domoli si se retrase. Acum plaja era o imensa intindere de noroi unde se zvarcoleau in agonie mii si mii de stele marine. Erau atat de multe incat plaja parea ca devenise rozalie.

Acest lucru facu sa vina multa lume pe acea parte a coastei. Sosira acolo si echipe de la diverse televiziuni pentru a filma straniul fenomen.

Stelele marine erau aproape nemiscate.

Trageau sa moara.

In multime, tinut de manuta de tatal sau, era si un copil care privea cu ochii plini de tristete micutele stele de mare. Cu totii se uitau si nimeni nu facea nimic. Dintr-odata copilul lasa mana tatalui sau, isi scoase incaltamintea si fugi pe plaja. Se apleca si culese cu manutele sale trei stelute de mare; apoi, luand-o la fuga, le duse in apa. Dupa aceea, se intoarse inapoi si repeta operatiunea.

De pe parapet, un om striga spre el:

- Dar ce faci, baiete?

- Arunc in apa stelele de mare. Altfel vor muri toate pe plaja, raspunse copilul fara a se opri din fuga.

- Dar pe plaja asta sunt mii si mii de stele de mare: cu siguranta nu ai sa poti sa le salvezi pe toate. Sunt prea multe, mai striga barbatul. Ca sa nu mai spunem ca la fel se intampla pe sute de alte plaje de-a lungul coastei! Nu poti schimba lucrurile!

Copilul zambi, se apleca iar si mai culese o stea de mare si, aruncand-o in apa raspunse:

- Iata ca am schimbat lucrurile pentru aceasta.

Barbatul ramase o clipa mut, apoi se apleca, isi scoase pantofii si sosetele si cobori si el pe plaja. Incepu sa adune stele de mare si sa le arunce in apa. O clipa mai tarziu coborara inca doua fete si astfel erau deja patru persoane care aruncau stele marine in apa. Dupa alte cateva minute erau cincizeci, apoi o suta, doua sute, mii de persoane care aruncau stele de mare in apa. Astfel fura salvate toate.

Bruno Ferrero

Pentru ca lumea sa se schimbe ar fi suficient sa aiba cineva - chiar si un prunc - indrazneala de a incepe.
 
Bancnota de 20 usd

Un consultant de renume şi-a început un seminar ţinând în mâna o bancnotă de 20 USD în faţa a 200 de oameni. A întrebat:“Cine vrea aceasta bancnotă de 20 $?” Imediat au început să se ridice mâinile iar consultantul a adăugat:

“Am să dau această bancnotă unuia dintre voi, dar mai întâi am să fac ceva cu ea.” Nici nu a terminta bine de vorbit că a şi început să mototolească bancnota. Apoi a întrebat din nou:

“Cine o mai vrea?” În aer mai erau ridicate mâini.

“Bine, adăugă consultantul, dar dacă fac asta?” şi a scăpat bancnota pe podea după care a început să o calce cu piciorul. Apoi a ridicat-o. Era mototolită şi murdară.

“O mai vrea cineva?”, întrebă el surâzând. Normal că încă se mai vedeau mâini ridicate.

“Dragii mei prieteni, tocmai aţi învăţat o lecţie foarte valoroasă. Indiferent ce am facut eu cu banii, voi tot i-aţi vrut fiindcă aceştia nu şi-au pierdut valoarea. Încă valorează 20 $!”

Morala

De multe ori în viaţa noastră suntem părăsiţi, jigniţi, stropiţi cu noroi din cauza deciziilor pe care le luăm şi a circumstanţelor de care avem parte în viaţa noastră. Ajungem să credem că nu avem nicio valoare.

Dar să ştii că indiferent ce s-a întamplat şi ce se va întâmpla nu îţi vei pierde niciodată valoarea. Pentru cei care te iubesc tu eşti de nepreţuit. Valoarea vieţii noastre provine nu din ceea ce facem, pe cine cunoaştem ci din ceea ce suntem.
http://povestiri-cu-talc.blogspot.com/2007/05/bancnota-de-20-usd.html
 
