• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

POVESTIRI CU TÂLC

Jumătăţile vieţii

Demult, a venit la un călugăr bătrân un om tare necăjit şi l-a întrebat:
- Ce este rău cu mine? De ce nu îmi găsesc liniştea? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea?
Bătrânul călugăr a luat atunci o sticlă şi, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în faţa omului şi l-a întrebat:
- Cum e această sticlă?
- Este pe jumătate goală!
- Vezi, i-a mai spus călugărul, eu o văd pe jumătate plină.

În viaţă trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos. Dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie. Dacă vom şti să-l privim pe om în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste. Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai buni.
 
Stropul de roua
O poveste cu talc

In timp ce soarele se inalta deasupra orizontului , stropul de a inceput sa isi dea seama de lumea care il inconjura.Era asezat pe o frunza, bucurandu-se de lumina soarelui pe care , la randul lui , o reflecta cu toata puterea din micuta lui oglinda.Mandru de frumusetea lui pura , se simtea in al noulea cer.In preajma lui erau alti stropi , unii invecinati pe aceeasi frunza, alti ceva mai indepartati prin ramurile copacului.Stropul de roua se gandea ca el era , desigur, cel mai frumos dintre toti.
"Ah , ce bine este sa fii un strop de roua ! "
Dupa o vreme vantul s-a intetit , iar frunza in care se adapostise a inceput sa se cutremure din ce in ce mai tare.O teama de nedescris a pus stapanire pe stropul de roua in vreme ce se rostogolea , inevitabil , catre marginea frunzei , spre un univers cu totul necunoscut.De ce trebuia sa se intample asa ceva ? Pana acum totul fusese aproape perfect ! Se simtise in siguranta si se parea ca asa va fi o vesnicie.De ce lucrurile trebuiau sa se schimbe ? De ce ? De ce ?
In cele din urma stropul a ajunse la capatul lumii , pe marginea frunzei.Panica il strabatea peste poate.Isi imagina cum va fi strivit in cadere si se va risipi in mii de bucatele.Ziua abia incepuse si totul parea sa se termine atat de repede ! Nu era drept ! Viata parea sa nu mai aiba nici un sens.Incerca , din toate puterile , sa se agate de frunza, dar lupta lui era sortita pierzaniei.
Dupa cateva clipe , vrand-nevrand , s-a lasat in voia gravitatiei .Desprins de frunza , a inceput sa cada in hauri , in jos, mereu mai in jos.Dintr-o data , si-a dat seama ca dedesuptul lui se intindea o enorma oglinda.Putea chiar sa intrezareasca in ea reflectia propriei sale fiinte.Se prabusea aproape , mereu mai aproape ...
Fara sa inteleaga cum si cand , frica i s-a transformat intr-o infinita bucurie in vreme ce se contopea in nemarginirea de ape a lacului.Stropul de roua nu mai exista , dar nici nu murise.Devenise o parte a intregului.

Sursa: http://godessdiana88sex1.blogspot.com/2011/07/stropul-de-roua-o-poveste-cu-talc.html
 
Perla si scoica

Scoica a vazut o perla cazuta pe fundul oceanului. Dupa mari eforturi, a reusit sa apuce perla si a asezat-o langa ea, pe o frunza. Stia ca oamenii cauta perle, asa ca s-a gandit:
- Aceasta perla ii va tenta. O vor lua, iar pe mine ma vor lasa in pace.
Cand a aparut primul cautator de perle, ochii acestuia erau conditionati sa caute scoici, nu perle stand pe frunze. De aceea, el a apucat scoica, care, intamplator, nu avea inauntru nicio perla, si a lasat perla sa cada din nou pe fundul oceanului.
---------------------------------------
Stiti exact unde trebuie sa priviti. Tocmai de aceea nu reusiti sa gasiti Esentialul.
 
Tabla de sah

Un tanar, lovit de necaz, s-a dus la o manastire, departe, si i-a spus unui batran intelept:
- Viata m-a dezamagit. As dori sa ajung la lumina Dumnezeiasca, pentru a ma vindeca de suferinta, dar nu sunt in stare si o stiu prea bine. N-am sa pot petrece ani si ani in meditatie, austeritate si invatatura. Este peste puterile mele. Nu se afla oare o cale mai scurta, pentru unul ca mine?
Invatatorul l-a intrebat:
- Te-ai concentrat vreodata in viata ta asupra unui lucru?
- M-am nascut intr-o familie bogata. N-a trebuit sa muncesc niciodata. Ceea ce mi-a placut, intr-adevar, este jocul de sah. Imi petreceam aproape tot timpul cu jocul acesta.
Invatatorul a chemat un calugar. A fost adusa o tabla de sah si o sabie cu taisul ascutit, care stralucea in lumina soarelui. Invatatorul a asezat piesele pe tabla si i-a spus calugarului, aratandu-i sabia:
- Mi-ai jurat ascultare si credinta. A venit vremea sa mi-o dovedesti. Ai sa joci o partida de sah cu acest tanar, iar daca pierzi am sa-ti retez capul cu aceasta sabie. Daca insa castigi, am sa-i retez capul adversarului tau. Toata viata si-a inchinat-o sahului si n-a facut nimic altceva. Merita, asadar, sa i se taie capul daca pierde.
Cei doi jucatori s-au uitat la invatator si au vazut ca nu glumea. Au inceput sa joace. Din prima clipa, tanarul a simtit un firicel de sudoar curgandu-i pe spinare, pentru ca isi pusese viata in joc. Tabla de sah era lumea intreaga. Se facuse una cu ea, era el insusi o tabla de sah. A facut cateva miscari mai proaste, apoi adversarul sau, calugarul, a facut o greseala care a intors norocul de partea tanarului. Acesta a profitat si a atacat puternic. Pozitiile adversarului au slabit si au inceput chiar sa fie doborate.
Tanarul si-a privit adversarul pe furis, fara sa ridice capul. A vazut un chip inteligent si sincer, destul de muncit. S-a gandit la propria-i viata, searbada si neinsemnata. Si s-a simtit pe data cuprins de mila.
A facut inadins o miscare stangace, apoi inca una. Isi distrugea singur pozitiile. Avea sa piarda.
Atunci inteleptul a rasturnat tabla de sah, iar piesele s-au risipit in toate partile. Cei doi jucatori l-au privit cu uimire.
- Nimeni n-a pierdut, nimeni n-a castigat, a spus el. Nu va cadea niciun cap.
S-a intors apoi catre tanar si a grait astfel:
........................................................................................
-Este nevoie de doua lucruri: concentrare si mila. Iar tu le-ai invatat azi pe amandoua.
 
