POVESTIRI CU TÂLC

[Old DG]

Lustragiul şi... criza financiară

A fost odată ca niciodată un biet lustragiu care îşi câştiga existenţa… da, aţi ghicit!… lustruind pantofii domnilor care intrau şi ieşeau dintr-o clădire impozantă din centru.
Niciodată nu ştiuse exact ce clădire este aceea în faţa căreia lucra de ani de zile, poate era o bancă, poate era o bursă, poate vreun minister important - însă domnii bine îmbrăcaţi care intrau acolo opreau adeseori la el pentru a-şi lustrui pantofii.
Lustragiul nostru era priceput în ceea ce făcea, folosea numai cremă de pantofi de cea mai buna calitate şi era vesel şi optimist. Într-un cuvânt era mulţumit cu munca lui, iar clienţii lui la fel aşteptându-şi răbdători rândul la lustruit.
Într-o zi însă s-a oprit la el un client nou, mai deosebit de ceilalţi, care l-a întrebat prietenos:
- Ce faci aici? Ce-i cu tine aşa de vesel? Nu ţi-a spus nimeni de criza financiară?
Ce-i drept nu-i spusese nimeni, nici unul dintre domnii aceia bine imbracaţi care intrau în bancă sau ce-o fi fost acolo, probabil toţi la curent cu criza!
- Poate nu le pasă de tine sau poate n-au avut suflet să-ţi spună, însă criza financiară e pe drum şi ne va afecta absolut pe toţi, nu va scăpa nimeni, nici măcar tu, un biet lustragiu! Aşa că, dacă ai un dram de minte, îţi iei măsuri din timp, ca să nu fii luat pe nepregătite. Aceasta e meseria mea, sunt expert, ştiu ce vorbesc!
După plecarea domnului binevoitor, lustragiul nostru rămase pe gânduri. Poate că într-adevăr nici unul dintre clienţii lui nu îl considerase demn să-l pună la curent cu criza financiară. Noroc cu domnul cel prietenos care îi voia binele…
Aşa că lustragiul a început să ia măsuri încât să nu fie luat pe nepregătite de criza financiară. Pentru început folosea mai puţină cremă de pantofi şi mai de proastă calitate. Apoi, a început să aloce mai puţin timp fiecărui client, după cum se spune… “Time is money!” A început să socializeze mai puţin cu aceştia - criza e criză, nu mai e timp de smalltalk!
Preocupat de criza financiară, devenise îngândurat, tăcut şi îşi făcea treaba de mântuială. Aşa că, încetul cu încetul, clienţii cei mai fideli, cărora le plăceau veselia şi calitatea muncii lustragiului, au început să se rărească.
Iar lustragiul nostru, cu fiecare client pierdut, era mulţumit într-un fel ciudat că domnul cel binevoitor a avut dreptate.
“Ce m-aş fi făcut dacă expertul nu m-ar fi prevenit la timp? Acum aş fi fost probabil luat pe nepregătite de criza financiară…”
Morala? O trageţi… pardon, o trăiţi singuri!

Sursa: damaideparte.ro

 

[Old DG]

GANDURI

A fost odata un om sarac care-si purta povara gandurilor pe un drum de la marginea unei paduri… Fiind obosit, s-a sezat sa se odihneasca, sprijinindu-se cu spatele de un copac. Dar omul nu stia ca acel copac avea puteri magice, ca indeplinea toate dorintele celor care-l atingeau.
Pribeagul se gandi mai intai ce bine i-ar prinde un pahar cu apa. Si… brusc, se trezi ca tine in mana un pahar cu apa limpede. Surprins, a tinut un timp paharul in mana, dar in final a decis sa-l bea.
Apoi, ii trecu prin gand: “Ce mi-as dori acum ceva sa mananc…” Si dintr-o data se trezi cu mancare alaturi.
“Se pare ca dorintele mi se implinesc” gandi omul, mirat. Drept care rosti cu voce tare: “Vreau o casa minunata!” Si casa minunata aparu langa el. Apoi isi dori si o femeie superba si inteligenta, cu care sa-si imparta norocul. Cand i s-a realizat si aceasta dorinta, omul i-a zis femeii de langa el: “Stai putin, ce se intampla aici? N-am eu asa noroc! Nu mi se pot intampla atatea lucruri minunate tocmai mie!”
In momentul in care a rostit aceste cuvinte… toate au disparut.
“Stiam eu…” zise omul clatinand din cap… apoi s-a ridicat de sub copac si a pornit pe drumul de la marginea padurii, purtandu-si povara gandurilor…

Singura putere care se poate opune puterii unui gand - sau “credintei” - este cea a unui alt gand (poate din subconstient) sau a altei “credinte” interioare. O anumita forma-gand in subconstient se indoieste de posibilitatea de realizare a imaginii-dorinta creata de gandul constient, astfel rezultatul este, de multe ori, impiedicat sa se manifeste in planul fizic.

Din cartea:''Realitatea Finala'' de Balogh Bela

 

[Old DG]

Scrisori de la Teddy

În timp ce se afla în faţa copiilor din clasa a 5-a, Doamna Thompson, în prima zi de scoală, le-a spus un neadevăr. Ca majoritatea profesorilor, le-a spus elevilor săi că îi iubeşte pe toţi la fel de mult.
Totuşi, acest lucru nu era posibil, deoarece în primul rând, cufundat în banca sa, era băieţelul numit Teddy Stallard.
Doamna Thompson îl urmărise pe Teddy în anul precedent şi observase că acesta nu se juca cu ceilalţi copii, hainele sale erau neîngrijite şi era murdar mai tot timpul.
Şi Teddy putea fi nesuferit. Se ajunsese până acolo încât Doamnei Thompson îi făcea plăcere să scrie pe lucrările acestuia, cu un creion gros şi roşu, un X mare şi îngroşat, şi să-i dea nota 4.
La şcoal la care preda doamna Thompson, trebuia să revizuiască toate caracterizările elevilor, iar pe Teddy îl lăsase intenţionat la urmă. Totuşi, când a deschis dosarul acestuia, a rămas surprinsă să vadă că profesoara din primul an scrisese "Teddy e un copil isteţ, îşi face temele cu grijă, este manierat şi este o plăcere să fii in prajma lui".
Profesoara din clasa a 2-a scrisese "Teddy este un elev excelent, apreciat de colegii săi, dar este tulburat de faptul că mama sa suferă de o boală incurabilă, iar viaţa de acasă trebuie sa fie foarte grea"
Profesoara din clasa a 3-a scrisese "Moartea mamei sale îl afectase foarte mult. Se străduieşte foarte mult, dar pe tatal său nu-l prea interesează, iar climatul de acasă îl va afecta în curând, dacă nu se va schimba ceva"
Profesoara dintr-a 4-a a scris "Teddy este retras şi nu mai este interesat de şcoală. Nu are mulţi prieteni şi uneori adoarme în timpul orei"
De-acum, doamna Thompson inţelesese problema şi i-a fost ruşine de ce făcuse. S-a simţit şi mai prost când elevii ei i-au adus cadouri de Crăciun, legate cu panglici frumoase şi împachetate în hârtie strălucitoare. Mai puţin Teddy.
Cadoul acestuia era împachetat cu hârtie obişnuită, de culoare maro. Doamnei Thompson i-a fost greu să îl deschidă în faţa celorlalţi. Unii dintre elevi au început să râdă când a descoperit o braţară căreia îi lipseau unele pietre şi o sticluţă de parfum pe trei sferturi goală. Ea i-a certat când a observat că brăţara era draguţă şi parfumul mirosea frumos. Teddy Stallard a rămas după ore în acea zi doar pentru a-i spune "Doamna Thompson, astăzi miroşi exact ca şi mama".
După ce copiii au plecat, a plâns timp de aproape o oră. În acea zi, a încetat să mai predea citirea, scrierea şi aritmetica şi a început să-i înveţe pe elevi.
Doamna Thompson i-a acordat o atenţie deosebită lui Teddy. Pe masură ce lucra cu el, mintea sa a început să-şi revină. Cu cât îl încuraja mai des, cu atât acesta reacţiona mai bine. Până la sfarşitul anului, Teddy ajunsese cel mai isteţ elev din clasă şi, în ciuda promisiunii că-i va iubi pe toţi la fel, Teddy a devenit alintatul său.
Un an mai târziu, a găsit o scrisoare de la Teddy în care-i spunea că e cea mai bună profesoară pe care o avusese vreodată.
Au mai trecut încă şase ani până a mai primit un semn de la Teddy. Apoi, el i-a scris că terminase liceul al treilea din clasă, şi că ea rămăsese cea mai bună profesoară pe care o avusese.
Patru ani mai târziu, a mai primit o scrisoare în care-i spunea că va termina în curând şi facultatea cu cele mai bune rezultate. Înca o dată o asigura pe doamna Thompson că fusese cea mai bună profesoară.
Apoi au mai trecut încă patru ani şi a mai venit o scrisoare, cu acelaşi mesaj, dar numele expeditorului era schimbat: Dr. Theodore Stallard.
Apoi o nouă scrisoare în care o anunţa că se va căsători.
Îi spunea că tatăl său a murit cu câţiva ani în urmă şi o întreba dacă ar vrea să participe la nuntă şi să stea în locul în care stă, de obicei, mama mirelui. Bineînteles că a acceptat. Şi a purtat brăţara căreia îi lipseau unele pietre şi a folosit acelaşi parfum pe care îl primise de mult de la Teddy.
S-au îmbratişat, iar Teddy i-a şoptit la ureche "Mulţumesc pentru că ai crezut în mine. Mulţumesc pentru că m-ai făcut să mă simt important şi mi-ai arătat că pot însemna ceva."
Doamna Thompson i-a şoptit cu lacrimi în ochi "Teddy, ai înţeles greşit. Tu eşti cel care m-a învăţat că pot schimba ceva. Nu am ştiut cum să predau elevilor până te-am întâlnit pe tine."
MORALA:
Nu poţi niciodată să ştii cum poţi influenţa viaţa altora prin ceea ce faci sau prin ceea ce nu faci. Ţine seama de acest lucru în aventura ta prin viaţă şi încearcă să schimbi ceva în viaţa celorlalţi (şi ar fi ideal dacă ar fi în bine).
Si nu uita!
Nimeni nu are dreptul să privească o altă persoană de sus, decât în momentul în care se apleacă şi-i întinde o mână pentru a-l ajuta să se ridice!

