• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

POVESTIRI CU TÂLC

Tatăl

În timp ce mâncau, un ţăran i-a întrebat pe cei trei fii ai săi:
- Ştiţi voi, băieţi, de unde vine mălaiul din care este făcută această mămăligă?
- Da, sigur că da! - a răspuns cel mai mic. Din sacul din cămară. Râzând de el, cel mijlociu îi spuse:
- Nu-i adevărat! Mălaiul e măcinat din porumbul cules de pe câmp; porumbul a crescut din pământul udat de apa ploilor. Deci, pământul şi ploaia 1-au făcut.
- Nu ştiţi nimic! - zise şi cel mai mare dintre băieţi. Porumbul acesta vine de la Dumnezeu. E adevărat că a crescut din pământ şi că ploaia 1-a udat, dar, dacă Dumnezeu nu ar fi dat vreme bună şi ploaie la timp, porumbul nu s-ar fi făcut, iar noi n-am fi mâncat acum mămăligă. Iată cine L-a făcut: Dumnezeu!
Oare avea dreptate vreunul dintre copii? Nu, nici unul!
Tatăl lor a arat şi a semănat pământul, a cules porumbul, 1-a măcinat la moară şi a adus mălaiul acasă. Tatăl lor a muncit un an întreg pentru ca fiii lui să aibă ce mânca. A muncit, dar s-a şi rugat. Şase zile pe săptămână a fost pe câmp, dar a şaptea a fost la biserică s§ se roage pentru sănătate şi spor în casă. S-a rugat mereu ca Domnul să aibă grijă şi de familia lui, iar Dumnezeu, văzând hărnicia omului, i-a ascultat ruga şi 1-a blagoslovit cu o recoltă bogată şi, pe drept cuvânt, meritată. Păcat că fiii lui nu vedeau efortul pe care părintele lor îl făcea pentru ei ...
Cu banii câştigaţi atât de greu, părinţii ar putea să cumpere lucruri pentru ei, dar nu fac astfel! Ei renunţă la tot ce îşi doresc, pentru ca fiii şi fiicele lor să aibă de toate.
Dacă toţi copiii ar avea grijă de lucrurile lor, atunci părinţii ar fi mulţumiţi. Dar, dacă toţi copiii ar avea grijă, în primul rând, de bunul cel mai de preţ pe care 1-au primit de la părinţi, adică de viaţa lor, pe care s-o trăiască frumos şi fără păcat, atunci toţi părinţii ar fi, cu siguranţă, fericiţi.

"Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi ani mulţi să trăieşti pe pământ!" (Sfânta Scriptură - Cele zece porunci )
 
Cat valoreaza o perla?

Un cocos se plimba tantos printr-o gradina , sapand cu ciocul , pe alocuri , in cautarea unor seminte mai de soi. La un moment dat , privirile i-au fost atrase de o perla stralucitoare , ingropata pe jumatate in pamant.
Fara nici o ezitare , cocosul a tasnit catre ceea ce parea o boaba cu un gust nemaicunoscut, a scurmat in tarana cu ghearele-i ascutite si a prins hulpav in cioc micuta sfera. Abia atunci si-a dat seama ca acel bob nu era unul de orez , asa ca l-a scuipat degraba pe pamant.
Chiar in momentul cand voia sa se indeparteze, plin de dezamagire, perla a strigat dupa el :" Eu sunt o piatra nepretuita , scapata din greseala dintr-un colier minunat .Nicaieri nu ai putea gasi o perla asemeni mie , caci nu pot fi intalnita in orice ocean din lumea asta.In lume exista miliarde de fire de nisip pentru fiecare seaman al meu .Mare noroc ai avut ca m-am aflat in calea ta. Daca m-ai privi cu atentie si cu pricepere , ai putea descoperi cat de frumoasa si valoroasa sunt." Cocosul i-a mai aruncat o privire inainte de a pleca si a carait cu dispret : ' Asa nepretuita cum te crezi, te-as schimba intr-o clipita pe o boaba de orez."

Povestire dupa Parvin E'tesami , poet persan din Iran (1907 - 1941)
 
Soarele, Mohamed si capriciile dragostei

Un credincios invatat mergea in fiecare zi sa il intalneasca pe Mahomed. In cele din urma , profetul l-a luat deoparte si i-a spus : " Ca dragostea dintre noi sa fie si mai mare , ar fi bine sa iti mai iti mai raresti vizitele ." Pentru a se face si mai bine inteles , Mahomed a apelat la o pilda : " Un om intelept a fost interpelat intr-o zi : " Soarele este atat de frumos si binefacator, dar nu auzim pe nimeni declarand-si dragostea nepretuita pentru el.De ce se intampla lucrul asta ? ". Inteleptul a raspuns :"Soarele isi trimite razele stralucitoare asupra noastra in fiecare zi , dar noi il pretuim numai iarna , intrucat atunci se ascunde adesea in spatele norilor." "
 
Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim:

- Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu milostenie? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa…

- Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi.

Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.

“Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!” (Sfântul Ioan Gură de Aur).
 