Spaima invatatorului

"Adevaratul invatator nu este lipsit de simtaminte; dimpotriva. Numai ca stie sa si le stapaneasca, la nevoie."

La sfarsitul Evului Mediu, traia intr-o manastire japoneza un calugar batran care trezea in sufletele calugarilor tineri un soi de teama amestecata cu respect, pentru ca nimic nu parea sa-l tulbure. Desi spunea de cate ori avea prilejul ca emotiile nu sunt un lucru rau, atata vreme cat nu te lasi in voia lor, era mereu linistit si senin. Nu se supara, nu se speria, nu se ingrijora.
Intr-o dimineata de iarna, pe cand manastirea era inca invaluita in umbrele noptii, tinerii calugari s-au adunat in intuneric, fara sa scoata un sunet. Batranul calugar urma sa aduca ceasca de ceai rituala pana la altar. Cand a trecut pe langa ei, calugarii au tasnit racnind, ca niste stafii.
Calugarul si-a vazut de treaba, netulburat, fara sa sovaie, fara sa tresara. Ceva mai incolo se afla o masuta, pe care o stia. A pus cu grija ceasca de ceai pe masuta si a acoperit-o cu o bucata de matase, sa nu cada niciun fir de praf.
..............................................................................
Apoi s-a sprijinit de perete si a scos un tipat cumplit de spaima
 
Iubire de sine si realitate

Un barbat i-a oferit fetitei sale in varsta de 12 ani o anumita suma de bani daca accepta sa tunda iarba. Fetita s-a apucat cu malt sarg de treaba si pana seara intreaga peluza era perfect tunsa, cu exceptia unui petic de iarba ramas intr-un colt.

Cand tatal i-a spas ca nu-i poate da banii, caci nu a respectat intelegerea, fetita i-a raspuns ca prefers sa uite de bani, dar nu este dispusa sa tunda ai iarba din acel petic.

Curios sa afle de ce, tatal s-a dus sa verifice portiunea de gazon netunsa. Chiar in mijlocul ierbii se afla o broasca raioasa mare. Fetitei i se facuse mila de ea si a refuzat sa o striveasca cu masina de tuns iarba.

Oriunde exista iubire, exista si dezordine. Ordinea perfecta ar face din aceasta lume un cimitir.

Anthony de Mello
 
MOSTENIREA

Un om bogat, pasionat de arta, avea în colectia lui opere ale tuturor marilor maestri, renascentisti, clasici si moderni, din toate scolile si curentele. Deseori statea împreuna cu unicul sau fiu, admirând minunatele piese din colectia lor. Dar a izbucnit razboiul si fiul a fost înrolat si trimis la lupta. El a dat dovada de mult curaj si a murit la datorie, în timp ce salva viata unui camarad. Cînd a primit anuntul, tatal a fost profund îndurerat de pierderea unicului sau fiu.O luna mai târziu, a auzit batai la usa . În prag statea un tânar cu un pachet mare în brate...El a spus:
- Domnule, nu ma cunoasteti. Eu sunt soldatul pentru care fiul dumneavoastra si-a dat viata. În acea zi el a salvat multe vieti ale celor raniti dar, în timp ce încerca sa ma duca pe mine într-un loc sigur, un glonte i-a strapuns inima, el murind pe loc...Deseori ne vorbea de dumneavoastra si despre pasiunea pe care o aveti pentru arta.
Tânarul i-a înmânat pachetul.
-Stiu ca este aproape un nimic. Eu nu sunt un pictor cunoscut, dar sunt convins ca fiul dumneavoastra ar fi vrut sa aveti acest tablou.
Tatal a început sa desfaca ambalajul. Era un portret al fiului sau, pictat de tânar. Privindu-l atent, a fost uimit de felul în care tânarul pictor a reusit sa surprinda chipul, dar si personalitatea fiului sau. Tatal a scos un suspin si cu ochii plini de lacrimi a multumit tânarului, oferindu-i si o suma de bani pentru tablou.
-O, nu se poate asa ceva, domnule... Toata viata nu voi putea sa platesc pentru ceea ce fiul dumneavoastra a facut pentru mine. Acesta este doar un cadou.
Tatal a prins tabloul pe una din simezele sale. De câte ori avea vizitatori, el începea prin a le arata portretul fiului sau si numai dupa aceea le dadea voie sa vada marile capodopere colectionate.
Dupa moartea batrânului tata, s-a organizat licitatia marii lui colectii de tablouri. S-au adunat foarte multe persoane care doreau sa vada si, mai ales, sa achizitioneze tablouri pentru propriile lor colectii.
La deschidere, pe podium era postat portretul fiului. Persoana delegata sa conduca licitatia,adjudecatorul, a deschis sesiunea, lovind cu ciocanelul:
-Începem licitatia cu acest portret al fiului. Cine deschide oferta?
În sala s-a lasat linistea....Apoi, de undeva din fundul salii, o voce a strigat:
-Am venit sa vedem marile opere! Sari peste aceasta piesa!...
Dar, netulburat, adjudecatorul a continuat:
-Face cineva o oferta pentru acest portret?... 100?... 200?...
Din sala, cineva a stigat iritat:
-Nu am venit pentru acest portret!... Ne-am adunat pentru picturile lui Rembrandt, Fragonard, Van Gogh, Matisse, Picasso si ale celorlalti maestri!... Haideti sa trecem, cu adevarat, la licitatie!...
Netulburat, adjudecatorul a continuat:
-Fiul!... Fiul!... Îl vrea cineva pe fiul?!...
Într-un târziu, din cel mai îndepartat colt al salii s-a auzit o voce timida:
-Dau eu 10 pentru acest portret...
Era cel care fusese, ani multi, gradinarul tatalui si al fiului. Fiind un om sarac, nu putea sa ofere mai mult.
-Exista o oferta de 10!... Cine da mai mult?!... Da cineva 20?!...
Sala era în fierbere.
-Dati-i-l lui pentru 10!...Sa trecem la maestri!...La maestri!...
Nu-l voiau pe fiu. Toti doreau sa profite de ocazie si sa cumpere opere mari pentru colectiile lor. Ferm, adjudecatorul a continuat:
-10, odata!...10, de doua ori!...
Si, lovind cu ciocanelul în masa:
-Adjudecat! VÂNDUT pentru 10!
Din fata, cineva a zbucnit:
-În sfârsit, putem trece la marea colectie!...
Calm, adjudecatorul a pus jos ciocanelul, spunând:
-Îmi pare rau, dar licitatia s-a încheiat.
Rumoare în sala:
-Dar tablourile?!...Cum ramâne cu maestrii?!...Colectia?!...
-Regret, a spus adjudecatorul. Când am fost desemnat sa conduc aceasta licitatie, mi s-a comunicat o prevedere secreta din testament, pe care nu am avut voie sa o fac cunoscuta decât în acest moment: licitatia se refera numai la potretul fiului !Cine il ia mosteneste întreaga avere, care include si toata colectia de opere de arta! Omul care-l primeste pe fiul obtine TOT!...
Dumnezeu Tatal a trimis acum 2000 de ani pe Fiul sau ca sa moara pe cruce.
La fel ca mesajul adjudecatorului, si mesajul lui este:
-Fiul, Fiul, cine-l primeste pe Fiul?!
Pentru ca, vezi tu, acela care îl primeste pe Fiul obtine totul...