Sarutul minunat

Era odata un batran care nu fusese niciodata tanar. De fapt, in toata viata sa nu invatase sa traiasca. Si neinvatand sa traiasca, nu reusea nici sa moara.
Nu avea sperante, nici nelinisti; nu stia nici sa planga, nici sa rada.
Nimic din ce se intampla in lume nu-l indurera, nici nu-l mira. Isi petrecea zilele lenevind pe pragul cabanei sale, fara sa arunce o privire macar catre cer, imensul cristal albastru pe care, si pentru el, Domnul il stergea in fiecare zi cu vata moale a norilor.
Unii trecatori ii mai puneau intrebari. Era atat de nins de ani ca lumea il credea foarte intelept si incerca sa se imbogateasca din experienta sa de sute de ani.
”Ce trebuie sa facem pentru a fi fericiti?”
”Fericirea e o nascocire a prostilor”, raspundea batranul.
Treceau pe acolo si oameni cu suflet nobil, doritori sa fie de folos aproapelui.
”In ce fel ne putem sacrifica pentru a-i ajuta pe fratii nostri?”, il intrebau ei.
”Cel care se sacrifica pentru omenire e un nebun”, raspundea batranul cu un ranjet sinistru.
”Cum ne putem indruma copiii pe calea cea buna?”, il intrebau parintii.
”Copiii sunt niste serpi”, raspundea batranul. ”Nu te poti astepta de la ei decat la muscaturi veninoase.”
La batranul pe care toti il credeau intelept, veneau si artistii si poetii. ”Invata-ne sa ne exprimam sentimentele pe care le avem in suflet”, ii spuneau ei.
”Ati face mai bine sa taceti”, mormaia batranul.
Incet, incet ideile lui rele si triste, incepura sa influenteze lumea. Din coltul sau posomorat, unde nu cresteau flori si pasarile nu cantau, Pesimism, (caci acesta era numele batranului cel inrait) sufla un vant inghetat peste bunatate, peste iubire, peste generozitate care, atinse de acea suflare de moarte, se ofileau si dispareau.
Toate acestea nu-i placeau deloc Domnului care hotari sa faca ceva. Chema un copil si-i spuse:
”Du-te si da-i un sarut acelui biet batran.”
Copilul asculta. Cuprinse cu bratele lui gingase si grasute gatul batranului si-i dadu un sarut umed si zgomotos pe fata lui zbarcita.
Pentru prima oara, batranul se mira. Ochii lui tulburi se inseninara dintr-o data. Caci nimeni nu-l mai sarutase pana atunci.
Astfel deschise ochii spre viata, iar apoi muri, zambind.

Uneori, intr-adevar, ajunge un sarut. Un ”Te iubesc”, chiar si doar soptit. Un ”Multumesc”. O apreciere sincera. Este atat de usor sa faci fericit pe cineva. Atunci, de ce nu o facem?
 
Exista sotia perfecta?

Mulla Nasrudin sedea in pravalia sa de ceai cand sosi un vecin care voia sa-i vorbeasca. "Mulla, ma casatoresc si sunt tare emotionat", ii spuse vecinul. "Tu nu te-ai gandit niciodata sa te casatoresti?"
Nasrudin ii raspunse: "Ba da, m-am gandit. Si cand eram tanar mi-o doream foarte mult. Voiam sa gasesc sotia perfecta. Am pornit la drum pentru a o gasi si am mers la Damasc. Acolo am intalnit o femeie frumoasa, plina de gratie, distinsa si foarte spirituala, dar care nu cunostea lumea. Am pornit atunci din nou la drum indreptandu-ma spre Isphahan. Acolo am intalnit o femeie pe cat de spirituala pe atat de mondena, frumoasa din multe puncte de vedere, dar nu reuseam sa comunicam. La urma am mers la Cairo si, dupa multe cautari, am gasit-o. Era profunda, plina de gratie, frumoasa din toate punctele de vedere, in largul ei atat in lume cat si in imperiile care o transcend. Simteam ca am gasit femeia perfecta."
"Atunci de ce n-ai luat-o de sotie, Mulla?", il intreba prietenul.
"Bietul de mine!", spuse Nasrudin clatinand din cap, "si ea cauta sotul ideal."

Un celibatar ii ceru calculatorului sa-i gaseasca tovarasa de viata perfecta. "Vreau o fata micuta si gratioasa careia sa-i placa sporturile nautice si activitatile de grup."
"Casatoreste-te cu un pinguin", ii raspunse calculatorul.