Parabola imparatului bou

A fost odata un imparat iubit si respectat deopotriva de popor si curteni , caruia i-a sarit intr-o zi o doaga si a inceput sa se creada bou. Pentru a demonstra ca nu era decat o vita si nu o fiinta umana , obisnuia sa umble in patru labe prin salile maretului sau palat , sa alunge mustele din juru-i cu o coada imaginara si sa mugeasca din rasputeri la fiecare om pe care il intalnea in cale.Nebunia lui nu mai avea vreun zagaz, asa ca , printre sonorele-i mugete, imparatul se ruga cu lacrimi in ochi oricui il intalnea : " Te rog din inima, pune mana pe coapsa asta vanjoasa.
! Si aici, pe ceafa asta groasa ! Nu-i asa ca le-ar sade bine intr-o tava de friptura ? Duce-ti-ma degraba la macelar sau la abator sa ma taie , caci rostul meu pe lume este sa le daruiesc oamenilor spre infruptare carnea mea gustoasa".
Dupa o vreme , ideea fixa si-a croit drum in mintea lui atat de adanc, incat imparatul a refuzat sa guste orice fel de bucate i se aduceau , cerand cu insistenta numai fan si ovaz. Zilele se scurgeau una dupa alta , iar bietul suveran slabea vazand cu ochii . Disperati, curtenii au apelat in cele din urma la Avicena , un vindecator recunoscut in toata lumea rasariteana.
Vestitul doctor a cerut sa i se transmita imparatului ca in curand va primi vizita unui macelar , care ii va indeplini apriga dorinta, taindu-i gatlejul si portionandu-i carnea astfel incat sa se bucure de ea cat mai multi oameni. La auzul acestei vesti minunate, imparatul a mugit de bucurie , asurzindu-i pe toti cei din jur si a inceput sa numere cu nerabdare minutele care il mai desparteau de mult asteptata lui moarte.
In ziua si la ora hotarata , Avicena si-a facut o intrare dramatica in palat, imbracat in niste straie imbibate de sange si cu un urias cutit de macelar in maini. Imediat ce a trecut pragul salii imparatesti , el a pornit sa strige cu un glas infiorator : " Unde este boul de jerfit ? De cand astept sa-l pun la protap !" Imparatul a slobozit un "muuu" entuziast si a rupt-o la fuga catre acela pe care il credea cel mai mare binefacator al sau. La vederea zanaticului, vindecatorul a pus cutitul de o parte si a inceput sa isi cerceteze cu atentie pacientul. Si-a asezat mana peste spinarea lui si peste solduri, incercand cu degetele stratul de grasime si fragezimea carnii. Apoi a oftat dezamagit si a spus " Acest bou este prea pricajit ca imi mai murdaresc sculele de macelar cu el. Puneti-l la ingrasat si atunci cand va avea greutatea potrivita , chemati-ma si voi veni fara zabava ".

Asa s-a facut ca suveranul a catadicsit sa se hraneasca din nou cu mancare omeneasca si nu cu nutret , iar odata cu trecerea zilelor a reinvatat sa fie om si imparat.
 
Cat iti valoreaza viata?

Intr-o dupa amiaza frumoasa de toamna , un vestit guru , insotit de ucenicii sai , se odihnea pe unul din malurile raului Gange. Unul dintre invatacei isi lasase privirea sa cutreiere , distrata , peste o piatra gasita pe drum , in timp ce se gandea la multimile de oameni veniti in acea zi sa asculte vorbele maestrului sau. "Invatatorule" , a spus el la un moment dat , "ai darul de a invata orice om cum poate sa se elibereze de desartaciunile lumii.Dar multi dintre cei care iti asculta cuvintele par sa isi piarda prea mult timp in razboi cu ei insisi sau in cautarea unor distractii efemere . De ce isi risipesc ei viata in acest fel ?"
"Desi viata omeneasca este cea mai pretioasa comoara de pe acest pamant , cei mai multi oameni nu stiu sa ii recunoasca valoarea", i-a raspuns guru-ul.
"Cum asa ? Oricine stie sa aprecieze valoarea vietii , " a zis, contrariat, ucenicul.
"Nu este asa " , a replicat maestrul . " Fiecare om da o anumita valoare lucrurilor in functie de felul in care gandeste. Persoane diferite , cu diverse grade de cunoastere , gasesc valori diferite in orice lucru.Piatra pe care ai gasit-o in praful drumului poate fi un bun exemplu. Du-te la piata si vezi cati bani poti obtine pentru ea."
Cu mintea incetosata de confuzie, ucenicul s-a indreptat catre centrul orasului si s-a oprit la un chiosc cu dulciuri pentru a intreba vanzatorul daca nu doreste sa ii cumpere piatra.Omul a ras in hohote si l-a alungat : "Pleaca de aici, ma faci sa-mi pierd timpul !"
Invatacelul a incercat apoi sa isi scoata piatra la mezat la un taran cu o taraba de legume."Am o multime musterii care sta la coada sa imi cumpere marfa ", i-a zis taranul ." Iti dau o ceapa daca pleci de aici."
Ucenicul nu s-a dat batut si si-a incercat norocul in mai multe magazine, fara a avea insa vreun succes. In cele din urma, si-a luat inima in dinti , si a intrat in pravalia bijutierului. La vederea pietrei , acesta si-a holbat ochii , nevenindu-i sa-si dea crezare ochilor ."Imi pare rau ", a spus bijutierul , "dar nu am suficient de multi bani pentru a-ti cumpara gema. Dar pot sa iti dau 100 de rupii daca ma lasi sa o privesc mai mult."
Invatacelul a dat fuga la guru si i-a povestit ce s-a intamplat.
"Ai vazut " , a spus invatatorul , "cum oamenii ignoranti au confundat o gema pretioasa cu o piatra fara valoare. Daca cineva ti-ar fi spus mai inainte ce valoarea are piatra asta , nu i-ai fi dat crezare si ai fi gandit ca este nebun.