 

[Old DG]

Praful

Şterge praful, dacă trebuie, dar oare n-ar fi mai bine
Să pictezi un tablou sau să scrii o scrisoare,
Să coci o prăjitură sau să plantezi o sămânţă,
Cântărind diferenţa între a vrea şi a avea nevoie?

Şterge praful, dacă trebuie, dar vezi că nu prea e timp,
Când sunt râuri în care sa înoţi şi munţi pe care să te caţeri,
Muzică de ascultat şi cărţi de citit,
Prieteni de iubit şi viaţă de trăit.

Şterge praful, dacă trebuie, dar lumea e acolo, afară,
Cu soarele în ochii tăi, cu vântul prin părul tău,
O fulguială de zăpadă, o răpăială de ploaie.
Aceasta zi nu se va mai întoarce niciodată.

Şterge praful, dacă trebuie, dar ţine bine minte:
Bătrâneţea va veni şi ea nu e întotdeauna blândă.
Iar când va fi să te duci, şi va trebui să te duci o dată şi-o dată,
Tu, chiar tu însuţi, vei lăsa în urma ta mult praf.

Nici nu pot să vă spun cât de multe ore, nenumărate, mi-am petrecut FĂCÂND CURĂŢENIE!

Obişnuiam să petrec 8-12 ore pe zi ÎN FIECARE weekend, ca să mă asigur că totul este perfect “în caz că vine cineva”.

Apoi, mi-am dat seama, într-o bună zi, că nimeni nu mai avea să vină.
Erau cu toţii afară, trăindu-şi viaţa şi distrându-se!

Acum, când vin oameni la mine în vizită, nu simt deloc nevoia să justific “starea” în care se prezintă casa mea.

Ei sunt mult mai interesaţi să afle ce am mai făcut pe când eram plecat, trăindu-mi viaţa şi distrându-mă.

Dacă încă nu v-aţi dat seama, vă rog sa fţti atenţi la acest sfat: Viaţa e scurtă. Bucuraţi-vă din plin de ea!

O casă devine un cămin atunci când poţi scrie “Te iubesc” pe mobilă.

 

[Old DG]

LEGENDA TUTUNULUI

In vremurile mai de demult, traia intr-o manastire un calugar foarte batran. Trei draci, toti trei frati, adeseori veneau la manastire si isi bateau joc de calugar.
Odata a venit la manastirenumai un singur drac. Calugarul stia afurisi si l-a afurisit pe drac, schimbandu-l intr-o cioara.aa
Cioara tot venea la calugar si il batjocorea in limba ei. Calugarul, ca sa scape de ea, a omorat-o si-a aruncat-o in spatele manastirii. Putrezind cioara, toate penele s-au imprastiat. Si din pene au rasarit mai multe buruieni mari si cu frunze late.
Venind si ceilalti doi draci pe la manastire, au gasit buruienile. Si fiindca erau rasarite din penele fratelui lor, au voit sa le manance. Dar fiindca era greu sa le mestece si sa le inghita, au facut altfel. Le-au rasucit in forma de betisoare, le-au pus in gura si le-au aprins la celelalt capat. Betisoarele au inceput sa arda si sa dea un fum gros. Tot fumul il trageau dracii in piept. Si in felul acesta au inghitit pe fratele lor.
Si se nimerise chiar atunci ca un imparat avea o fata fara par pe cap. Imparatul a alungat-o de acasa, zicandu-i, ca numai daca va avea par pe cap sa se reintoarca la palat.
Fata umbland prin lume s-a intalnit cu cei doi draci. Acestia au chemat-o la ei, si intrband-o de ce umbla prin lume, ea le-a spus ca tata lei a alungat-o de acasa, fiindca n-are par pe cap. Dracii i-au zis fetii ca ei pe a doua zi o vor face cu par pe cap.
Si in cealalta zi de dimineata, fata cand s-a sculat avea un par frumos si lung. Ea de bucurie nu stia cum sa le multumeasca. Dracii n-au vrut sa primeasca nimic, ci i-au zis fetei sa ia din frunzele acelea, pe care ei le rasucesc si le aprind sa traga fumul lor, si sa duca si imparatului.
Fata a luat un brat de buruieni si s-a intors acasa.Cand a ajuns la curtea imparateasca, era acolo un ospat mare, fiind ziua imparatului. Toti prietenii imparatului erau la masa si beau si isi petreceau.
Imparatul, cand si-a vazut fata, a mers si a imbratisat-o. Si a intrebat-o ce a facut da i-a crescut parul. Si fata i-a spus din fir in par intamparea cu cei doi oameni (draci).
-Dar buruienile acelea pentru ce le-ai adus?
-Astea mi le-au dat oamenii aceia-zise fata- si m-au rugat sa spun la toata lumea, cum sa le rasuceasca, sa le aprinda, si fumul din ele sa-l traga in piept.
Si imparatul a luat din frunze, le-a rasucit si punandu-le in gura le-a aprins, iar fumul l-a tras in piept. Mesenilor inca le-a dat cate o frunza, pe care au aprins-o, si fumul l-au tras in piept. Si le-a placut la toti fumul si au cerut frunze sa duca si acasa.
Iar imparatul le-a semanat si in gradina si a dat samanta si la altii, si asa buruiana rasarita din pene de drac s-a raspandit in toata lumea. Aceasta buruiana nu este alta, decat tutunul sau tabacul, pe care-l fumeaza azi unii oameni. Iar obiceiul de a fuma, este mostenire de la cei doi draci, care au fumat mai intai.

(Comoara satelor, 1924)

 

[Old DG]

Marul: Povestioara cu talc

Afost odată un mare maestru budist care a cerut elevilor lui să descrie un măr. În timp ce punea mărul pe masă, le-a zis: “Cel ce poate să-mi descrie cel mai bine mărul, poate să vina în pustiu cu mine.”

Un elev a vorbit despre originea mărului şi cum a fost el introdus în ţara lor. Al doilea a vorbit despre modalităţile diferite în care pot fi folosite merele în obţinerea cidrului, sosurilor şi deserturilor. Al treilea a scos, în linişte, un cuţit mic din buzunar. A tăiat o bucată şi i-a pus-o maestrului în gură. Apoi, cu delicateţe, i-a împins falca în sus astfel încât acesta să poată muşca din ea.

“Da, aşa este”, a spus maestrul celui de al treilea discipol. “Nu putem folosi cuvinte ca să descriem un măr. El trebuie descris cu limba, dinţii şi gura. El trebuie gustat.”

Ca şi în cazul mărului, singura cale de a ne cunoaşte sentimentele profunde nu este cea a minţii sau a gândurilor noastre conceptuale ci aceea prin care reuşim să le experimentăm cu inimile noastre.