Ca într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. (Ioan 3/ 16) (Biblia Bartolomeu).
 
Pilda gâştelor

Se spune despre unii oameni, mai ales despre femei, că sunt ca gâştele, când fac gălăgie, când vorbesc mult. Şi de multe ori femeile se supără dacă îndrăzneşti să le spui că sunt ca gâştele. Dar ce ştim noi despre gâşte?
Iată ce ne spune ştiinţa:
Când fiecare gâscă îşi mişcă aripile, ea creează un curent ascendent pentru pasărea imediat următoare. Zburând în formaţie de „V”, întregul stol măreşte raza de acţiune a zborului cu 71% faţă de cazul în care fiecare pasăre ar zbura pe cont propriu.
Oamenii care merg în formaţie, împreună, în aceeaşi direcţie şi au simţul comuniunii pot ajunge la destinaţia care şi-au fixat-o mai repede şi mai uşor pentru că ei călătoresc ajutându-se unii pe alţii.
Atunci când o gâsca iese din formaţie, simte imediat rezistenţa aerului şi intră rapid din nou în stol pentru a beneficia de curentul ascendent creat de pasărea din faţă.
Dacă am avea acest simt al gâştelor, am rămâne în formaţie cu acei oameni care merg în aceeaşi direcţie cu noi.
Când gâsca din frunte oboseşte, ea intră înapoi în formaţie şi o alta îi ia locul în frunte.
Este de bun simţ să cedezi locul atunci când ai o slujbă solicitantă sau o ascultare care te depăşeşte. E o dovadă a smereniei şi a responsabilităţii.
Gâştele din spate gâgâie pentru a le încuraja pe cele din faţă să menţină viteza.
Şi oamenii trebuie să-i încurajeze pe conducătorii lor, pe cei ce le conduc destinele, căci nu întotdeauna tăcerea e şi smerenie.
În sfârşit şi acest mesaj este important: dacă o gâscă se îmbolnăveşte sau este doborâtă de o împuşcătură şi iese din formaţie, alte două gâşte o însoţesc şi coboară cu ea pe pământ pentru a-i oferi ajutor şi protecţie. Acele două gâşte stau cu gâsca bolnava sau rănită până când poate zbura din nou sau până când moare; şi numai atunci pleacă singure sau cu o altă formaţie pentru a prinde din urmă stolul lor.
La fel să procedăm şi noi cu fraţii care ies din formaţie sau sunt „împuşcaţi în aripi” de vreun „vânător”. Să ne aducem aminte de acela care a preferat să îngrijească de un bolnav, decât să ajungă să se închine la Locurile Sfinte.
Dacă am avea simţurile gâştelor, ne-am sprijini unul pe altul aşa cum fac ele.
Oare am ajuns la măsura gâştelor? Nu mă refer la gălăgie şi vorbărie, că acolo le-am depăşit…
 