O astfel de piatra pretioasa este si viata omului, si indiferent cum te tocmesti pentru ea , ea iti apartine numai tie."
 
Păcatul cel mai mare

O dată, un călugăr a fost întrebat:
- Părinte, care este cel mai mare păcat?
- Sinuciderea este, fără îndoială, cel mai groaznic păcat. Nimeni nu are dreptul să îşi ia viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate, i-a dat-o. Chiar dacă, în viaţă, ne încearcă mari greutăţi sau deznădejdi, Dumnezeu ne-a dat şi puterea de a trece peste ele, iar prin rugăciune şi căinţă, toate vor părea mai uşoare.
Iuda a fost cel care s-a rupt de Iisus şi de învăţătura Sa. Treptat, inima lui s-a îndepărtat de Dumnezeu şi locul dragostei şi al voinţei a fost luat de nechibzuinţă. încrederea dată de credinţă a dispărut. Mai întâi, Iuda nu a fost de acord cu Iisus, apoi L-a trădat, pentru ca, în final, să îşi ia viaţa, ca semn al ruperii totale de Dumnezeu. Iuda nu s-a omorât din deznădejde, ci din ură. Şi, de aceea, sinuciderea este cel mai mare păcat.
Inima ta trebuie să trăiască în speranţa îndreptării, a mântuirii, nu să fie omorâtă. Chiar şi cel mai păcătos om nu trebuie să cadă pradă deznădejdii, ci să aibă încredere în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Prin sinucidere, omul nu scapă de necazuri, ci se condamnă singur la neputinţă, nemeritându-şi astfel mântuirea. A-ţi lua viaţa nu este eroism, ci laşitate.
Voi 1-aţi lăuda pe căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea să-şi scufunde sin¬gur corabia, înecând tot ce este pe ea? Furtuni de păcate ne încearcă şi pe noi. Să renunţăm la luptă? Să renunţăm la viaţă? Să înecăm singuri tot ce e mai bun în noi: speranţa, iubirea, dorinţa de viaţă? în nici un caz. Cu atât mai mare este meritul celui ce reuşeşte în viaţă, trecând peste obstacole şi greutăţi!

"Cine nu crede că va învia şi că va da socoteală, ci gândeşte că toată fiinţa sa se mărgineşte la viaţa aceasta, aceluia nu-i va păsa prea mult de faptele bune. Credinţa în înviere este adevărata mângâiere în suferinţi, în lupta cu ostenelile şi cu greutăţile vieţii. Nici un om nu trebuie să deznădăjduiască. "
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
 
Gândul cel bun

Îndreptându-se spre casă, un ţăran a găsit la marginea drumului, pe câmp, sac plin cu porumb. Uitându-se el de jur-împrejur, s-a hotărât să-1 ia acasă, fiindcă i-ar fi prins tare bine şi, oricum, nu-1 vedea nimeni. S-a mai uitat o dată înainte, înapoi, în dreapta şi în stânga şi s-a aplecat să ia sacul.
Dar, deodată, s-a oprit, amintindu-şi că, într-o singură direcţie, nu s-a uitat: în sus. Privind cerul, lăsă acolo sacul şi, zâmbind, îşi continuă liniştit drumul spre casă, spunându-şi:
- Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gândul cel bun. E drept că aş avea mare nevoie de un sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat şi liniştit. Cu siguranţă că vreun vecin din sat nu a putut duce prea mult deodată şi se va întoarce după sac. Dacă 1-aş fi luat nu m-ar fi văzut nici un om, dar m-ar fi văzut Dumnezeu.

"Mă străduiesc să am un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor."
(Sfânta Scriptură )
 