 

[Old DG]

O POVESTE

Acum douăzeci de ani lucram ca taximetrist ca să mă întreţin.
Când am ajuns, la 2:30 am, clădirea era acoperită de întuneric, doar cu
excepţia unei singure lumini la o fereastră de la parter...
În asemenea circumstante, mulţi taximetristi ar claxona o dată sau de
două ori, ar aştepta un minut şi apoi ar pleca. Dar am văzut prea mulţi
oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de
transport.
Când simţeam că nu e pericol, mergeam la uşă.
Aşa că şi atunci am mers şi-am bătut la uşă. "Doar un minut" răspunse o voce
firavă, a unei persoane mai în vârstă.
Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii.
După o pauză lungă, uşa s-a deschis. O femeie mică de statură, în jur de
vreo 80 de ani, stătea în faţa mea. Purta o rochie colorată şi o pălărie
mare cu un material de catifea prins pe ea, ca şi o femeie dintr-un
film din anii '40. Lângă ea, era o valiza mică, de nailon.
Apartamentul arăta ca şi cum
nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era
acoperit cu cearşafuri.
Nu găseai nici un ceas pe pereţi, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi.
Într-un colţ era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de
sticlă.
"Aţi putea să-mi duceţi bagajul până la maşină?" zise ea.
Am dus valiza la maşină şi apoi m-am întors s-o ajut pe femeie. Ea
m-a luat de braţ şi am mers încet spre maşină. A continuat să-mi
mulţumească pentru amabilitatea mea.
"Nu e mare lucru" i-am zis eu. "Doar încerc să-mi tratez pasagerii în
felul în care aş vrea ca mama mea să fie tratată"
"Oh, sunteţi un băiat aşa de bun!" zise ea.
Când am intrat în maşină, mi-a dat o adresă, şi apoi m-a întrebat: "Ai
putea să conduci prin centrul oraşului?"
"Nu este calea cea mai scurtă," am răspuns eu rapid.
"Oh, nu conteză" spuse ea. "Nu mă grăbesc. Eu acum merg spre
azil..."
M-am uitat în oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scânteitori...
"Nu mi-a mai rămas nimeni din familie..." a continuat ea. "Doctorul spune
ca nu mai am mult timp..." În tăcere am căutat ceasul de taxare şi l-am
oprit.
"Pe ce rută aţi vrea sa merg?" am întrebat.
In următoarele două ore am condus prin oraş. Mi-a arătat clădirea
unde odată ea lucrase ca operator pe lift.
Am condus prin cartierul unde ea şi soţul ei au locuit când erau
proaspăt căsătoriţi. M-a dus în faţa unui magazin cu mobilă care cândva
fusese o sală de bal unde obişnuia să meargă la dans pe vremea când era
fată.
Câteodată mă ruga să opresc în faţa unor clădiri sau colţuri de
stradă şi să stau cu ea acolo, în intuneric, contemplând în tăcere.
Când prima rază de soare s-a arătat pe orizont, mi-a spus dintr-o dată:
"Sunt obosită... Hai sa mergem."
Am condus în tăcere spre adresa pe care mi-o dăduse.
Era o clădire ieftină, ca o casă mică, cu un drum de parcare care
trecea pe sub o portiţă. Doi oameni au venit spre taxi cum am oprit
acolo. Erau ateniţi şi concentraţi aspura fiecărei mişcari pe care o
făcea femeia. Am deschis portbagajul şi am dus micuţa valiză până la
uşă. Femeia fusese deja aşezată într-un scaun cu rotile.
"Cât vă datorez?" a întrebat ea, în timp ce-şi căuta portmoneul.
"Nimic," am zis eu.
"Dar trebuie şi tu să te întreţii."
"Nu vă faceţi griji... Sunt şi alţi pasageri" am răspuns eu.
Aproape fără să mă gândesc, m-am aplecat şi am îmbrăţişat-o. Ea
m-a strâns cu putere la piept şi mi-a spus:
"I-ai dăruit unei femei în vârstă un mic moment de bucurie...
Mulţumesc."
I-am strâns mâna şi apoi am plecat în lumina dimineţii.
În spatele meu, s-a închis o uşă...
Era ca şi sunetul de încheiere a unei vieţi...
Nu am mai luat alţi pasageri în tura aceea de lucru. Am condus pierdut
în gânduri... Pentru restul zilei de-abia de-am mai putut vorbi...
Ce-ar fi fost dacă femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist mânios,
sau unul care ar fi fost nerăbdător să-şi termine tura?...
Ce-ar fi fost dacă aş fi refuzat să iau comanda, sau doar să claxonez o
dată şi apoi să plec?...
Uitându-mă în urmă, nu cred că am făcut ceva mai important în întreaga
mea viaţă. Suntem condiţionaţi să credem că vieţile noastre se învârt
în jurul unor momente măreţe.
Dar adesea aceste momente măreţe ne iau prin surprindere - frumos
împachetate în ceea ce alţii ar considera ceva puţin, ceva neînsemnat.
Oamenii s-ar putea să nu-şi mai amintească exact ceea ce ai făcut sau ceea ce ai spus, dar întotdeauna îşi vor aminti cum i-ai făcut să se simtă.
Viaţa aceasta s-ar putea să nu fie petrecerea pe care o sperăm, dar cât timp suntem aici putem, de asemenea, să dansăm.
În fiecare dimineaţă, când deschid ochii, îmi spun:
"Ziua de azi este o zi specială!"
Amintiti-vă asta, prietenii mei: nu ne mai putem întoarce niciodată înapoi, acesta e singurul show pe care îl jucăm.

Tratează oamenii în felul în care ai vrea TU sa fii tratat !

 

[Old DG]

EXISTA RAUL ?

Un profesor universitar a provocat studentii lui cu aceasta intrebare :
Dumnezeu a creat tot ce exista ?
Un student a raspuns curajos :
Da El a creat tot ce exista.
Profesorul a raspuns : Dumnezeu a creat tot ?
Da domnule, a replicat studentul.
Profesotul :
Daca Dumnezeu a creat totul, a creat deci si raul pentruca raul exista. Si dupa
principiul cercetarilor noastre care definesc ceea ce suntem, deci, Dumnezeu e rau !
Studentu ramase tacut in fata unui astfel de raspuns.
Profesorul era foarte mandru de el si se falea in fata studentilor ca inca odata a dovedit ca credinta in Dumnezeu este un mit.
Un alt student se ridica si spune :
Pot sa va intreb ceva, domnule?
Bineinteles, a raspuns profesorul.
Studentul :
Domnule, frigul exista ?
Ce intrebare mai e si asta ? Bineinteles ca exista ! Nu ti-a fost niciodata frig ? a replicat profesorul.
Tanarul raspunse :
Defapt domnule, frigul nu exista. Dupa legea fizicii ceea ce consideram ca frig este in relitate absenta caldurii. Toate fiintele sau obiectele transmit energie.
Caldura e produsa de un corp sau o parte din materie care transmit energie.
Zero absolut (-460°F) este absenta totala de caldura ; toata materia devine inerta si incapabila de a reactiona la acesta temperatura.
Frigul nu exista. Noi am creat acest cuvant pentru a descrie ceea ce simtim cand nu avem o sursa de caldura.
Studentul a continuat :
Domnule, intunericul exista ?
Profesorul a raspuns : Bineinteles ca exista !
Studentul :
Va inselati din nou domnule. Intunericul nu exista nici el. In realitate intunericul este lipsa de lumina. Putem sa studiem lumina dar nu si intunericul.
Defapt putem sa studiem lumina utilizand prisma lui Newton pentru a fragmenta lumina alba in mai multe culori si studia diversele lungimi de unda
ale fiecarei culori. Nu puteti masura intunericul. O simpla raza de lumina poate patrunde in lumea intunericului si o poate ilumina !
Cum puteti sti cat spatiu ocupa intunericul ? Masurati cantitatea de lumina prezenta. Nu-i asa ? Intunericul este un termen inventat de om ca sa descrie ceea ce se intampla cand nu e lumina.
In final, tanarul intreaba din nou profesorul :
Domnule, raul exista?
Acum, profesorul, incert raspunse:
Bineinteles, am afirmat-o déjà. Il vedem manifestandu-se in fiecare zi. Este in exemplele de inumanitate de fiecare zi a unuia impotriva celuilalt. Este in multitudinea de crime si de violente peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.
Studentul raspunse :
Raul nu exista domnule , sau cel putin nu exista prin el insusi.
Raul este pur si simplu absenta lui Dumnezeu in sinele nostru. El este ca intunericul si frigul, un cuvant utilizat de om ca sa descrie absenta lui Dumnezeu in sine insusi.
Dumnezeu nu a creat raul. Raul nu este ca si credinta sau dragostea, care exista ca si lumina sau caldura. Raul este rezultatul a ceea ce se intampla cand omul nu-l are pe Dumnezeu in inima sa. E ca si frigul cand nu e nici o sursa de caldura, sau intunericul care se instaleaza cand nu e nici o raza de lumina. Profesorul se aseza invins.