Destinul slugii Xu

Sluga unui negustor chinez Ali-Ban, pe numele sau Xu, adoarme in timpul orelor de munca la umbra unui cires. Il trezeste un barbat urat cu o cicatrice mare pe fata, acoperit de o manta si cu o coasa in mana. Era Moartea. Xu speriat, intreba cu groaza:
'Cine esti tu !?'
Barbatul ranji perfid si raspunse cu un calm izbitor:
'Eu sunt Moartea si am venit sa te anunt ca azi e ultima ta zi. Maine, cand soarele va fi exact deasupra capului tau, voi veni dupa tine. Nu ai cum scapa, iti cunosc deja si ultimul pas pe care il vei face inainte de acel moment.'
'Cine te-a trimis?' intreba Xu ingrozit
'Destinul' raspunse Moartea.
Vazand ca nu isi mai gaseste pacea, stapanul Ali-Ban se apropie de sluga sa Xu si il lua la intrebari. Dupa ce asculta cu atentie drama slugii, stapanul lua hotararea sa mearga cu acesta la Inteleptul din sat.
Inteleptul, isi scarpina barba alba si lunga, ofta de doua ori, il privi aprig pe Xu si conlcuziona:
'Tot ce putem face e sa incercam sa schimbam planurile de pe urmatoarea zi. Gandeste-te bine, unde trebuie tu sa fii maine, cand soarele va fi exact deasupra capului tau.'
Xu se gandi ce se gandi, transpira ce transpira si pana la urma raspunse:
'Unde sunt de obicei. La datoria stapanului meu.'
Toate privirile se indreptara acum spre Ali-Ban, care considerandu-se acum responsabil de viata slugii sale, se puse lung pe ganduri. Maine avea sa mearga la targul din satul X si drumul era anevoios pana acolo. Trebuia sa adape bine magarii inainte sa porneasca in zori de zi. Xu il va ajuta cu sacosele si cu amenejarea tarabei si ..asta e !
'Gata!' exclama Ali-Ban.. stiu unde ar trebui sa fii tu maine. In targul din satul X, alaturi de mine. Hotarasem asta cu doua saptamani in urma, cand am aflat unde se va tine targul exact si cata marfa aveam sa duc pentru taraba. Singur imi era imposibil sa ma descurc, asa ca deja vorbisem cu fratele meu sa imi imprumute in aceasta zi, o sluga care sa te inlocuiasca la casa.
Inteleptul incuviinta si hotarara ca a doua zi dimineata, Xu sa plece la un var de al sau in vizita, in satul Y, pentru doua zile. Apoi, dupa ce pericolul va fi trecut, avea sa se intoarca dn nou la stapanul sau care de data aceasta se va sacrifica pentru viata lui si va merge singur la targ.
Zis si facut.
A doua zi dimineata, pe drumul sau spre targul din satul X, negustorul Ali-Ban se intalni cu Moartea. O recunoscu dupa descrierea facuta de Xu in seara precedenta.
Moartea mergea la pas alert, cu coasa in spate, in directie opusa cu Ali-Ban.
'Unde mergi atat de hotarat' intreba negustorul ingrozit, scapand totodata urmatoarea intrebare .. 'sigur inaintezi pe directia buna? '
Moartea, fara a se opri din mars, ranji perfid acestuia:

'Nu am timp de pierdut. Am intalnire la ora amiezii cu sluga dumitale Xu, in satul Y'
 
Aparenta … Esenta …

Oare ce conteaza intr-adevar?
Aspectul unei persoane ? Sau sufletul unui om?
Ambalajul unui cadou? Sau cadoul in sine?
Aspectul meu? Sau fiinta din mine?
Se da o lupta, este un razboi crunt,
In mincinoasa aparenta multe adevaruri se ascund…
Esentele tari se tin in sticlute mici…
Oare adevaratele valori sunt in oameni singuratici?
Oare in toti cei care trec nevazuti ca niste umbre,
Se zbat adevarate valori, adevarate persoane, dar pierd mai multe lupte?
Nimeni nu va sti vreodata
Adevarata esenta, existenta adevarata…
Caci se vor lovi mereu de acelasi scut impermeabil,
De aceeasi aparenta in care totul este valabil…
Se vor lovi mereu de aceeasi aparenta,
Ce-si spune cu tarie cuvantul in a omului existenta…
 
Cinstirea Duminicii

Într-o Duminică din anul 1830, căpitanul unui vapor, care plutea pe râul Missisippi, a poruncit unui marinar să descarce nişte pachete. Marinarul spuse că nu-l lasă conştiinţa să lucreze Duminica.

- Du-te şi caută un om în locul tău.
- Şi aceasta e contra conştiinţei mele.
- Dacă e aşa, n-ai decât să părăseşti serviciul.

Omul îşi zise: "Dacă Dumnezeu vrea aşa, aceasta nu poate fi decât spre binele meu". Şi a părăsit serviciul de pe vapor.

După câteva zile vaporul se scufundă şi cei mai mulţi dintre marinari au murit înecaţi. Omul a scăpat, pentru că a ţinut cu orice preţ să sfinţească Duminica.
 
Oameni buni
O poveste cu talc


Un batran statea asezat pe o piatra in afara zidurilor unei mari cetati.Atunci cand calatorii se apropiau de el , multi dintre ei il intrebau : "Ce fel de oameni traiesc in aceasta cetate ?" Batranul obisnuia sa le raspunda printr-o alta intrebare : "Ce fel de oameni traiesc acolo de unde veniti ?"

Daca oamenii ii raspundeau , " In locurile de unde venim traiesc numai oameni rai " , batranul le replica , "Mergeti mai departe ! In mod sigur, veti intalni numai oameni rai."

Daca , insa, calatorii ii spuneau , "Acolo unde traim noi sunt numai oameni buni," batranul le raspundea , "Intrati in cetate si , in mod sigur, veti gasi numai oameni buni".

Text inspirat de o poveste idis
 
Cea mai nobilă faptă

Un om avea trei feciori şi le-a împărţit toată averea în afară de un inel, pe care l-a rezervat pentru cel care va face fapta cea mai nobilă. Feciorii plecară. După câteva luni se întoarseră.

Cel mai mare zise:
- Un negustor mi-a încredinţat o mare sumă de bani şi i-am restituit-o.
- Cu aceasta ţi-ai îndeplinit numai datoria, zise tatăl.

Al doilea zise:
- Eu am scăpat de la înec un copil, periclitându-mi viaţa.
Tatăl răspunse:
- A fost bine şi erai îndreptăţit s-o faci.

Al treilea zise:
- Eu l-am găsit pe cel mai mare duşman al meu, dormind pe marginea unei prăpăstii şi l-am trezit ca nu cumva să cadă în prăpastie.
Tatăl îi întinse inelul şi-i zise:
- Tu ai făcut fapta cea mai nobilă, căci ai împlinit porunca cea mai grea: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri".
 