Cei trei prieteni

Se povesteşte că un om a fost acuzat, odată, de o faptă pe care n-o făcuse. Pentru a scăpa de pedeapsă, cineva trebuia si depună mărturie că omul acesta este nevinovat. S-a dus el la cei trei prieteni pe care îi avea şi i-a rugat ca, a doua zi, să meargă împreună cu el la judecător şi să-1 scape astfel de pedeapsă. A doua zi, primul prieten s-a scuzat că nu mai poate veni. Al doilea 1-a urmat până la uşa tribunalului, însă acolo s-a răzgândit şi a făcut cale întoarsă. Cel de-al treilea prieten, pe care omul contase cel mai puţin, a intrat, a depus mărturie pentru el şi 1-a salvat, redându-î astfel libertatea.
La fel se întâmplă cu fiecare dintre noi. Cei trei prieteni pe care îi avem în viaţă şi care ar putea vorbi despre noi, aşa cum suntem cu adevărat, sunt averea noastră, rudele noastre şi toate faptele bune pe care le-am făcut, însă, când murim, realizările noastre, fie ele cât de mari, rămân aici, fără să ne ajute cu ceva. Rudele ne urmează până la groapă, dar rămân şi ele tot aici, în lumea aceasta. Doar faptele noastre bune, cel de-al treilea prieten, sunt cele ce ne urmează şi dincolo de moarte, arătându-I lui Dumnezeu adevărul despre sufletul nostru. De aceea, valoarea unui om este dată de faptele bune pe care le-a făcut.

"Ceea ce are omul dumnezeiesc în el este putinţa de a face bine." (Sfântul Grigorie de Nazianz )
 
Raiul şi iadul

Se spune că, demult, un războinic s-a întâlnit cu un călugăr şi 1-a întrebat:
- Cum poate să existe rai şi iad, când nu văd nimic din toate astea? Poate cineva să-mi arate raiul şi iadul?
- Dar tu, 1-a întrebat călugărul, cum te poţi numi războinic, când nu văd în faţa mea decât un caraghios?
Soldatul mâniat a scos imediat sabia, dar, la fel de calm, bătrânul călugăr i-a spus:
- Vezi, aşa se deschid porţile iadului!
Înţelegând lecţia dată, războinicul a pus sabia în teacă şi s-a înclinat respectuos.
- Vezi, i-a mai spus călugărul, aşa se deschid porţile raiului!

"Cel ce uită de iad, va ajunge acolo. " (Sfântul Ioan Gură de Aur)
 
Ecoul vieţii

Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană de la marginea unei văi. Băiatul cel mic, supărat pe fratele său, s-a dus în spatele cabanei şi a strigat de ciudă: "Te urăsc!" Dar, imediat, un glas puternic i-a răspuns: "Te urăsc, te urăsc ...!".
Speriat, copilul a alergat în casă şi i-a povestit tatălui toată păţania, spunându-i că, afară, cineva strigă la el că-1 urăşte. Au mers împreună la locul cu pricina, unde tatăl i-a spus fiului său:
- Aici erai când ai auzit că cineva te urăşte?
- Da!
- Ia spune-i că-1 iubeşti!
- Te iubesc! - a strigat copilul şi, de îndată, văile i-au răspuns: 'Te iubesc, te iubesc! ..."
- Ţine minte, i-a mai zis tatăl, aşa este şi în viaţă: dacă eşti om rău, numai rău¬tate vei întâlni, dar dacă eşti om bun şi te porţi frumos cu ceilalţi, atunci doar dragoste vei găsi, la tot pasul. Şi, chiar dacă nu vei fi iubit totdeauna de către oameni, în schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Să nu uiţi asta!

"Când un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii; odată intrat, îl întâmpină bucuria; odată primit, îl găzduieşte omenia. Pe cel flămând, îl hrăneşte bunătatea; pe cel deznădăjduit, îl călăuzeşte credinţa, iar pe cel tulburat, dragostea."
(Sfântul Ambrozie )
 
Puterea Sfintei Cruci

Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară sfat unui bătrân călugăr:
- Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste lucruri!
Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânăru¬lui. Văzându-1 mirat, i-a spus:
- Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseam¬nă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm.- Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.
Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.

"Crucea, izvor de tămăduire, uşa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului meu."
(Acatistul Sfintei Cruci)
 
Suflet întunecat

Într-o iarnă grea, un călugăr a plecat din mănăstire spre satul de la poalele muntelui, să vadă de sănătatea unui copil pe care boala îl ţintuise la pat. La marginea pădurii, a găsit, căzut în zăpadă, un cerb mort de foame şi frig, dar şi-a continuat drumul. Ajuns în casa băiatului, 1-a chemat pe tatăl acestuia şi i-a spus:
- Am găsit, nu departe de aici, un cerb pe care frigul şi foamea 1-au răpus. Haide să îl iei şi veţi avea hrană pentru o vreme!
Bucuros, omul i-a mulţumit călugărului şi 1-a urmat la locul cu pricina. Lângă cerbul mort însă, zăcea acum un lup, care, găsind între timp animalul, îl devorase. Neştiind să se oprească la timp, mânat doar de o lăcomie exagerată, lupul mâncase mult mai mult decât i-ar fi trebuit şi decât ar fi avut nevoie. Acum zăcea mort, ucis de propria lui lăcomie.
Văzând toate acestea, călugărul îi spuse ţăranului:
- Vezi tu, unii sunt asemenea cerbului, răpuşi de griji şi nevoi, de lipsuri şi greutăţi. Sufletul lor se întunecă şi "îngheaţă" în atâtea necazuri. Aceştia uită de Dumnezeu şi de cele sfinte, furaţi de viaţa grea pe care o trăiesc, când doar credinţa le-ar mai putea încălzi sufle¬tul. Numai dragostea şi mila lui Dumnezeu îi pot întări; nu trebuie decât să le caute, însă alţii - vai de aceia! - sunt asemenea lupului. Au ce le trebuie, au chiar mai mult decât le-ar trebui şi, cu toate acestea, sunt şi ei morţi sufleteşte. Trăiesc doar pentru ei, când ar putea să dea şi altora. Sufletul lor este "îngheţat" de egoism, întunecat de lăcomie. Vai de ei, căci păcatul lor este cu atât mai mare! Să fii copleşit de greutăţi este o neputinţă, însă să fii doborât de plăceri este o ruşine! La Judecata ce va veni curând, va fi rău de sufletul îngenunchiat de greutăţi, dar va fi vai şi amar de sufletul îngenunchiat de plăceri.