A iubi inseamna a primi pe un "altul" cu felul sau de a fi, cu diversitatea sa, cu defectele sale, si nu copia vreunui vis prostesc de-al nostru. Sotul perfect este cel care nu vrea o sotie perfecta.
(Bruno Ferrero)
 
Ispita

Intr-o zi foarte calduroasa de vara, un muncitor primise sarcina de a sapa gradina stapanului. Se apuca de lucru fara chef si incepu sa-l blesteme pe Adam, singurul vinovat, dupa parerea lui, pentru toate impovararile.
Blestemele si insultele sale ajunsera la urechile stapanului care, apropiindu-se ii spuse:
"Dar de ce il blestemi pe Adam??! Fac prinsoare ca si tu ai fi facut la fel in locul lui."
"Cu siguranta nu!", raspunse lucratorul. "Eu as fi rezistat ispitei!".
"Vom vedea!", spuse stapanul si il invita la masa de pranz.
La ora fixata, lucratorul se infatisa la casa stapanului, iar acesta il pofti intr-o sala unde se afla o masa incarcata cu tot felul de bunatati.
"Poti manca tot ce voiesti", ii spuse stapanul angajatului. "Doar de supiera din mijlocul mesei sa nu te atingi, pana ma voi intoarce."
Lucratorul nu se lasa rugat, se aseza la masa, si cu o pofta de lup incepu sa infulece una dupa alta delicatesele ce-i erau servite. La sfarsit, privirea-i fu atrasa irezistibil de supiera. Curiozitatea mai ca-l innebunea, nu mai rezista si pana la urma, cu mare grija de-abia apuca sa ridice putin capacul supierei, ca din ea sari un soarece. Lucratorul il apuca de ceafa, dar soarecele-i scapa din mana. Incepu vanatoarea. Zgomotul scaunelor si meselor rastunate il facu pe stapan sa se-ntoarca din drum.
"Ai vazut?", il intreba stapanul. Apoi il mustra razand: "Pe viitor, in locul tau, n-as mai blestema pe Adam si greseala lui cu voce tare!"
"Eu? Nu! Eu sunt altfel! Eu nu m-as fi comportat asa cu siguranta!
"Ce prost ai fost! Trebuia sa faci asa si asa ..."

Cate feluri de a-i acuza pe ceilalti. Cel care-l acuza insa pe celalalt, se acuza pe sine inca si mai mult.

Un novice vorbea cu dispret despre aviditatea si violenta oamenilor din lume". Maestrul ii spuse: "Imi aduci aminte de lupul care trecea printr-o perioada de bunatate si care, vazand o pisica fugind dupa un soarece, se intoarse spre lupul care-l insotea si-i spuse indignat: "N-ar fi oare timpul ca sa faca cineva ceva pentru a pune capat aceastei urmariri?"

(Bruno Ferrero)
 
Ma pot opri cand vreau eu?

Era odata un elev în vârsta de saptesprezece ani care visa ca un leu îl devora cu coltii sai ascutiti.
A doua zi de dimineata, pleca împreuna cu colegii sai de clasa într-o excursie într-un oras necunoscut, în care însa nu avea de ce sa se teama ca va da de vreun leu.
Înfricosat totusi de acel vis, tânarul se îndrepta spre o biserica. Ajuns în piata unde se ridica aceasta, zari un leu de piatra care racnea spre cer cu gura larg deschisa.
- A, uite leul care ma mânca azi noapte! Le povesti tovarasilor sai visul. Apoi, pentru a le demonstra ca nu credea în vise, se apropie râzând de leu.
- Ma recunosti, leule? Hai, desteptarea! Desclesteaza-ti coltii si însfaca-ma de poti!
Si, zicând acestea, îsi vârî pâna la cot mâna în gura lui...
Tipa însa de durere si cu teama, scotându-si iute mâna însângerata de acolo si cazând la pamânt.
Un scorpion urias care se aciuase în gura leului de piatra îi strapunsese mâna cu acul sau înveninat.