Basmul din Carpaţi

(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.
Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru
că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.
Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten!
Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care
Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”.
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!”
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.
Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…”
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. “Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.
Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
“Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul. (…)

- Fragment din textul “Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea lui Dan Puric, “despre Omul Frumos”
 
TRAISTA CU POVESTI.....Xun Zi

Se spune ca demult, tare demult, pe cand hartia nu era hartie ca cea de azi ci doar bucati mari de matase vopsita in cele mai felurite culori: de la rosul sangelui la albul translucid al zapezilor din varf de munte sau negrul noptilor de vara, traia un mare mester, vestit in toata lumea pentru scrisul lui maiastru si pentru pastelurile care ii ieseau de sub penelul fermecat.
Si nu era imparat care sa nu-i plateasca cu aur pentru un petec de matase cu un rasarit de soare dintre crestele inzapezite ale muntilor sau pentru o cascada ce se strecura printre stancile pizmase. iar maiestria lui era neantrecuta, incat daca nu ar fi fost atat de mici pastelurile ai fi putut crede ca totul respira si era viu.
Dar cu toate ca era bogat peste masura si era stimat si respectat de toti, el ramasese sa traiasca in batrana casa in care se nascuse alaturi de sotia sa iubitoare. Si totul nu ar fi fost decat bucurie dar nu putea fi asa caci ii lipsea totusi ceva: un fiu, un urmas. Si cate nu incercasera ei pentru a dobandi un urmas. Vraci, doctori, fermecatoare si cate leacuri aflasera pe toate le incercasera dar degeaba. Impartira mult din preaplinul lor caci de unde este poti sa dai si sa ajuti pe cei aflati le stramtorare. Si durerea era si mai mare de cand sotia lui il parasise, plecand spre locul vesnicelor bucurii, lasandu-l singur cu durerea lui. Caci toata viata lui reusise sa gaseasca buna intelegere, dragoste si sustinere din partea celei care jurase sa-i fie sprijin pana la sfarsitul zilelor. Si mahnirea ii parjolea sufletul asemeni soarelui desertului si pe zi ce trecea devenea tot mai retras si mai inchis, incat cu greu mai reusea cineva sa-i vada fata. Vecinii nu mai stiau ce sa faca pentru a-i aduce o usoara alinare si daca ar fi fost numai atat, dar pana si imparatul incepuse sa-si faca griji caci tare mult iubea toate lucrurile maiastre iesite din mana lui.
Si treceau zilele si Xun Zi, caci asa se chema maestrul nostru, devenea tot mai posomorat. Dar iata ca intr-o noapte intunecata, se porni o furtuna, strabatuta de cele mai nerusinate vantoase aducatoare de ploi si de traznete care luminau intunecimea ca o mana de sori. Batranul nostru se ridica din pat si cu inima tremurand se intinse la podea rugandu-se maritului sa-i curme zilele mohorate cu arsura trasnetului, si ruga era atat de fierbinte incat lacrimile ii curgeau siroaie si i se innodau in barba vlaguita.
Nu stiu daca ruga i-a fost ascultata sau nu, dar odata cu un huruit asurzitor care sfarama temeliile lumii, o lumina stralucitoare ca insasi lumina a o mie de sori se pravali din inaltul cerului spintecand pentru multa vreme intunecimea zdrentuita, incat batranul nostru crezu ca i s-a sfarsit viata si ca deja se indreapta catre tinuturile fericite pentru a-si regasi sotia. Si ramase batranul nostru intins si fara de simtire pana cand lumina stralucitoare a soarelui strapunse intunericul camerei mangaindu-i ochii osteniti. Se ridica Xun Zi si cu picioarele tremurande se indrepta si deschise usa. Pe treptele arse se afla un cos de aur iar din el isi ridica manutele o mandrete de fecioras cu pielea alba ca laptele si perisorul balai ca aurul topit. Batranul nostru nu mai stia ce sa creada dar cazu in genunchi multumind cerului. Se ridica sprinten de data asta si se apleca, ridicand cosul.
Copilul prinse a ganguri, incercand sa prinda fata aceea in manutele mici. Xun Zi, incepu sa sara intr-un picior de bucurie de parca Maritul si Milostivul ii luase mintile. Duse cosul in casa si iesi in fuga alergand prin vecini. Batu cu putere in porti, dar nimeni nu venea sa-i deschida. Isi aduse aminte ca poate vecini erau plecati la munca, asa ca se intoarse catre casa unde statea vecinul Chyang-Fui. Chiar in curte, rezemata de peretele casei era batrana-i mama care peticea cativa saci.
- Vecina Chyang, te rog ajuta-ma!
- Dar ce s-a intamplat marite Xun Zi?
- Hai cu mine sa ne sfatuim. Am nevoie de sfatul si ajutorul tau. Sigur ca o sa te rasplatesc pentru asta. Oh, unde esti tu buna mea Liu-ti sa te bucuri?
- Marite Xun Zi, da ce mare minune s-a intamplat?
- Hai cu mine si nu mai pierde vremea.
Se ridica batrana, urmandu-l pe mesterul penelului ale carui minti parca o luasera din loc. Xun Zi salta vesel si cand ajunse acasa, sari treptele ca un pusti pus pe sotii. Deschise usa si-i facu loc babutei sa intre. Inchise usa si in linistea casei se auzi un gangurit. Batrana ramase ca lovita vazand cosul aurit si mandretea de baietan care se afla inauntru. Trase de cateva ori aer in piept si dupa un timp reusi sa lege cateva vorbe.