"Ispitele sunt de două feluri: sau strâmtorile vieţii încearcă inimile, vădind răbdarea lor, sau belşugul vieţii devine iarăşi chip de ispită. E la fel de greu, atât să-ţi păstrezi sufletul neînjosit de greutăţi, cât şi să nu ţi-l jigneşti în situaţii înalte. "
(Sfântul Vasile cel Mare )
 
Facerea lumii

Pe un drum de munte, s-au întâlnit doi ţărani. Unul dintre ei, mai răutăcios, 1-a întrebat pe celălalt:
- Am auzit că mergi des la Biserică şi că te rogi mult. Dar de unde ştii tu că există Dumnezeu?
Ca şi când nu 1-ar fi auzit, celălalt ţăran 1-a întrebat la rândul său:
- Spune-mi, crezi că vitele noastre au fost astăzi la păşune?
- Da, cu siguranţă, priveşte pământul moale, este plin de urmele lor!
- E, acum priveşte şi tu soarele ce tocmai a răsărit peste dealuri, priveşte pădurea înverzită din faţa noastră, priveşte-te pe tine şi pe oamenii din jurul tău! Toate acestea sunt urmele mâinilor lui Dumnezeu Atotputernicul şi Atotţiitorul. Cum să fi fost făcute toate acestea, dacă nu din iubirea lui Dumnezeu, şi pentru ce să le fi făcut El aşa cum sunt dacă nu tot pentru iubire? Mai încape îndoială?

"Unicul adevăr este iubirea. Iubirea este aceea care dă viaţă şi căldură, care inspiră şi călăuzeşte. Iubirea este sigiliul pus creaţiei, semnătura Creatorului. Iubirea explică lucrul mâinilor Sale." (părintele Theoklitos)
 
A doua şansă

După ce a trăit o viaţă plină de egoism, în care nu s-a gândit decât la el, nepăsându-i de cei din jur, un om a ajuns în iad. Cât de mult s-a căit atunci pentru tot ce făcuse! Dar era prea târziu. Chinuindu-se zi şi noapte în flăcările iadului, se ruga încontinuu:
- Iartă-mă, Doamne, am greşit, dar acum m-am lecuit. Nu mai sunt egoist deloc, ajută-mă Doamne că m-am schimbat şi nu mai am pic de răutate în mine! în timp ce se ruga el, a apărut deodată un înger, care i-a spus:
- Bucură-te omule! Dumnezeu ţi-a ascultat rugăciunea şi vrea să-ţi dea o şansă să vii în rai, dar oare te-ai schimbat cu adevărat?
- Sigur că da - zise omul cu nerăbdare - sigur că m-am schimbat!
- Bine! - a mai spus îngerul. Vezi firul care coboară acum spre tine? Dacă te vei urca pe el, vei ajunge în rai şi vei scăpa de chinurile de aici.
Nespus de bucuros, omul a început să se caţăre pe firul ce atârna deasupra iadu¬lui, numai că, pe măsură ce se urca, a băgat de seamă că firul se subţia din ce în ce mai tare. Când s-a uitat dedesubt, să nu-şi creadă ochilor! Mulţi păcătoşi se atârnaseră de firul său, încercând cu disperare să scape din flăcările iadului.
- Ce faceţi?! - strigă omul speriat. Daţi-vă imediat jos, o să se rupă firul şi o să cad iarăşi. Daţi-vă jos, n-auziţi?! - ţipă omul cu disperare şi începu să-i lovească cu picioarele, în clipa aceea, firul s-a rupt şi au căzut cu toţii.
- Of, îngerule, uite ce mi-au făcut ceilalţi! Spune-i lui Dumnezeu să-mi trimită alt fir, ca să scap odată de aici!
- Nu se poate! - i-a răspuns îngerul.
- Cum aşa? Doar n-am nici o vină, firul s-a rupt din cauza lor!
- Ba nu, firul s-a rupt din cauza ta şi a invidiei tale. Firul acela era firul credinţei şi ar fi putut ţine şi tot iadul dacă ai fi avut încredere în cuvântul lui Dumnezeu şi dacă nu te-ai fi gândit doar la tine. Ai spus că te-ai lecuit de egoism şi că acum îţi pasă de aproapele tău, dar nu este adevărat. Fiind la fel de păcătos şi rău, firul nu te-a ţinut; de aceea s-a rupt.
în viaţă nu va reuşi cel tău, cel zgârcit şi interesat doar de propria persoană. Poate că va strânge averi, dar m sufletul său cu ce se va alege?
Dar cel ce îi ajută mereu şi cu dragoste pe ceilalţi, acela strânge în inimă comori cereşti, devenind om cu adevărat, căci om este doar cel ce trăieşte pentru oameni.