Numele tanarului student:
ALBERT EINSTEIN

 

[Old DG]

FAMILIA ARICILOR

„A fost odată, în ţara aricilor, o familie pe nume Arici.
Domnul Arici, mare şi puternic, cu ţepi foarte înţepători, se numea Tata-Ştie-tot (e un nume frecvent în rândul aricilor). Pe doamna Arici, cea liniştită şi rotundă, o chema Mama-Care-se-sufocă. Toţi cei şase puişori ai ei nu pierdeau nici o bucăţică de mâncare şi nu o scăpau din ochi toată ziua. Tata Arici ştia foarte multe lucruri, iar cei mici trebuia să-l asculte, altfel tata începea să vorbească foarte tare, iar urechiuşele lor se închideau atunci temătoare.
Imediat se speriau şi se ascundeau sub Mama-Care-se-sufocă. Uneori, acea sta stătea mai departe de soţul ei, deoarece el avea un caracter aparte. Era foarte fidel atât acasă, cât şi în afara casei, şi îi învăţa pe copii că nu degeaba avea un năsuc aşa de ascuţit. Le spunea aşa: «Nasul vostru cel ascuţit vă va fi de folos când veţi fi mari, veţi putea mirosi foarte bine, să cunoaşteţi şi să recunoaşteţi tot ce vă iese în cale». Şi adăuga: «Dar pentru asta trebuie mai întâi să mă ascultaţi, căci ceea ce vă spun eu este Adevărul». Există o lege în lumea aricilor, conform căreia taţii spun întotdeauna adevărul.
Doar adevărurile lui Tata-Ştie-tot fac legea. Micii arici nu aveau altă alegere în afara drumului trasat de tatăl lor, nu îndrăzneau să se aventureze, deşi se plictiseau uneori. Pe drumul acela al «adevărului» erau o mulţime de tentaţii: buburuze roşii arzătoare, furnicuţe agitate, viermişori puternici, melci înceţi, toate acestea li se păreau micuţilor extraordinare. Dar imediat ce unul dintre ei se abătea din drum, Tata-Ştie-tot îl trimitea înapoi împingându-l cu lăbuţa. Căci, spunea el, «viermele acela nu e destul de mare», «scarabeul acela era încă prea crud», «omida aceea avea prea mult păr». Ucenicia aricilor se făcea cu lovituri aplicate, aşa era la ei.
Mama-Care-se-sufocă se consuma foarte mult pentru a sta cât mai mult alături de copiii ei. Copiii, la rândul lor, creşteau iubindu-şi părinţii. În sinea lor, înţelegeau de ce se întâmplau toate acestea. Tata-Ştie-tot le explicase. Dar nu putea să-şi arate afecţiunea şi tandreţea, căci la ei nu existau mângâieri. Iubirea pe care o simţeau unii pentru alţii rămânea în interior şi, cu cât iubeau mai mult pe cineva, cu atât creşteau mai mult ţepii lor.
Şi astfel aricii deveneau mari şi solitari. Aţi văzut vreodată doi arici împreună pe acelaşi drum? Ar fi un adevărat miracol!
Mama şi Tata Arici se străduiseră atât de mult pentru a-i creşte pe cei şase copii ai lor, iar într-o zi aceştia au devenit destul de puternici încât Tata Arici să le dea voie să plece.
Şi astfel, Mama Arici se regăsi singură cu Tata-Ştie-tot. «În sfârşit, îşi spunea ea, ne vom putea gândi acum la noi, vom sta liniştiţi unul lângă altul, vom vorbi şi poate vom mai descoperi şi alte lucruri». Însă, Domnul Arici, neavând acum nici un copil de educat, nevoit să găsească muşte şi viermi doar pentru el, cu o Mamă - Arici ce îl privea tot timpul, deveni trist, mohorât şi din ce în ce mai surd. Nimic nu putea să-i alunge tristeţea şi să-i însenineze zilele. Era tot mai disperat, se usca pe zi ce trecea şi nimeni din lumea aricilor nu ştia cum să-l scoată din acea stare cenuşie.
Într-o dimineaţă, Domnul Arici, distrus de gândurile sale negre, bolnav de toate acele dureri pe care le avea din copilăria sa de arici, care reveneau acum cu tărie, se îndreptă spre marginea autostrăzii. Ştia foarte bine că şocul îi va fi fatal.
Pentru ultima dată se făcu ghem şi îşi încordă ţepii din toate puterile, închise apoi ochii aşteptând sfârşitul.
În acel moment, se auzi de foarte departe o voce mică şi nedesluşită. Era vocea lui, înlănţuită de inimile apropiaţilor lui, prin legea aricilor. Vocea era suavă, blândă, asemenea muzicii. Ariciul se lăsă cuprins de acea voce, se lăsă în voia muzicii şi se întoarse spre casă. Intrarea era luminată toată. Mama-Care-se-sufocă zâmbea, iar cei şase copii ai lor se întoarseră cu toţii pentru o vreme. Făcură cerc în jurul lui, se îmbrăţişară foarte strâns, formând un ghem ţepos neasemuit de frumos. Din interiorul lui, unde se simţea o tandreţe duioasă, se auzea o simfonie minunată. Din afară, se vedea asemenea unui soare rătăcind prin univers. Iar în aer se simţea un parfum delicat.
Tata Arici a simţit că renaşte şi şi-a dat seama cât de important era pentru ceilalţi, chiar dacă el se simţea bătrân şi inutil (aceasta era, de altfel, ideea lui fixă). În adâncul lui, înţelesese până la urmă cine era el cu adevărat şi se îndrăgosti de Viaţă“.

Este momentul introspecţiei... pentru fiecare dintre noi... Oare ce comoară ascunsă abia aşteaptă să iasă la iveală? Îi dăm voie să se arate sau o ascundem în continuare, încercând să păstrăm aparenţele? Ce alegere facem şi, mai ales, pentru cine? Cine e cea mai importantă persoană din viaţa noastră?

Psihoterapeut Gina Chiriac

 

[Old DG]

Anthony de Mello - Editura Mix

"O femeie aflată în comă era pe punctul de a muri. Dintr-o dată, ea s-a simţit ridicată la cer şi s-a trezit în faţa Scaunului Judecăţii de Apoi.
- Cine eşti? a întrebat-o o Voce.
- Sunt soţia primarului, a răspuns ea.
- Nu te-am întrebat a cui soţie eşti, ci cine eşti tu.
- Sunt mama a patru copii.
- Nu te-am întrebat a cui mamă eşti, ci cine eşti tu.
- Sunt învăţătoare.
- Nu te-am întrebat ce profesie ai, ci cine eşti tu.
Şi dialogul a continuat în acelaşi fel. Orice ar fi răspuns femeia, cuvintele ei nu păreau să răspundă la întrebarea: Cine eşti tu?"
- Sunt creştină.
- Nu te-am întrebat care este religia ta, ci cine eşti tu.
- Sunt cea care a fost la biserică în fiecare zi şi le-a dat de pomană celor sărmani.
- Nu te-am întrebat ce ai făcut, ci cine eşti tu.
În mod evident, ea nu a trecut de examen, căci a fost trimisă înapoi pe pământ. Când s-a trezit din comă, femeia s-a decis să afle cine este. Şi astfel, întreaga ei viaţă s-a schimbat.

Datoria voastră este sa fiţi. Nu să fiţi cineva, nici să nu fiţi nimic - căci aşa se nasc lacomia si ambiţiile; nu să fiţi cutare sau cutare - căci aşa deveniţi condiţionaţi; ci pur şi simplu să fiţi."