- Ce minune mai este si asta marite Xun Zi?
Batranul incepu sa-i povesteasca ruga lui fierbinte de noaptea trecuta si minunea ce se intamplase. Stia ca ruga ii fusese ascultata si ca in sfarsit avea un urmas. Dar isi aduse aminte pentru ce o chemase pe batrana si ii spuse:
- Buna mea Chyang, nu pentru asta te-am chemat. Rogu-te spune-mi ce trebuie sa fac ca banuiesc ca baiatul ii este foame. Te rog ajuta-ma!
- Apai sa ma duc sa iau niste lapte de capra si ma intorc imediat.
Pleca batrana si se intoarse cu o ulcica de lapte cald si niste scutece. Hrani copilul, il schimba in scutecele curate si dupa ce ii aranja un patuiag intr-o albie il lasa sa doarma linistit, dupa care se aseza la taifas cu Xun Zi, spunandu-i de una si de alta de cate ii trebuiau copilului.
- Spune-mi te rog marite Xun Zi, da ce nume ii vei pune flacaului, ca nu se poate om fara de nume?
- Nume? La asta chiar ca nu m-am gandit. Ca bine spui. Nume? Nume? Sa-i spunem……
- Ei, cum o sa-l cheme?
- Sa-i spunem…….Yao, Yao Xun. Ce spui?
- Eu spun ca-i bine, daca dumitale iti place.
Xun Zi ii dadu bani ca sa ia toate cele de trebuinta si din acea zi batrana ramase sa aiba grija de copil mai ales ca si acestuia ii placea de doica sa. Si daca pana atunci Xun Zi era tot retras si ursuz, din acea zi toata lumea era a lui, iar la petrecerea data la botezul copilui invita pe toata lumea si in bucuria lui l-ar fi invitat chiar si pe maritul imparat.
Si crestea baiatul nostru intr-o zi cat altii intr-un an si nu era lucru de care sa nu intrebe si pe care sa nu-l stie. Si pe toate le invata cu usurinta si placere dar cel mai mult ii placea sa stea in preajma tatalui sau cand acesta lucra sau cu buna sa doica la gura sobei ascultand basmele stramosilor, lucruri petrecute si intamplate pe cand lumea se bucura de mangaierea nemijlocita a zeilor si zanelor iar taramul Yudu inca nu se nascuse din lacomia si greselile oamenilor. Si crestea Yao Xun spre bucuria tatalui sau si toata lumea il lauda pentru buna sa crestere, si pentru infatisarea sa desavarsita, incat batranul sau tata nu mai putea de bucurie si in fiecare seara se retragea in odaia lui si se ruga multumind cerului pentru desavarsirea si implinirea fiului sau, stiind ca buna lui sotie vegheaza asupra lor.
Cand ajunse Yao Xun la cinsprezece ani era o frumusete de flacaul care nu se temea de nimeni si de nimic, stiind sa manuie la fel de bine bambusul si sabia cat si penelul, luandu-se la tranta cu bucurie cu toate jivinele padurii sau cu cele mai migaloase caligrafii. Intr-o seara, batranul Xun Zi il chema in odaia sa si ii spuse:
- Dragul meu Yao Xun, esti destul de mare incat sa poti hotara singur. Chiar daca mi se frange inima, sfatul meu este sa iti iei cele de trebuinta si sa pleci in lume, in tinutul Tibetului. Acolo vei gasi mari maestri care te pot invata tot ceea ce-i trebuie unui om pentru desavarsirea sa. Vei putea invata marea arta a penelului si vei putea stapani toate poftele si relele care pot uzurpa viata unui om. Ce spui?
- Bunul meu tata, stiu ca nu doresti decat buna mea educatie si implinire dar te rog lasa-ma sa mai stau langa tine macar un an.
- Fiul meu, stiu ce simti caci si eu simt la fel, dar gandeste-te ca ceea ce poti face azi nu vei mai putea face maine. Nimic nu este mai de folos unui om decat incercarea de a atinge pacea si linistea deplina. Gandeste-te ca eu nu am ce sa te mai invat, dar acolo sigur vei gasi intelepti care vor putea completa tot ceea ce eu m-am straduit sa sadesc in inima si-n mintea ta. Pleaca cu inima deschisa si gandeste-te ca imi va fi mult mai usor sa astept acum decat peste un an. Du-te fiul meu.
- Bine tata, voi face precum ti-e voia.
- Atunci maine in zori o sa pleci la drum. Uite aici doua pungi cu galbeni ca sa ai de primeneala si sa poti depasi toate greutatile drumului. Poate ca este mult, poate ca este putin, asta vom vedea cand o sa te intorci. Un singur lucru te rog: incearca sa nu traiesti numai pentru tine, caci nici un om nu a fost lasat sa-si petreaca viata in silnicie. Fi bun si ori de cate ori poti, ajuta-i pe cei mai nevoiasi decat tine. Fie ca cerurile sa se deschida pe unde mergi si Prea Luminatul sa te aiba in grija.
Se imbratisara si ochii batranului sau tata pluteau in lacrimi grele. Baiatul se retrase si incepu sa-si pregateasca cele de drum. Isi lega bocceluta, puse pungile cu galbeni in san si se intinse pe rogojina chinuit de tot soiul de intrebari, incercand sa afle miezul hotararii tatalui sau. Somnul se furisa, alindu-i suspinele si intarindu-i inima si cugetul. La primul cantat al cocosului, sari in picioare, isi lua bocceluta in spinare si pasi usor afara. Cand se ridicase soarele de o sulita era deja departe de cetatea lor si mergea cautand prilej de minunare in toate cele ce le intalnea.
Batranul sau tata, ramase la fereastra odaii sale urmarindu-l cu privirile pierdute printre lacrimi pana cand nu-l mai zari. Stia ca zilele si noptile vor fi iar lungi si aspre dar se bucura pentru fiul sau. Din acea zi incepu sa faca tot ceea ce trebuia pentru ca din banii agonisiti sa-i ridice fiului sau o casa mandra cum alta nu mai era, desenand fiecare detaliu, pe care chiar el isi dori s-o aranjeze, pictand tot ceea ce era mai frumos.
 