"Nu fi iubitor de sine şi vei fi iubitor de Dumnezeu! Nu căuta plăcerea în tine şi o vei găsi în ceilalţi!"
(Sfanţul Maxim Mărturisitorul)
 
ENEAGRAMA

A fost odata un fierar care fusese acuzat pe nedrept si care se afla inchis acum intr-o temnita adanca si intunecoasa. Dupa un timp, sotia sa, care il iubea foarte mult, a mers la rege si l-a rugat sa o lase sa ii duca macar un covoras pe care sa-si poata face cele cinci rugaciuni zilnice. Regele a considerat fireasca cererea femeii si a lasat-o sa ii duca sotului ei covorasul. Prizonierul a fost si el foarte bucuros pentru darul primit si in fiecare zi, plin de recunostinta isi facea rugaciunile pe covoras.
Dupa cativa ani, barbatul a evadat.
Cand oamenii l-au intrebat cum a reusit, el le-a povestit ca au fost ani de zile in care se prosternase si il rugase pe Dumnezeu sa-l scape din inchisoare. Si la un moment dat a inceput sa vada ceea ce era atat de evident si care se aflase tot timpul sub nasul lui. A vazut ca sotia sa tesuse in covoras modelul incuietorii care il tinea inchis.
Avea acum toate informatiile sa poata evada si a inceput sa se imprieteneasca cu paznicii. I-a convins ca si ei ar avea o viata mai buna daca s-ar uni si ar pleca cu totii din inchisoare. Acestia au fost de acord cu el, pentru ca isi dadusera si ei seama ca, desi erau gardieni, erau la randul lor inchisi in inchisoare. Si ei doreau sa scape, dar nu stiau cum.
Asa ca fierarul si garzile sale au facut urmatorul plan: paznicii urmau sa ii aduca bucati de metal, iar el urma sa mestereasca diverse lucruri pe care ei sa le vanda in targ. Astfel vor aduna tot ceea ce era necesar evadarii iar din cea mai puternica bucata de metal el urma sa mestereasca o cheie.
Intr-o noapte, cand totul fusese pregatit, fierarul si paznicii sai au reusit sa descuie poarta inchisorii. Au iesit in sfarsit afara, in racoarea noptii unde ii astepta iubitoarea sa sotie.
A lasat in celula covorasul de rugaciune, pentru ca orice prizonier care va fi suficient de inteligent sa vada modelul incuietorii si sa poata evada.
Astfel, fierarul si-a regasit sotia. Fostii sai gardieni i-au devenit prieteni si toti au trait intr-o deplina armonie. Iubirea si indemanarea au castigat.
Aceasta invatatura traditionala sufita a lui Idries Shah simbolizeaza studiul Eneagramei: incuietoarea este personalitatea noastra, covorasul de rugaciune este Eneagrama, iar cheia este munca pe care o avem de facut cu noi insine. Observati ca desi sotia este cea care ii aduce covorasul, fierarul trebuie sa creeze ceva folositor pentru garzile sale ca sa poata face rost de unelte.
El nu poate scapa singur si nici pe degeaba. Mai mult, tot timpul cat el s-a rugat pentru eliberarea sa, mijloacele ii erau la propriu ”sub nasul lui”, desi el nu vedea modelul si nici nu intelegea semnificatia lui. Intr-o zi el s-a trezit, a vazut modelul si astfel a reusit sa devina liber.

Morala povestii este clara: fiecare dintre noi se afla in inchisoare. Trebuie doar sa ne trezim si sa „citim” modelul incuietorii pentru ca sa putem deveni liberi.
Fragment din cartea Intelepciunea Eneagramei, de Don Richardo Riso si Russ Hudson. Traducerea si adaptarea Gabriela Marin, Professional Member of International Enneagram Association. Carte in curs de aparitie la editura MIX.
 
Cât de greu e?

Un profesor le vorbea studenţilor săi despre managementul stresului. A ridicat un pahar cu apă şi a întrebat audienţa:

“Cât de greu credeţi că e acest pahar?”

Răspunsurile studenţilor au variat de la 20g până la 500g.

“Nu depinde de greutatea lui absolută. Depinde de cât de mult îl ţin în mână.

Dacă îl ţin pentru un minut, totul este în regulă, dacă îl ţin pentru o oră, voi simţi o durere în braţul drept. Dacă îl voi ţine o zi întreagă, va trebui să chem o ambulanţă. E exact aceaşi greutate, dar cu cât o ţin mai mult, cu atât devine mai grea.” le explică profesorul.

Dacă ne purtăm în continuu greutăţile în spate, mai devreme sau mai târziu, nu vom mai fi capabili să le ducem înainte, ele devin tot mai apăsătoare.