 

[Old DG]

Sarbatoarea Primaverii

Odată, demult, pe când zânele colindau pădurile şi piticii răs coleau măruntaiele pământului în căutarea pietrelor preţioase, pe când animalele vorbeau şi puii de lup se jucau cu mieii, trăia într-o căsuţă dărăpănată la marginea unui cătun, un olar împreună cu ne vasta şi cei doi copii ai lui. Erau destul de săraci şi îşi du ceau traiul doar de pe urma vase lor de lut pe care olarul le vindea la târgul din apro piere, într-una din zile, pe când se întor cea de la târg, numai ce zăreşte olarui într-un tufiş de la marginea pădurii un iepure ce se ascundea tremurând tot de frică.
Nu i-a fost prea greu să-l prindă şi să-l vâre în traistă, gândindu-se numai la frip tura pe care avea să o facă din bietul iepu raş.
Ajuns acasă, îi dădu traista nevestei, poruncindu-i să gătească iepurele, iar el, ostenit de atâta drum, se trânti în pat şi adormi pe dată. Cei doi copilaşi, auzind porunca tatălui, se strecurară binişor şi priviră în traistă, de unde le străluciră doi ochişori speriaţi şi înlăcrimaţi. Din întuneric, iepuraşul îşi aştepta sfârşitul plângând, pen tru că auzise şi el planul îngrozitor al olarului şi înţelesese despre ce era vorba. Doar v-am spus că pe atunci ani malele înţelegeau limba oamenilor.
Copiilor li s-a făcut aşa o milă de bietul iepuraş, că abia au aşteptat ca mama lor să plece o clipă din bucătărie şi au înşfăcat iepurele, punând în locul lui un ştergar.
Au alergat cât au putut până la mar ginea pădurii, iar acolo au dat drumul micului urecheat, care a fugit mâncând pământul. Bineînţeles ca olarul a certat-o pe nevastă pentru că n-a avut grijă de iepure, iar în acea seară n-au mâncat friptură, ci urzici. Dar s-a întâmplat un lucru mult mai frumos. Mama iepuroaică a zvonit prin toată pădurea fapta cea bună a copiilor .
Despre ispravă a aflat şi Zâna Eastres, slujitoarea Primăverii.
Şi cum se apropia Sărbătoarea Primăverii, Zâna s-a gândit să-i răsplătească pe cei doi copii pentru salvarea iepuraşului şi a poruncit iepurilor să le ducă daruri . Astfel, copiii olarului au găsit într-o dimineaţă, frumos înşirate pe pervaz, alune, fructe uscate, ciuperci şi faguri de miere.
De atunci. în fiecare an, tot mai mulţi iepuraşi aduc daruri copiilor cuminţi, harnici si buni.
Cu timpul, sărbătoarea Primăverii s-a contopit cu cea a învierii Domnului Iisus Hristos. Despre olar şi copiii lui abia dacă-şi mai aminteşte cineva, zânele s-au pierdut în negura vremii, dar iepuraşii n-au uitat niciodată de îndatorirea lor de a aduce, de Paşte, tot felul de daruri copiilor.

 

[Old DG]

Puterea gandului : lovirea unei tinte nevazute


Yoghinul Raman era un maestru recunoscut al artei de a slobozi sageti cu arcul.Intr-o dimineata , el si-a invitat discipolul favorit la o demonstratie a indemanarii sale.Cu toate ca invatacelul avusese ocazia sa ii aprecieze maiestria de sute de ori inainte de aceasta zi , el s-a supus fara cracnire invatatorului .Au mers amandoi in padurea de langa manastire si , atunci cand au ajuns langa un stejar secular, de dimensiuni impresionante , Raman a asezat un trandafir pe care il adusese cu el in una dintre ramurile copacului.
Apoi, yoghinul si-a deschis tolba si a scos din ea trei obiecte : un arc splendid lucrat dintr-un lemn nobil , o sageata si o batista brodata cu flori de liliac.
Raman s-a indepartat la o suta de pasi de locul unde amplasase floarea.Cu fata indreptata catre tinta lui, el i-a cerut discipolului sau sa il lege la ochi cu batista cea brodata.
Invatacelul a facut intocmai asa cum i-a cerut invatatorul .
Cu ochii acoperiti de batista , yoghinul Raman si-a asezat picioarele ferm pe pamant , a tras inapoi de coarda arcului cu intreaga sa forta - incercand sa se orienteze catre trandafirul asezat pe una din crengile stejarului - si apoi a slobozit sageata.
Sageata a zbarnait prin aer , dar nu atins nici macar copacul , ratand tinta la o distanta jenant de mare.
"Am nimerit floarea ?" a intrebat Raman, in vreme ce isi scotea batista de la ochi.
"Nu , ai ratat-o cu totul " i-a raspuns discipolul."Credeam ca o sa imi demonstrezi puterea gandului si abilitatea de face o magie ".

"Tocmai te-am invatat cea mai importanta lectie despre puterea gandului", i-a replicat Raman."Atunci cand vrei un lucru , concentreaza-te numai asupra lui : nimeni nu va nimeri vreodata o tinta fara sa o vada ."

O poveste dupa Paulo Coelho

 

[Old DG]

Vulturul
“Multumesc lui Dumnezeu ca am trecut de si peste asta”

Stiati ca vulturul stie cand se apropie furtuna cu mult inainte de se dezlantui? Vulturul zboara catre un locsor foarte sus si asteapta ca vantul sa bata.
Cand furtuna se porneste, aripile sale se aseaza in asa fel incat vantul il va ridica deasupra furtunii. Cat timp furtuna se dezlantuie dedesupt, vulturul zboara deasupra. Vulturul nu scapa de furtuna ci el se foloseste pur si simplu de ea pentru a se ridica mai sus. Se ridica pe aripile vantului care aduc furtuna.
Cand furtunile vietii se abat asupra noastra – si toti am trecut pe aici – ne putem ridica deasupra lor indreptandu-ne mintea si credinta catre Dumnezeu. Furtunile nu ne pot invinge si putem pemite puterii lui Dumnezeu sa ne ridice deasupra lor. Dumnezeu ne ingaduie sa plutim pe aripile furtunii care aduc boala, tragedie, esec si dezamagiri in vietile noastre. Putem zbura deasupra furtunii.
Amintiti-va, nu este o grutate a vietii care sa ne doboare, este modul cum ne raportam noi la ea. Biblia spune:

“Cei ce se incred in Domnul isi inoiesc puterea, ei zboara ca vulturii; alearga si nu obosesc, umbla si nu ostenesc” Isaia 40: 31

 

[Old DG]

Povestea ochilor

A fost odata o oarba care se ura pe ea insasi din cauza ca era oarba.
Ea ura pe toata lumea, cu exceptia prietenului ei iubitor.
El era intotdeauna gata sa o ajute.
Intr-o zi ea i-a spus lui:
"Daca as putea sa vad lumea, eu m-as casatori cutine!."
Intr-o zi cineva i-a donat o pereche de ochi. Cand bandajele au fost
luate jos, ea a putut sa vada totul, inclusiv pe prietenul ei.
El a intrebat-o: "Acuma ca tu poti vedea lumea, te casatoresti cumine?"
Fata s-a uitat la el si a vazut ca el este orb. Numai vazand ochii
lui inchisi a socat-o. Ea nu se astepta la asta. Gandul ca trebuie sa
se uite la ochii lui inchisi toata viata ei a facut-o sa-l refuze.
Prietenul ei a plecat si a doua zi i-a scris o nota spunand:
"Sa ai grija de ochii tai, draga mea, pentru ca inainte sa fie ai tai, au fost ai mei!"

Asa este si cu mintea omeneasca care lucreaza aproape intodeauna cand
starea noastra se schimba. Numai cativa dintre noi ne reamintim cum
viata noastra a fost inainte, si cine a fost alaturi de noi in cele
mai dureroase situatii.
Viata este un cadou!
Astazi, inainte sa spui cuiva un cuvant rau, gandeste-te la cineva
care nu poate sa vorbeasca.
Inainte sa spui ca mancarea nu este gustoasa, gandeste-te la cineva
care nu are ce sa manance.
Inainte sa judeci sotul sau sotia, gandeste-te la cineva care plange
la Dumnezeu pentru o companie.
Astazi, inainte sa te plangi despre viata, gandeste-te la cineva care
a plecat de tanar de pe acest pamant.
Inainte sa te plangi de copii, gandeste-te la cineva care ar dori sa
aiba copii.
Inainte sa te plangi de cineva ca nu ti-a curatat casa sau nu a
maturat-o, gandeste-te la oamenii care traiesc pe strada.
Inainte sa te plangi de distanta parcursa cu masina, gandeste-te la
cineva care merge pe jos aceeasi distanta.
Si cand tu esti obosit si te plangi de serviciu, gandeste-te la
someri, la cei care ar dori sa aibe un loc de munca.
Inainte sa arati cu degetul si sa condamni pe cineva, adu-ti aminte ca
nimeni dintre noi nu este fara pacat si noi toti trebuie sa raspundem
in fata Facatorului nostru.
Si cand ganduri depresive te doboara, pune un zambet pe fata si
multumeste-i lui Dumnezeue ca esti in viata!