Pot sa ma opresc din baut când am chef. Acum doi ani m-am lasat de fumat, dându-mi seama ca era un obicei costisitor si ca nu merita. Nu sunt deloc dependenta. Se întâmpla sa nu iau nici o doza câte sase luni; si când iau, ce mare lucru? Îmi pare ca nu-i mare scofala sa evadez uneori, e chiar frumos. Nu-i ceva de neînteles. Oamenilor le place sa exagereze în ceea ce priveste consecintele...
Kenny, 19 ani (cu o saptamâna înainte de a muri din cauza unei supradoze)
(Bruno Ferrero)
 
Ceasul solar

Un rege invatat si dornic de a lumina mintile supusilor sai s-a intors dintr-o calatorie cu un cadran solar. Oamenii din regat , obisnuiti pana atunci sa aprecieze cu mare aproximatie perioadele zilei, au ajuns astfel sa cunoasca mai bine valoarea timpului si micile lui bucatele numite ore si secunde. Aceasta stiinta i-a facut mult mai ordonati , munca si activitatile lor au devenit mai spornice , astfel incat intreg poporul a prosperat si s-a ridicat deasupra oamenilor din regatele vecine.

Dupa ce regele a murit , supusii au vrut sa isi arate intr-un mod cat mai graitor recunostiinta si respectul fata de binefacatorul lor. Drept urmare , ei hotarat sa inalte un templu maiestos in jurul cadranului solar , ale carui turnuri inaltate catre cer urmau sa simbolizeze maretia regelui. Atunci cand templul a fost terminat si , ca o incununare a a lucrarii , s-a asezat deasupra ceasului solar o bolta minunata din aur , oamenii au descoperit, cu stupoare , ca umbra indicatoare a timpului disparuse de pe cadran. In acest fel , ei nu au mai fost in stare sa isi masoare si sa isi imparta cu precizie vremea de peste zi , lucrurile au inceput sa mearga anapoda , iar regatul a sfarsit prin a se destrama .
 
LACRIMILE

Cand au fost alungati din Rai, Adam si Eva au plecat plini de ciuda si suparare. Aveau fetele intunecate, gurile schimonosite de durere, iar inimile le erau pline de amaraciune.
Pe rand, se acuzasera, se insultasera, se amenintasera.
"Nenorocitule, nu esti decat neputincios ... ", striga Eva.
"E doar vina ta!", vocifera Adam pana ragusi. Mergeau cu pumnii inclestati, cu ochii scanteind de manie si impovarati foarte.
Toate acestea il intristau nespus pe Dumnezeu.
Se hotari deci sa adauge ceva Creatiei.
Ceva ce nu fusese prevazut in planul initial. Trecu usor pe langa barbat si femeie si le atinse inima si ochii.
Facu lacrimile.
Adam si Eva incepura sa planga. Povara si mania ce-o aveau in suflet se topi. O noua duiosie ii invalui si se imbratisara.

Poti plange, daca vrei.

Bruno Ferrero
 
O clisma pentru imparat

Un imparat din Orient, vestit pentru apriga lui purtare , se imbolnavise grav si toti doctorii se ascunsesera in cele mai secrete cotloane ale tarii , pentru a nu fi nevoiti sa aiba de a face cu napraznicele lui capricii.
In cele din urma, garda imparateasca a reusit sa descopere un medic faimos si, fara a sta mult la discutii, l-a insfacat si l-a adus la palat. Imparatul, intins pe imensul sau pat de suferinta , l-a tintuit cu o privire de gheata si i-a spus : " Esti cunoscut drept un vraci priceput.Fa tot ce crezi de cuviinta pentru a ma vindeca , dar nu uita cu cine ai de a face !"
Doctorul l-a examinat cu atentie , pe toate partile, si , dupa cateva clipe de gandire , a dat verdictul : " In cazul acesta , un singur lucru mai poate fi de folos.Pregatiti tot ce este nevoie pentru o clisma !"
Imparatul s-a intunecat la fata si tunat amenintator : " O clisma ? Cui sa i se faca o clisma ?"
Medicul a baguit intimidat : " Mie, desigur , inaltimea voastra.Clisma este pentru mine ."
Suveranul a incuviintat ingaduitor , iar doctorul a scrasnit din dinti in timp ce i se aplica propria-i prescriptie.
Imediat dupa aceea, starea de sanatate a imparatului s-a imbunatatit vazand cu ochii .

Incepand din acea zi, ori de cate ori se imbolnavea sau simtea chiar si cea mai mica migrena, suveranul trimitea dupa medicul cel vestit si poruncea sa i se faca acestuia o clisma.
 
Cum arata un elefant ?