Cum trebuie să mai lăsăm paharul jos, să ne odihnim mâna pentru o vreme înainte de a-l ţine din nou, aşa e necesar ca periodic să lăsăm deoparte greutăţile, pentru a ne putea revigora şi a fi capabili să le facem faţă.

Mereu vor fi greutăţi pe umerii noştri. Dar, cu înţelepciune, vom şti şi să ne eliberăm de greutatea lor, pentru a ne odihni şi a ne relaxa.

Viaţa este scurtă! Indiferent de greutăţile pe care le avem, să ne reamintim mereu să ne bucurăm de ea.

http://www.ozibuna.net/cartea-cu-povesti/cat-de-greu-e.html
 
O Poveste Cutremuratoare

"Se spune ca la marginea unui sat,statea Insusi Dumnezeu rastignit pe cruce.Oamenii veneau mereu la capatul satului pt. a-i cere Domnului sa le implineasca dorintele pe care ei le aveau.Si astfel vin oameni in fiecare zi si spun: Doamne Iisuse,te rog ajuta-ma, sa imi gasesc un loc de munca mai bun, ajuta-ma Iisuse sa ma casatoresc cu un baiat harnic, da-mi Doamne o masina mai buna, o casa mai frumoasa...si tot felul de cereri.
Domnul Iisus, era istovit de greutatile care i le provoca crucea, era aproape sfarsit de atata durere, insa nimeni nu venea macar cu o cana de apa,o bucatica de mancare,un gand bun,sau orice simplu gest care sa-I aline durerile.Era parasit de toti,era singur acolo rastignit pe o cruce la marginea satului, nimeni nu era interesat sa-L viziteze, ci doar atunci cand aveau trebuinta de ceva.(Intocmai asa facem si noi,il parasim mereu pe Domnul,dar totdeauna ne intoarcem la El, numai atunci cand avem probleme sau dorim sa ne daruiasca ceva.)
Iar El,mereu cu o dragoste parinteasca ii privea, si le zambea, si le implinea toate dorintele lor.Dar ei,in bucuria lor,fugeau grabiti spre casa, uitand si sa-I multumeasca.Domnul astepta,si mereu astepta ca sa vina cineva sa Il dea jos de pe cruce, si sa-L primeasca in casa lor.Insa nimeni nu se gasea.Domnul Iisus,sleit de puteri,plin de rani si sange,aproape de moarte, cu o ultima suflare ii roaga sa-L dea jos de pe cruce,si sa-L primeasca in casa lor pt. a le aduce o mare bucurie: viata vesnica.Oamenii mai cu o jumatate de gura se hotarasc intr-un final sa-L elibereze, si Il duc in Casa Sa, Sfanta Biserica.Preotul este rapid anuntat ca urmeaza sa vina in Biserica Domnul Iisus.Acesta cand Il vede,ii spune mai pe ocolite ca nu Il poate primi: Vezi tu Doamne,noi aicea avem unele obiceiuri, nu putem renunta la ele,stii Tu cum este...si astfel se scuza.Domnul,cu lacrimi in ochi, pleaca indurerat,si ii roaga pe oamenii de fata daca Il primesc in casele lor.Oamenii toti refuzand,ii spun Domnului: Vezi Tu Doamne,noi nu putem sa Te primim in casele noastre,dar ce-ar fi sa vii Tu din nou, ca Sa te rastignim pe cruce? Domnul Iisus vazand dorinta arzatoare a oamenilor, cu lacrimi de sange se pleaca supus,si cu toata dragostea accepta sa fie din nou rastignit de catre cei pe care El i-a creat.Si astfel merge din nou sa se rastigneasca, indurand din nou acele groaznice suferinte, rabdand din nou loviturile ciocanelor care Ii zdrobesc mana si picioarele cu piroane imense.Acea Mana,care ne-a creat pe noi.Si astfel Domnul Iisus, moare din nou singur si uitat, fiind rastignit de acei carora le facuse atata bine...

Este cutremuratoare aceasta pilda! La prima impresie suntem foarte suparati pe acei oameni care au fost in stare de o astfel de grozavie: sa-L rastigneasca din nou pe Domnul. Dar dati-mi voie sa va spun ca acei oameni suntem noi! Eu si tu Il rastignim din nou pe Domnul prin pacatele noastre.Intocmai acelor oameni Il luam pe Domnul si din nou
Il rastignim si Il omoram. De fiecare data cand pacatuim, Il biciuim iarasi pe Domnul Iisus cu bice fara de numar,strapungand carnea si facand sa tasneasca sangele, lasandu-L aproape mort; Ii punem din nou o coroana de spini pe cap, Il batjocorim si scuipam si batem din nou pe Acela Care ne-a iubit inca de dinaintea intemeierii lumii.Ganditi-va ca atunci cand facem un pacat grav, chiar noi insine ii batem Domnului piroane in maini si in picioare.Insasi noi ridicam in sus ciocanul si izbim cu o ura mare piroane in Mainile care ne-a creat si ne-a daruit viata, si atatea lucruri frumoase sa ne putem bucura de ele. Insa, in clipa cand tu pironesti pe cruce din nou mainile Domnului, El te priveste cu toata dragostea,si se roaga pt. tine,spunand: Tata iarta-l caci nu stie ce face,nu ii socoti lui pacatul acesta! Si asteapta ca tu sa te intorci din calea cea rea,si sa iti para rau pt. cele ce ai facut.