 

[Old DG]

FARA TITLU

Ascetul semidivin, Nârada, i-a cerut cândva dirct Fiinţei Supreme să-l înveţe secretul Mâyei sale. Acest Nârada, în mitologia hinduismului, este un model favorit al discipolului aflat pe „calea evlaviei”(bhakti-mârga). Ca răspuns la prelungita şi ferventa sa austeritate, Vishnu îi apăruse în sihăstrie şi-I făgăduise satisfacerea unei dorinţe. Când el îşi exprimă smerit dorinţa sa adâncă, zeul îl învaţă nu cu vorbe, ci supunându-l unei întâmplări teribile. Versiunea literară a poveştii ne-a parvenit în Matsya-Purâna, o culegere sanscrită care şi-a căpătat forma actuală în timpul perioadei clasice a hinduismului medieval, aproximativ în sec. al IV-lea d. Cr. Ea ne este prezentată ca fiind povestită de către un sfânta pe nume Vyâsa.
În jurul sihastrului Vyâsa, în singurătatea sa din pădure, se adunase un grup de bărbaţi sfinţi. „Tu înţelegi ordinea eternă şi divină”, îi spuseră ei, „prin urmare, dezvăluie-ne secretul Mâyei lui Vishnu”.
„Cine poate oare înţelege Mâyâ Zeului Suprem, afară de el însuşi? Mâyâ lui Vishnu îşi exercită vraja sa asupra noastră. Mâyâ lui Vishnu e visul nostru al tuturora. Nu vă pot spune decât o poveste, care a ajuns până la noi din zilele vechimii, despre felul în care această Mâyâ şi-a făcut simţit efectul într-o anumită împrejurare aparte şi neobişnuită.”
Vizitatorii erau dornici să-l asculte. Vyâsa a început:
„A fost odată ca niciodată, un tânăr prinţ, Kâmadamana, adică „Îmblânzitorul Dorinţelor”, care, purtându-se în deplină potrivire cu înţelesul numelui său, îşi petrecea viaţa petrecând cele mai aspre şi mai ascetice austerităţi. Tatăl său, dorind să-l însoare, îi vorbi însă într-o anumită împrejurare cu următoarele cuvinte: „Kâmadamana, fiule, ce se întâmplă cu tine? De ce nu-ţi iei o soţie? Căsătoria aduce împlinirea tuturor dorinţelor unui bărbat şi prin aceasta, îngăduie atingerea unei fericiri desăvârşite. Femeile sunt însăşi rădăcina fericirii şi a bunăstării. Prin urmare du-te fiule drag, şi însoară-te.”
Tânărul rămase tăcut din respect pentru tatăl său. Dar când regele stărui mai departe şi-l îndemnă necontenit, Kâmadamana îi răspunse: „Dragă tată, îmi însuşesc purtarea pe care mi-o arată numele meu. Mi-a fost revelată puterea divină a lui Vishnu, care ne susţine şi ne ţine ca într-o plasă atât pe noi, cât şi toate cele ce sunt pe lume.”
Regescul tată făcu o pauză de o clipă ca să cugete, apoi îşi mută cu dibăcie argumentarea de la atracţia plăcerii personale la aceea a datoriei. Bărbatul trebuie să se căsătorească, declară el, pentru a zămisli urmaşi, astfel încât spiritele sale ancestrale de pe tărâmul strămoşilor să nu fie lipsite de jertfele de bucate ale urmaşilor şi ameninţate să se cufunde în mizerie şi deznădejde de nedescris.
„Iubite tată, spuse tânărul, am trecut prin mii de vieţi. Am suferit moartea şi bătrâneţea de multe sute de ori. Am cunoscut unirea cu soţiile şi pierzania. Am existat sub chip de iarbă şi de tufe, de liane şi de arbori. M-am mişcat printre vite şi animale de pradă. De multe sute de ori am fost brahman, femeie, bărbat. M-am împărtăşit din binecuvântarea lăcaşelor cereşti ale lui Shiva; am trăit printre nemuritori. Într-adevăr, nu e nici un fel de fiinţă, nici chiar supraomenească, a cărei formă eu să nu o fi îmbrăcat de mai multe ori; am fost demon, spiriduş, paznic al comorilor pământeşti; am fost spirit al apelor fluviilor; am fost prinţ ceresc; am fost şi rege printre şerpii-demoni. De fiecare dată când cosmosul a dispărut spre a fi sorbit din nou în esenţa fără formă a Divinului, am dispărut şi eu; iar când universul şi-a făcut din nou apariţia, am reapărut şi eu întru fiinţă, spre a trăi o nouă serie de renaşteri. În repetate rânduri am căzut pradă amăgirilor existenţei, şi totdeauna atunci când mi-am luat o soţie.
Dă-mi voie să-ţi povestesc, continuă tânărul, ceva ce mi s-a întâmplat în timpul penultimei mele întrupări. Numele meu în timpul acestei existenţe era Sutapas, „Cel-Ale-Cărui-Austerităţi-sunt-Bune”; eram ascet. Şi fierbintea mea credinţă în Vishnu, Stăpânul Universului, mi-a atras bunăvoinţa sa. Încântat de felul în care îmi împlinisem numeroasele-mi legăminte, el mi s-a arătat în faţa ochilor mei trupeşti, călare pe Garuda, pasărea cerească.
„Îţi fac un hatâr”, spuse el. „Orice doreşti ţi se va împlini.”
I-am dat următorul răspuns Stăpânului Universului: „Dacă eşti mulţumit de mine, îngăduie-mi să-ţi înţeleg Mâyâ.”
„Ce poţi face tu cu înţelegerea Mâyei mele?” răspunde Zeul. „Îţi voi da mai degrabă îmbelşugare în viaţă, împlinirea datoriilor şi misiunilor tale obşteşti, toate bogăţiile, sănătate şi plăcere ca şi fii eroici.”
„Tocmai de lucrurile acestea”, spusei eu, „doresc să fiu scăpat şi să trec dincolo de ele.”
Zeul continuă: „Nimeni nu-mi poate înţelege Mâyâ. Nimeni nu mi-a înţeles-o vreodată. Nu va exista nicicând cineva în stare să-I pătrundă taina. Demult, tare demult, trăia un profet asemănător zeilor, pe nume Nârada, şi el era un fiu bun al zeului Brahmâ însuşi, şi era plin de evlavie fierbinte faţă de mine. Ca şi tine, el şi-a atras bunăvoinţa mea şi eu I-am apărut aşa cum îţi apar şi ţie acum. I-am făgăduit împlinirea unei dorinţe, şi el a dat glas dorinţei căreia şi tu I-ai dat glas. Apoi, deşi l-am prevenit să nu cerceteze mai departe taina Mâyei mele, el a stăruit, întocmai ca şi tine. Şi atunci I-am spus: „Aruncă-te în apa de colo şi vei trăi taina Mâyei mele.” Nârada s-a aruncat în iaz. A ieşit din nou la suprafaţă sub forma unei fete.
Nârada a păşit pe uscat din apă ca Sushilâ, „cea virtuoasă”, fiica regelui din Benares. Şi curând, ea fiind în floarea tinereţii, tatăl ei I-o dădu de nevastă fiului regelui învecinat din Vidarbha. Profetul şi ascetul ce sfânt, sub forma unei fete, a trăit din plin toate desfătările iubirii. La sorocul cuvenit, bătrânul rege din Vidarbha muri, iar soţul Sushilei îi urmă la tron. Frumoasa regină avea mai mulţi fii şi nepoţi şi era peste seamăn de fericită.
După trecerea mai multor ani izbucni însă o ceartă între soţul Sushilei şi tatăl ei, ceartă care ajunse în cele din urmă la un război sângeros. Într-o singură bătălie uriaşă mulţi dintre fiii şi nepoţii ei, tatăl şi soţul ei au fost ucişi cu toţii. Şi când ea află despre măcel, o porni adânc mâhnită din capitală spre câmpul de bătălie, pentru a înălţa acolo o jeluire solemnă. Şi porunci să se ridice un rug funerar uriaş pe care aşeză leşurile rudelor ei, fraţii, fiii şi nepoţii, iar apoi, unul lângă altul, trupurile soţului şi tatălui său. Cu propria-I mână apropie torţa şi dădu foc rugului; când flăcările urcară spre cer, ea strigă din toate puterile: „Fiule, fiule!”, iar când rugul începu să trosnească, se aruncă şi ea în vâlvătaie. Pojarul se răci şi se limpezi numaidecât; rugul se prefăcu într-un iaz. Şi Sushilâ în mijlocul apelor se regăsi, dar tot ca Nârada cel sfânt. Şi zeul Vishnu, ţinându-l pe sfânt de mână, îl ajută să iasă din lacul de cleştar.
După ce zeul şi sfântul ajunseră pe mal, Vishnu îl întrebă cu un zâmbet cu două înţelesuri: „Cine este acest fiu a cărui moarte o jeleşti?” Nârada rămase confuz şi ruşinat. Zeul continuă: „Aşa se înfăţişează Mâyâ mea, jalnică, ursuză, blestemată. Nici Brahmâ cel născut din lotus, nici oricare altul dintre zei, nici Indra şi nici chiar Shiva nu se pot adânci în abisul ei fără fund. De ce sau cum crezi că tocmai TU ai putea cunoaşte acest lucru de necunoscut?”
Nârada îl rugă să-i dăruiască credinţă desăvârşită şi evlavie, precum şi harul de a-şi aminti această experienţă în viitor. Mai mult, ceru ca iazul în care pătrunsese, ca într-o sursă de iniţiere, să devină u loc sacru de pelerinaj, iar apa lui – mulţumită prezenţei tainice şi necurmate într-însa a zeului care intrase acolo ca să-l scoată pe sfânt din adâncul magic – să fie înzestrată cu puterea de a spăla orice păcat. Vishnu îi împlini dorinţele pioase şi pe loc, în aceeaşi clipă, se făcu nevăzut, retrăgându-se în locuinţa lui cosmică din Oceanul de Lapte.
„Ţi-am spus această poveste”, încheie Vishnu, înainte de a se retrage tot astfel din faţa ascetului, „ca să te învăţ că secretul Mâyei mele e de nepătruns şi nu poate fi cunoscut. Dacă doreşti, poţi şi tu să te arunci în apă, şi vei şti de ce anume lucrurile stau aşa cum îţi spun.”
După care Sutapas (sau prinţul Kâmadamana în penultima sa întrupare) plonjă în apa iazului. Ca şi Nârada, el ieşi la suprafaţă sub înfăţişarea unei fete, fiind astfel învăluit în ţesătura altei vieţi.”