TRAISTA CU POVESTI......Xun Zi(2)

Dar sa-l lasam pe batranul maestru Xun Zi cu treburile lui la casa baiatului si sa vedem de frumosul Yao Xun. Mergea voinicul nostru drum intins, fara sa se abata, intreband din om in om despre tinutul Tibetului. Toate lumea il indruma spre apus caci nimeni nu ajunsese pana acolo, dar din ce stiau ei, acest tinut se afla undeva spre apus. Mergea voinicul nostru si ori de cate ori putea ajuta pe cei nevoiasi, inlesnindu-le fie cate o scrisoare cu slove maiastre catre guvernator, fie cate o masa imbelsugata acolo unde se vedea ca foamea se cuibarise adanc si toate le facea fara a se gandi sa ceara ceva. Un singur lucru il necajea peste masura: faptul ca era tot singur la drum si ca nu gasise si el pe cineva sa se intovaraseasca. Dar nici nu suferea prea tare caci tot drumul era inconjurat de cate o pasariuca ce-l insenina cu cantul ei. Intr-o seara, la marginea unui crang, gasi un catelandru ce plangea dupa mama lui. Il lua in brate si incerca sa-l aline, vorbind cu el. Se pregati de mas, aprinse focul si aranja un pat din ramuri de bambus pe care il inveli cu frunze si muschi. Parpali bucata de carne pe care o avea in desaga, scoase si lipiile de orez si aduse intr-o ulcica apa dulce si rece de izvor. Se aseza si incepu sa se ospateze impartind totul cu noul sau prieten. Rascoli focul si puse alte vreascuri ca sa tina pana spre ziua si se culca strangand puiul la piept ca sa-l incalzeasca. Dimineata la trezire vazu catelandrul rascolind frunzele din jur si rostogolind un ghem de tepi. Lua ariciul speriat, cu grija, si-l duse pana intr-un desis dandu-i drumul. Se intoarse la foc, scoase din traista lipiile ramase si o bucata de branza si dupa ce mancara pe saturate, rascoli cenusa si stinse carbunii dupa care pleca mai departe. Spre marea lui bucurie catelandrul il urma asa ca de acum incolo nu avea sa mai fie singur. Si merse voinicul nostru, zi de vara pana-n seara, si din seara-n ziua iara si mergea si nu se incurca. De la un timp iata ca asezarile se rarira si pamantul prinse a se ghebosa adunand deal langa deal, iar undeva in zare deja se vedea prin ceata tremurata o inlantuire de munti. Printre ceturile diminetilor se zareau trecatori adanci ce se strecurau pana catre varf. Pomii se opreau pe drum lasand iarba deasa sa alerge catre varfurile inzapezite ale muntilor.
Intr-o zi, la umbra unui chiparos gasi un batran cu pletele albite sezand in pozitie de ruga, asemeni pietrei nemiscate. Se aseza alaturi, iar catelandrul dupa ce ii dadu ocol de cateva ori adulmecand aerul se retrase la cativa pasi si ramase asteptand cu ochii intrebatori. Spre seara, baiatul nostru se ridica si porni mai departe, lasandu-l pe batran in acelasi loc si in aceeasi stare caci il simtea rasturnat inauntru, petrecand timpul, stanca nemiscata si fara putinta de ajuns. Acum ca li se terminasera proviziile se hraneau cu ceea ce puteau. Catelandrul mai prindea mici vietati iar voinicul nostru se hranea cu fructe si muguri si cateodata chiar cu ciuperci gustoase. Incepu urcusul catre acele creste inzapezite si pe zi ce trecea era tot mai rece si in aer plutea mirosul zapezii.
Dupa un timp pe un mic platou cu iarba marunta, zari un batran ce statea in picioare cu bratele ridicate a implorare si care parea o trestie usoara asteptand suflarea molcoma a vantului. Ramase langa batran asteptand o zi intreaga dar cand vazu ca si acesta era calator ca seva verde, petrecand timpul in cautarea interioara, se ridica si pleca mai departe. Si mergea voinicul nostru si frigul devenea tot mai patrunzator iar dimineata gasea bruma deasa pe frunzele micilor plante, incat atunci cand pornea la drum parea ca iarba striga infundat cand calca pe ea. Urca voinicul nostru Yao Xun pe poteci sterse, prin vai uitate de apele lor si iata ca intr-o buna zi ajunse pe acoperisul lumii, caci toti acei munti se strangeau intr-un imens platou si doar ici colo se mai zarea cate o culme semeata invesmantata in zapada. Si mergea acum strangand catelandrul la piept caci frigul era patrunzator si doar asa se mai puteau incalzi. Vreascurile de foc se terminasera, mancarea era tot mai greu de gasit dar cei doi mergeau mai departe.
Intr-o dimineata, zari prin ceata stravezie un punct. Grabi pasi si cand ajunse aproape vazu un batran care plutea asemeni florii de lotus. Statea in aer la cateva palme deasupra pamantului. Vazu straiul saracacios al acestuia, si mai vazu ca sub el zapada se topise lasand la iveala cateva fire de iarba. Batranul tinea in mana dreapta un penel pregatit parca sa picteze iar in cea stanga facut sul un pergament. Se asaza Yao Xun langa batran, ostenit de drum si cu catelandrul la piept cazu intr-un somn adanc cu toate ca avea ochii deschisi, iar gandurile sale prinsera a calatori, facand drumul inapoi spre casa copilariei si catre tatal sau.
Si ramase Yao Xun al nostru langa batran o zi, fara sa se petreaca nimic, doua, dar batranul era nemiscat si abia in a treia zi batranul nostru se intoarse catre el. Baiatul se simtea bine si parca nici foamea sau frigul nu-l mai chinuiau ca inainte.
- Care ti-i voia voinicule? Intreba batranul cu glas stins dar patrunzator.
- Vreau sa stiu…….vreau sa stiu…….totul, zise Yao Xun.
- Prea bine. Vei stii totul, dar mai intai trebuie sa gasesti raspuns la o singura intrebare.
- Care?
- De ce?
- Cum?
- Cand vei avea raspunsul vom mai vorbi.
- Daca nu va e cu suparare…..
- Cand ai raspunsul! Mai zise batranul si ii intinse o turtita, indemnandu-l sa o puna sub limba.
Batranul se adanci in meditatia lui, lasandu-l pe Yao Xun sa-si gaseasca raspunsurile. Si trecu o zi, trecura trei, trecu o saptamana si Yao Xun se adancea tot mai mult in interior cautand raspunsuri la intrebarile nepuse. Se lasa purtat pe marea intrebarilor si se trezea luat de curentul puternic al cate unei intrebari si dus hat departe pana unde nici cu gandul nu gandise ca va ajunge. Calatorea rascolind necuprinsul ce se ascundea inauntrul lui si care era aidoma celui din tariile necuprinse ale intregului. Valuri spaimoase se napustea asupra lui tarandu-l catre adancurile tenebroase ale indoielilor. Dar de fiecare data gasea limanul raspunsului si dupa o scurta odihna pleca mai departe. Un clinchet de clopotel se strecura rasolind tariile. Baiatul nostru abandona marea zbuciumata a intrebarilor si cand ajunse la liman il vazu pe batran plutind linistit in fata lui.
- Acum stiu ca putem pleca, zise batranul si incepu sa pluteasca lin. Baiatul nostru se ridica si pleca dupa batran. Abia atunci vazu ca nu mai este catelandrul. Ar fi vrut sa intrebe ce s-a intamplat, dar isi aduse aminte ca putea pluti o vesnicie pe marea intrebarilor fara a gasi raspunsul dorit.
- Avem mult de mers?
- Ce inseamna mult?
- Mult……
- Mult pentru un om? Pentru Pamant? Pentru necuprins? Pentru Creator?
Baiatul tacu incurcat, nemaistiind ce sa spuna.
- Tine te rog capatul acesta al sforii, inchide ochii si mergi. In felul acesta distantele nu te vor mai insela, lasand impresii false. Cand vom ajunge imi vei spune daca am mers mult sau putin. Totul e sa simti.
Plecara, batranul plutind iar Yao Xun mergand cu acel capat de funie in mana. Avand ochii inchisi nu mai stia daca este noapte sau zi si tot ce putea spune era daca este cald sau rece. Mergea fara sa doarma sau dormea mergand dar de fapt el nu mai stia ce este somnul, caci nu simtea oboseala si deci nu simtea nici nevoia sa doarma. Constiinta lui se adancea in starea fara limite a spatiului, trecand barierele pamantesti si luand la cercetat barierile cerurilor, asa cum se intampla in vremile de demult cand ingerii si oamenii se preumblau in sus si in jos pe scarile cerului. Timpul se incolacea cautandu-si inceputurile incat parea un sarpe ce-si inghite coada, parea sau era o roata ce se invartea tot mai tare si mai tare, pana cand nu era altceva decat o roata de lumina ce pulsa tot mai iute si mai tare, landu-l, rotindu-l, macinandu-l, rasucindu-l. Timpul si distantele se aflau atat in intertiorul cat si in afara lui, mangaindu-l, alinandu-l, alintandu-l. Din preaplinul gasit se simti sorbit si se trezi in fata batranului.
 