Dar azi,Domnul Iisus cel Rastignit este mereu prezent printre noi.El este prezent in acea cruce de la marginea drumului(care intruchipeaza rastignirea Lui),si se uita mereu la noi,ori de cate ori trecem pe langa ea, si asteapta sa ne oprim din drumul nostru si macar pt. o secunda sa ne gandim la ce a facut El pt. noi, si sa-I multumim.Dar vai! Adesea trecem pe langa ea nepasatori(ca si cum nu am fi intalnit-o in calea noastra); nici macar o simpla inchinare nu ne facem in cinstea Lui, si ne vedem mai departe de drum.Iar El ramane din nou singur rastignit pe cruce,plangand lacrimi amare, caci toti L-am uitat.

Pe Domnul nu acele chinuri de nedescris Il dor cel mai tare,ci faptul ca tu Il refuzi mereu pe El,si nu vrei sa-L primesti in viata ta.Iar astfel pt. tine El moare in zadar...Nu vrei tu sa-L primesti pe Domnul Iisus in casa ta,in inima ta,si sa incepi o viata noua alaturi de El, o viata plina de binecuvantari, avandu-L pe El ca Tata,avandu-L pe El la carma vietii tale? Vrei tu sa-L lasi acolo rastignit pe cruce,sa treci nepasator pe langa El,lasandu-L sa moara singur si uitat in cele mai grozave chinuri? Vrei tu sa-L lasi pe El,Cel care si-a dat viata pt. tine? O, daca vrei sa-I alini suferintele,daca doresti sa-L dai jos de pe cruce,pt. a nu muri iarasi in zadar pt. tine, deschide-I Lui inima ta si spune-I ca-L primesti pe El ca Domn si Mantuitor in viata ta, ca iti pare nespus de rau ca L-ai rastignit din nou pe cruce datorita pacatelor tale; ca de azi inainte incepi o viata noua, una de COPIL AL SAU. Iar El te va primi cu lacrimi de bucurie in ochi, cu bratele larg deschise, imbratisandu-te, si multumindu-ti ca te-ai decis sa Il alegi si sa-L urmezi pe El.Si vei simti ca de azi inainte nu mai esti singur, fiindca il ai pe El,cea mai mare comoara. "
_________________
"Adu-ti mereu,adu-ti aminte si niciodata nu uita,cat pret,ce jertfe si ce lacrimi s-au dat spre fericirea ta!"
 
Dar eu, magarul.

Scuzati-ma. sunt cu gura plina. Dar tocmai am primit fan proaspat si, desigur, trebuie mai intai sa-l gust. As fi magar daca nu as face-o. Dar ce prostii spun. Sunt magar. Si inca unul foarte renumit. Ce poate sa-l faca pe un magar renumit? - va intrebati.

Corect: toti magarii sunt la fel. Zi de zi cara poverile oamenilor - nu prea au de ce sa fie mandri. Cu toate acestea - uneori ma intreb daca chiar nu conteaza pentru cine te spetesti in halul acesta.

Caci odata a calarit Cineva pe spinarea mea si asta a contat cu adevarat. Pe spinarea mea au mai calarit multi, dar. Deci: ma aflam cu manzul meu in grajd, fara sa banuiesc nimic. De langa ieslea mea puteam sa vad foarte bine drumul care duce la Ierusalim. Deodata, spre noi s-au indreptat doi oameni. Barbati pe care nu-i mai vazusem niciodata. Tocmai ma gandeam ce cauta astia doi aici. Chiar in clipa aceea ne-au dezlegat si ne-au luat cu ei. Nimeni nu ne-a spus unde mergem. De ce ne-a luat. Nu ne-a intrebat daca vrem, la urma urmei, sa mergem cu ei. De obicei sunt cam incapatanat. Desi nu din rautate sau din vreun alt motiv, numai asa, incapatanat - pai da, asta face parte din fiinta mea. La urma urmei, nu pot oamenii sa faca ce vor cu noi, magarii. Insa in ciuda intrebarilor si a curiozitatii ce avea sa ni se intample, nu mi-a fost frica. Nu stiu nici eu cum de nu mi-a fost frica! Am fost rapiti, cum s-ar spune - si totusi ma simteam bine!

Si am avut dreptate sa ma simt asa. Pe mine, un magar lipsit de importanta, sau - ca sa fiu mai exact - o magarita lipsita de importanta, tocmai pe mine m-a ales El. Si atunci am putut sa-L slujesc. Deci: pentru Omul acesta mi-a facut placere sa-mi ofer spinarea. Desi spre drumul spre Ierusalim ma intrebam tot timpul de ce a trimis Isus tocmai dupa mine. Un cal, o trasura, o caleasca. astea ar fi fost mai potrivite pentru un rege. Dar mie, magarului, mie mi s-a permis sa fac ceva pentru El!

De ce va povestesc asta? Ei bine, poate ca sa-i incurajez pe cei care cred ca seamana putin cu neamul meu.
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top