 

[Old DG]

Povestea Broscuței... sau cum să înțelegi criza financiară

Într-un sătuc de câmpie, a venit un "investitor american", însotit de asistentul lui. A bătut la prima ușă întâlnită și i-a spus proprietarului:
"- Uite, eu sunt colecționar de broscuțe. Dacă îmi aduci o broscuță, am să-ți dau pe ea 10 euro."
Țăranul a fugit repede în spatele casei și a luat o broscuță. I-a dat-o investitorului, și-a luat cei 10 euro și le-a spus vecinilor despre ce afacere a făcut. A doua zi, fiecare țăran s-a dus la investitor cu câte o broscuță, pe care a vândut-o cu 10 euro.
După câteva zile, investitorul le-a spus sătenilor: "- Văd că afacerea merge. De azi, pentru fiecare broscuță am să vă plătesc câte 20 de euro."
Țăranii au dat fuga în pădure (pentru că broscuțele din jurul casei fuseseră vândute pe 10 euro), au cules broscuțe și le-au predat investitorului, pentru 20 de euro/bucata.
După alte câteva zile, acesta s-a întors în SUA presat de afacerile de acolo, lăsându-l pe asistentul lui să vină cu broscuțele după cel mult o săptămână.
Înainte de a pleca, investitorul le-a spus țăranilor:
"- Dragii mei, sunt nevoit să mă întorc urgent în SUA. Vă promit însă că, la întoarcere, am să cumpăr, de la voi, broscuțele cu 60 de euro bucata. Sunteți interesați, în continuare, de afacere?"
Și a plecat, în uralele sătenilor fericiți de pleașca ce a dat peste ei.
A doua zi, asistentul investitorului a adunat sătenii și le-a spus:
"- Fraților, m-am gândit la o afacere pentru voi, dar trebuie sa fiți discreți. Șeful meu se va întoarce peste două săptămâni și vă va plăti câte 60 de euro/broscuța. Dacă vreți, vi le vând eu înapoi pentru 40 de euro bucata, iar voi le veți vinde cu 60. Profitul vostru va fi frumușel. Ce spuneți?"
Sătenii s-au adunat la sfat și au decis că o așa afacere nu mai prind ei altă dată. Au pus mână de la mână, s-au împrumutat pe la cunoscuți, pe la bănci, care pe unde a putut, și au cumpărat broscuțele înapoi cu 40 de euro bucata.
Asistentul investitorului a luat banii, a plecat în SUA, iar pe săteni nu i-a mai căutat nimeni, niciodată.
Au rămas cu banii dați, cu împrumuturi scumpe la bănci și fără să dețină niciun activ în plus față de ceea ce aveau înaintea afacerii. Au rămas cu propriile broscuțe, din curți și din pădure, vândute si răscumpărate de mai multe ori.
Le-au vândut cu 10 euro, apoi cu 20 și le-au răscumpărat cu 40 de euro. S-au împrumutat la banci, prieteni și au rămas cu speranța deșartă că investitorul american le va da 60 euro. Ți se pare de actualitate?...
Aceasta este povestea crizei, pe înțelesul celor care nu au deprins cotloanele "businessului bancar."

 

[Old DG]

Criza îşi spune cuvântul

Au trecut şi Sfintele Sărbători de Paşti, au trecut şi zilele libere de 1 mai. Numai criza mondială nu a trecut. Sau poate că a trecut şi n-am văzut-o noi, fiind prea ocupaţi cu grătarele, cu plimbările la iarbă verde. Sau aşa o fi criza: cu sfârâit de grătare, cu ieşiri la munte, la mare, cu maşini luxoase pe şosele, bară la bară! Desigur nu toţi oamenii au maşini luxoase. Dar grătare au mai toţi românii (eram să zic creştinii). Şi acum în criză, ce muzică, ce bubuit de tobe, de se zguduie pereţii caselor vecinilor, mai ales prin sate! De ce or fi dând aşa de tare muzica, bieţii creştini, nu înţeleg?! Cred că nu vor să mai audă de criză. Eu mai am nişte dopuri, trimise de o nepoată din Canada, pe care mi le mai pun în urechi, ca să mă protejez de mulţimea decibelilor, dar ce fac cei din celălalt capăt al satului care n-au dopuri, atunci când vor să citească o rugăciune?! Desigur, trebuie să înţeleagă şi ei că trecem prin criză şi să nu se supere...
Mă gândesc şi la pustnicii din inima munţilor. O fi şi la ei criză? Or fi ieşit şi ei la iarbă verde? Veţi zice: ei n-au nicio treabă cu criza mondială. Trăiesc la fel cum trăiau şi mai înainte. Fără grija banilor de chirie, fără teama că nu au benzină în rezervor, fără prostii gen legume modificate genetic, oi clonate, gripă aviară, ca să-şi omoare singuri găinile. Despre gripa porcină, nici că au auzit. De fapt nu avem voie să mai spunem „porcină” sau „porcească”, ci de „tip A – H1N1”. E o diferenţă!
Faptul că aceşti oameni retraşi la linişte au ce pune pe masă, se datorează muncii lor în grădină, măiestriei lor de buni gospodari, mai ales dacă dă Dumnezeu ploaie potrivită, căldură potrivită şi la timp…
Dânşii nu au rate la bănci, aşa că nu-i deranjează telefoanele de la firmele de recuperări; nu se bat pe locuri de parcare, nu stau la semafoare, nu inhalează noxe, nu le fură hoţii maşina, nu fac crize de anxietate când scad acţiunile la bursă sau le pică internetul, nu sunt panicaţi de frica vreunui cutremur, nu-i înjură pe politicieni, pentru că n-au televizor; nu pun clor în apa de izvor ca s-o dezinfecteze, nu-i frământa grija zilei de mâine, fiindcă ştiu că Tătuca-Dumnezeu le poartă de grijă; nu le este teamă că vor pierde cardul sau că li se fură bani din cont, nu stau ore în şir la cabinetul medicului de familie sau la farmacie pentru a-şi lua reţeta compensată, fiindcă la orice neputinţă şi pentru orice boală ei cunosc şi câte o buruiană de leac. Nu le e teamă de cipuire şi chiar dacă le spui ce pericol ne paşte, nu înţeleg mare lucru, nu intră în panică. Şi nu le mai spun pe toate. Aceştia sunt nişte oameni fericiţi din punctul ăsta de vedere. Trăiesc şi mor în mijlocul naturii şi se feresc de viaţa civilizată atât cât pot de mult.
Aşa că acolo, unde şi-au ales ei să trăiască, nu-i nicio criză. Acolo e un fel de rai, dar nu financiar. Toată lumea recunoaşte că acolo în pădure, în mânăstire, în locuri retrase, la ţară, viaţa este mai puţin stresantă şi totuşi cei mai mulţi nu renunţă la „civilizaţie” şi la criză. De ce? Pentru că o mare parte din oameni sunt într-adevăr într-o criză, dar de altă natură.