In urma cu cateva secole, intr-o mare capitala europeana , a fost anuntat un eveniment senzational.Pentru intaia oara in acele locuri , urma sa fie expus publicului un elefant ! Enorma creatura , sosita de pe indepartatele meleaguri africane , a starnit vii controverse in randul populatiei , fiecare cetatean avand propria-i idee despre felul cum arata aceasta.
Elefantul , adus catre seara , a fost gazduit intr-un mare stabiliment de la marginea orasului , construit special pentru aceasta ocazie. La aflarea vestii , oamenii adunati din toate colturile tarii au dat navala catre periferie.
Intre timp, noaptea se instalase cu totul peste oras , iar in vasta incapere in care isi aflase salas legendarul animal se facuse intuneric bezna. Vizitatorii nu au putut face altceva decat sa incerce a ghici , pe bajbaite , forma vestitei creaturi.
Datorita imbulzelii si a marilor dimensiuni ale creaturii , fiecare dintre ei a putut atinge numai cate o parte a acesteia. Asa s-a facut ca unii au pus mana pe un picior si au descris elefantul drept un imens stalp din carne , iar altii , care i-au dibuit trompa , si l-au inchipuit drept un sarpe gigantic ; oamenii care au reusit sa se ridice pe umerii tovarasilor lor si si-au trecut mainile peste spinarea animalului au crezut ca acesta este asemeni unui urias divan , cei care au prins in palma unul din cei doi colti de fildes l-au asemuit pe elefant cu un obiect foarte ascutit , iar aceia care au apucat o ureche a acestuia au afirmat dupa aceea ca faimoasa creatura nu era altceva decat un enorm evantai viu ...

Cum arata un elefant ? Cum arati tu in ochii celor din jur ? In ce fel ii deslusesti pe oameni in labirintul de oglinzi al mintii tale ?
 
Imboldul
O poveste de David McNally

“Vulturul-mama si-a indreptat cu delicatete copiii catre marginea cuibului. Inima ei tremura de emotie, pentru ca simtea rezistenta pe care cei mici o opuneau incercarilor ei repetate de a-i inghionti sa-si ia zborul.
“De ce oare bucuria zborului trebuie sa inceapa cu teama de cadere?” s-a gandit ea. Aceasta intrebare fara varsta inca nu isi gasise raspunsul pentru ea.
Asa cum era traditia speciei, cuibul se afla pe un varf de stanca. Dedesubt nu se afla nimic altceva decat aer care sa sprijine aripile copiilor ei.
“E posibil ca de data asta sa nu mearga?” s-a intrebat ea. In ciuda fricii, vulturul stia ca sosise timpul. Misiunea de parinte era aproape incheiata. Mai ramanea o singura sarcina. Imboldul.
Si-a luat tot curajul pe care il avea la dispozitie din intelepciunea sa innascuta. Pana cand copiii sai nu-si vor descoperi aripile, le va lipsi scopul in viata. Pana cand nu vor invata sa pluteasca, nu vor intelege ce inseamna privilegiul de a te fi nascut vultur.
Imboldul este cel mai important dar pe care il are de oferit. Este actul de suprema iubire. Si, astfel, a inceput sa-i impinga, pe rand, spre zbor… si ei au zburat.

Uneori avem nevoie sa primim acest imbold, alteori sa il oferim. Poate fi cel mai mare dar pe care l-ai daruit vreodata. Va schimba pentru totdeauna o viata.”
 