 

[Old DG]

Lupta interioara (cu sine)
Intr-o seara, un batran indian ii explica nepotului sau ce lupta teribila se da in interiorul fiecarei persoane.
Si ii spune asa:
Exista in fiecare dintre noi doi lupi.
(La noi, la crestini, cei doi lupi sunt ingerii, cel de pe umarul drept si cel de pe umarul stang.)
Lupul Raului.
El este furia, gelozia, invidia, tristetea, regretele, aroganta, cupiditatea, vinovatia, inferioritatea, minciuna, orgoliul, superioritatea si egocentrismul..
Lupul Binelui.
El este bucuria, pacea, iubirea, speranta, linistea, modestia, bunatatea, bunavointa, generozitatea, adevarul si compasiunea.
Dupa o clipa de gandire nepotelul il intreaba:
''Bunicule si care lup castiga?''
La care batranul ii raspunde simplu:
'Cel pe care il hranesti!'

 

[Old DG]

Ispitirea lui Dumnezeu

Apele au ieşit din matcă şi au început să inunde satul. Oamenii, rând pe rând, s-au urcat în bărcile de salvare. Doar Ioan a refuzat de fiecare dată să o facă. Stătea cocoţat pe acoperişul casei şi o ţinea pe a lui: “Eu rămân aici. Sunt sigur că Dumnezeu mă va salva.”
Dar nu a fost să fie aşa. Apele au crescut atât de mult încât l-au înghiţit pe Ioan al nostru.
Ajuns sus, în ceruri, la Dumnezeu, Ioan l-a întrebat pe acesta: “Păi Doamne cum ai putut să-mi întorci spatele mie, cel mai credincios om din satul acela? Cum ai putut să mă laşi să mor?”
La care Dumnezeu i-a răspuns tot cu o întrebare: “Tu cum ai putut să refuzi toate cele trei bărci pe care ţi le-am trimis în ajutor?”

 

[Old DG]

Cămaşa unui om fericit

Se spune că, odată, un împărat s-a îmbolnăvit grav. A fost consultat de o mulţime de medici, dar nici unul nu a reuşit să-i dea vreo şansă de vindecare. Văzând că medicii nu-i găsesc leacul, în cele din urmă a apelat la un vraci, iar acesta i-a spus că, dacă va reuşi să îmbrace cămaşa unui om cu adevărat fericit, se va face sănătos. Şi cum oamenii în asemenea situaţii uită de Dumnezeu, uită că e păcat să apelăm la vraci, la bioenergie sau alte mijloace oculte şi fac orice, numai să-şi rezolve necazul, n-a mai stat pe gânduri şi a început să pună în practică sfatul vraciului.
Imediat câţiva slujitori au fost trimişi în toată lumea să caute un om fericit, să-i ceară cămaşa şi să i-o aducă împăratului. Aceşti slujitori au bătut la poarta unui alt împărat şi i-au spus:
- Măria ta, nu eşti tu cel mai fericit om? Eşti doar un împărat puternic. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem împăratului nostru.
- Eu fericit? Nu am fost niciodată. Mereu sunt îngrijorat că voi fi atacat, că voi avea războaie. Sunt neliniştit şi nu am niciodată somnul tihnit. Să ştiţi că nu sunt deloc mulţumit şi fericit.
Auzind aşa, slujitorii au plecat trişti mai departe şi au bătut la poarta unui om foarte bogat, a unui bancher, şi i-au zis:
- Domnule, noi credem că având de toate şi fiind foarte bogat, dumneata eşti tare fericit. Nu-i aşa? Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru.
- Vă înşelaţi amarnic dacă voi credeţi că eu sunt fericit. Cum aş putea fi fericit de vreme ce mereu mă tem că voi pierde banii, sau cineva mi i-ar putea fura. Mereu mă neliniştesc gândindu-mă cum să-i investesc cât mai bine, cum să-i fac să sporească mai repede. Mă gândesc apoi cui să-i las ca moştenire pentru a nu se risipi.... Şi mai am multe alte temeri. Vă spun că nu sunt şi nu am fost niciodată fericit.
Slujitorii merg mai departe şi bat la poarta unui om învăţat.
- Domnule, dumneata, care ai o faimă de om învăţat, cu siguranţă, trebuie să fii şi tare fericit. Cunoşti atâtea lucruri, ai dezlegat atâtea mistere! Nu se poate să nu fii fericit. Am vrea să ne dai cămaşa ta să o ducem stăpânului nostru.
- N-am găsit încă fericirea. Aşa credeţi voi că eu sunt fericit? Vă înşelaţi. Cum descopăr un adevăr, o noutate, mintea mea devine iar neliniştită. Ea vrea altceva, vrea mai mult. Nu am fost niciodată fericit. Credeţi-mă!
Acei slujitori începeau să fie descurajaţi. Nu mai ştiau la ce poartă să bată. Dar le era ruşine să se întoarcă acasă fără această cămaşă, fără să împlinească această misiune. De aceea, abătuţi şi obosiţi s-au retras într-o pădure. S-au aciuat lângă o colibă, la rădăcina unui copac bătrân. Cum stăteau ei lângă copac, gata să adoarmă de obosiţi ce erau, aud din colibă, pe cineva rostind următoarele cuvinte: "Doamne, ce fericit sunt că şi azi am avut cele de trebuinţă vieţii mele! Doamne, ce fericit sunt că şi azi am întâlnit oameni binevoitori care m-au ajutat! Doamne, ce fericit sunt....." Când au auzit, acei slujitori au năvălit în colibă să vadă cine rostise aşa cuvinte. Intră înăuntru şi găsesc un om în genunchi, cu mâinile ridicate către cer, care se ruga. Îl întreabă imediat:
- Omule, e adevărat că eşti fericit, aşa cum spui?
- Da, sunt foarte fericit fiindcă azi Dumnezeu m-a ajutat şi l-am simţit alături. Iar acum mă culc liniştit. Sunt foarte fericit că a venit primăvara, că au înflorit pomii, a răsărit iarba, au început găinuşele să se ouă. Ce vreţi mai multă bucurie ca asta?!
- Am vrea să te rugăm ceva: noi îţi plătim cât vrei dumneata, dar dă-ne cămaşa dumitale. Dacă împăratul nostru o va îmbrăca, se va face sănătos. La care omul din colibă le răspunde:
- Dar eu sunt aşa de sărac încât nici nu am cămaşă...
~~~~~~~
Fericirea cea adevărată este cea sufletească, lăuntrică. Oamenii caută o fericire pământească, ce pleacă din afară. Se trudesc oamenii să facă mai întâi bogăţii, să se umple de bani, de plăceri şi de mărire lumească. Fericirea după care umblă cei mai mulţi constă în dorinţa de a avea spor la averi, belşug şi sănătate. Sunt bune şi acestea şi au şi ele rostul lor, dar nu valorează nimic, n-au nici un preţ, dacă nu sunt puse toate în slujba mântuirii sufleteşti.
Lumea doreşte o fericire pământească, care n-are nimic cu mântuirea sufletului, ci dimpotrivă, e foarte primejdioasă.
Câţi săraci nu s-au îmbogăţit şi au uitat cu totul de suflet! Când umblau cu pantalonii cârpiţi, cu opinci în picioare şi trăiau în modestie şi sărăcie, mergeau la biserică şi se rugau; erau blânzi, liniştiţi, ruşinoşi şi temători de Dumnezeu. Aşa îşi creşteau şi copiii, dar de îndată ce au dat de bani s-au pus pe chefuri şi petreceri, împodobindu-şi casele cu fel de fel de lucruri şi mobile costisitoare. Toate acestea i-au făcut să uite pe Bunul Dumnezeu şi s-au îndepărtat astfel de Biserică uitând că mai sunt creştini.

Sursa: popasduhovnicesc.ro