Parfumul

Hinduşii istorisesc o legendă stranie... aceea a căprioarei de pe creste.
Cu mulţi-mulţi ani în urmă, era o căprioară care simţea în nări un puternic parfum de mosc. Ea se căţăra pe crestele verzi ale munţilor şi simţea acel minunat parfum, atât de pătrunzător şi dulce. Alerga ca o săgeată prin păduri şi acel parfum o însoţea mereu, plutind în aer.
Căprioara noastră nu izbutea să priceapă de unde venea acea mireasmă care o tulbura într-atât.
Ea se asemăna cu cântecul unui flaut, la a cărui chemare nimeni nu putea rezista.
Şi iată, căprioara noastră o porni la fugă - din codru în codru - în căutarea izvorului acelui minunat şi tulburător parfum.
Căutarea era tot ceea ce mai ştia. Biata făptură nu se mai gândea nici la hrană, nici la apă, nici la somn şi nici la altceva. Ea nu ştia de unde venea chemarea acelei miresme, dar simţea că trebuie să-i dea ascultare, căutându-­i urma prin păduri, peste văi şi munţi, ceea ce şi făcu până când, înfometată, ostenită, fără nici o vlagă şi alergând înainte doar la întâmplare, lunecă de pe o stâncă şi căzu rănindu-se de moarte.
Rănile sale erau dureroase şi adânci.
Căprioara noastră îşi linse pieptul însângerat şi, în acea clipă, descoperi un lucru de necrezut. Parfumul, acea mireasmă care o vrăjise, chiar din trupul său venea, din acel "săculeţ" de mosc pe care îl au toate căprioarele din specia sa.
Biata făptură respiră adânc acel parfum, dar era prea târziu ...
(Bruno Ferrero)
"Prea târziu te-am iubit, frumuseţe străveche şi mereu nouă, prea târziu te-am iubit. Tu erai înlăuntrul meu, iar eu în afară trăind fără tine şi aruncându-mă asupra acelor frumuseţi pe care tu le-ai plăsmuit şi care fără tine nu ar fi putut exista. Tu erai mereu cu mine, dar eu nu te-am găsit. "
(Sfântul Augstin)
 
Sperietoarea de ciori

Odată,un sticlete fu rănit la aripă de către un vânător.O vreme reuşi să supravieţuiască hrănindu-se cu ceea ce găsea pe jos.Apoi, însă, sosi iarna grea şi geroasa.
Într-o dimineaţă rece,cautând ceva de ciugulit,sticletele nostru se aşeză pe o sperietoare de ciori.Nu era o sperietoare de ciori oarecare,ci mai degraba o prietenă a cotofanelor, ciorilor şi altor zburatoare.
Trupul ei de paie era învesmântat într-un vechi strai de nuntă; capul îi era făcut dintr-un bostan potocaliu; în loc de dinţi avea boabe de grâu; drept nas îi slujea un morcov şi drept ochi, 2 nuci.
-Ce-i cu tine,sticlete mic? îl întrebă sperietoarea de ciori,draguţă ca de obicei.
-Nu-mi merge bine,oftă sticletele nostru.Frigul mă omoară şi nu am unde să mă adăpostesc. Ca să nu mai spun de hrană. Teama- mi este că nu mai apuc primavara.
-Nu-ti fie teama! Vâră-te la mine sub haină. Paiele mele sunt uscate şi calde.
Aşa găsi sticletele nostru un lăcaş în inima de paie a sperietorii de ciori. Mai ramânea de văzut ce avea să mănânce. Căci sticletelui nostru îi era tot mai greu să găsească sâmburi şi seminţe. Într- o bună zi, când toate tremurau sub stratul de promoroacă,sperietoarea de ciori îi zise sticletelui nostru:
-Sticlete mic, ciuguleşte dinţii mei: sunt din cele mai alese boabe de porumb.
-Dar aşa tu vei ramâne fără gură.
-De-abia voi părea mai inţeleaptă.
Sperietoarea de ciori ramase fara gură, dar se bucura că micul său prieten traia. Şi îi zâmbea cu ochii săi din nuci.
După câteva zile,veni rândul nasului său facut din morcov.
-Manâncă-l, are multe vitamine,îi spuse sperietoarea de ciori sticletelui.
Le veni apoi rândul şi nucilor care jucau rolul de ochi:
-Îmi va fi de ajuns ce ai să-mi povesteşti tu,îi spunea ea.
La urmă, sperietoarea de ciori îi oferi sticletelui şi bostanul care îi slujea drept ţeastă.
Când sosi primăvara, sperietoarea de ciori nu mai exista, dar sticletele traia şi îşi lua zborul spre cerul albastru.”

Bruno Ferrero,”Cercuri în apă”.
 
Un maestru Zen i-a spus unuia dintre discipolii sai, care voia sa picteze bambusi: "Mai intai, devii un bambus" Era un pictor desavarsit, trecuse toate examenele artistice cu distinctie chiar. Numele sau incepuse deja sa devina celebru. Iar maestrul i-a spus:" Du-te in padure, traieste alaturi de bambusi cativa ani, devii bambus. Iar in ziua in care poti deveni bambus, intoarce-te si picteaza, da nu inainte. Cum poti sa pictezi un bambus, cand nu stii ce simte bambusul inlauntrul sau? Poti sa pictezi un bambus din afara insa , aceasta este doar fotografie."
Aceasta este diferenta dintre fotografie si pictura. Nici o camera de fotografiat nu poate sa patrunda in suflet.
Maestrul a spus: " Du-te in padure!"
Si discipolul s-a dus si timp de trei ani a ramas in padure alaturi de bambus, infruntand toate capriciile vremii.
Pentru ca atunci cand ploua bambusul traieste o anumita placere; iar cand bate vantul bambusul are alta stare de spirit si cand este soare totul se schimba in fiinta unui bambus.
Iar cand cucul, vine in crangul de bambusi si incepe sa-si cante chemarea, bambusii sunt tacuti si sensibili. Discipolul a trebuit sa ramana acolo vreme de trei ani.
Si pe urma s-a intamplat: stand alaturi de un bambus, a uitat cine era. Si vantul a inceput sa bata, iar el a inceput sa se legene asemenea bambusului. Abia mai tarziu si-a amintit ca el fusese un om. Intrase in sufletul bambusului si apoi a pictat bambusul.
Acea pictura era vie, pentru ca arata sufletul bambusului, in toate starile de spirit, in toata bogatia sa, sub toate capriciile vremii. Continea, tristetea, bucuria, extazul precum si tot ceea ce stie un bambus, intreaga biografie a bambusului era prezenta in pictura aceea...

OSHO
 
Viata ca o surpriza

Erau doua temple rivale. Ambii maestri-- asa-zisi maestri pentru ca erau de fapt preoti -- erau atat de porniti unul impotriva celuilalt, incat le spuneau credinciosilor lor, sa nu priveasca niciodata spre templul celalalt.
Fiecare preot avea un baiat care-l slujea si ii facea servicii. Preotul primului templu i-a spus baiatului care il slujea: Nu vorbi niciodata cu celalat baiat...oamenii aceia sunt periculosi.
Insa baietii sunt baieti. Intr-o zi s-au intalnit pe drum si baiatul de la primul templu, l-a intrebat: "Unde te duci?".
Celalat i-a raspuns: " Oriunde ma va duce vantul". Trebuie sa fi ascultat lucruri Zen mari in templu, pentru ca a rostit aceste vorbe. O mare afirmatie Tao, pur.
Insa primul baiat s-a simtit foarte jenat, ofensat, pentru ca nu gasea un raspuns sa i-l dea., frustrat furios, dar simtindu-se si vinovat pentru ca stapanul sau i-a spus sa nu vorbeasca niciodata cu oamenii acestia. Se gandea..."Oamenii acestia, chiar sunt periculosi. Ce fel de raspuns a fost aesta? Chiar m-a umilit. S-a dus la maestrul sau si i-a spus ce se petrecuse.
Maestrul i-a spus: " Te-am prevenit, dar nu m-ai ascultat. Acum uite ce ai sa faci, maine te asezi din nou in acelasi loc si cand vine, intreaba-l ...unde te duci? , iar el va raspunde: oriunde ma va duce vantul....atunci sa fii si tu mai filozofic...spune-i < Asta pentru ca nu ai picioare? Pentru ca sufletul nu are corp si nu-l poate duce vantul nicaieri!> Ce parere ai de asta?
Cat se poate de bucuros, intreaga noapte baiatul a tot repetat raspunsul. Iar a doua zi dimineata foarte devreme, s-a dus acolo, s-a asezat pe locul care trebuia si chiar la ora potrivita a venit si al doilea baiat. Primul baiat era foarte fericit, avea de gand sa-i arate el ce inseamna filozofia adevarat. Asa ca l-a intrebat: " Unde te duci>"... si a asteptat...
Insa cel de-al doilea baiat i-a rspuns: " Ma duc sa iau legume de la piata"...
...
Si acum ce sa faca baiatul cu filozofia pe care o invatase?

Asa este viata. Nu te poti pregati pentru ea, nu poti sa fii gata pentru ea. Aceasta este frumusetea ei, aceasta este minunea ei, ca te ia intotdeauna pe nepregatite...vine intotdeauna ca o surpriza.
Daca vei avea ochi, vei vedea ca fiecare moment e o surpriza si ca nici un raspuns pregatit dinainte, nu este aplicabil.
OSHO
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top