TRAISTA CU POVESTI......Xun Zi(3)

- Fatul meu suntem aproape. Tine si turtita asta. Este ultima pe care o primesti. Vom ramane pe loc, fata in fata, pana cand boabele de orez vor incolti si vor lega rod.
- Care boabe marite invatat?
- Toate la timpul lor. Aseaza-te asa cum vei crede de cuviinta si cauta sa vezi.
Yao Xun se aseza pe zapada fara sa simta raceala si dupa ce puse turtita sub limba incepu sa priveasca. “voi ramane pe loc pana cand vor incolti boabele de orez”. Incerca sa vada, dar zapada ii oprea privirile. Incet, incet, privirea se deprinse a vedea si ceea ce nu se vedea de la inceput. Zapada se topea sai disparea pur si simplu si sub ea se vedea pamantul negru ce mustea de seva. Privi cu luare aminte si oricat a privit nu a vazut nici o boaba de orez. Incepu sa-si plimbe privirile miscandu-le putin cate putin si in tot locul descoperea pamantul de sub zapada. Apoi isi dadu seama ca fara a-si misca ochii putea sa vada sub el si in spatele lui dar privirile se opreau la suprafata pamantului. Incet incet cu staruinta, incepu sa scurme si vazu ca isi poate afunda privirile intai un deget apoi o palma in pamant si apoi din ce in ce mai mult. Dar orisicat ar fi privit nu zarea nici un graunte de orez. Lasa pamantul sa se odihneasca si incepu sa priveasca atent intr-un punct. Nu-si dadea seama daca era singur sau in mintea si-n sufletului lui se alatura ca un butas invatatura batranului dar se simtea tot mai puternic si mai stapan pe sine ca inainte. Privea fara sa bage de seama daca in jur este noapte sau zi, daca este cald sau rece, caci nu mai avea nevoie de ceea ce era in afara lui. Ii era de ajuns ceea ce gasea inauntrul lui. Si inauntrul sau gasea un foc ce ardea cu valvatai incat ii era destul de cald. Si tot inauntru zarea un bol de lut smaltuit in albastru in care se zarea la inceput ca o parere, apoi ca un contur iar mai apoi se zareau pe deplin o suta de boabe de orez. O suta de boabe. Nici mai mult nici mai putin. Putea intinde mana sa le mangaie dar si fara a fi mangaite boabele prinsera viata si se insufleteau pe masura ce le cresteau mustacioarele fragede ale radacinilor si din preaplinul cerului pe acele radacini firave se strangeau boabe de roua proaspata. Intai o frunzulita, apoi cea de-a doua si fiecare bob lega frunze ce cresteau tot mai viguroase si mai inalte. La un moment dat albastrul smaltului nu se mai zarea din infratirea radacinilor boabelor de orez iar acesta crescuse ca la doua palme inaltime. Din starea de liniste si impacare a fost intors de glasul batranului. Acesta repeta mantrele privind fix in ochii baiatului.
- Calatoria ta a luat sfarsit. Ceea ce cautai s-a implinit.
- Bine dar…..
- Inca nu crezi? Zise batranul aratandu-i boabele de orez ce se inverzeau in causul albastrui al zapezii.
- Marite….
- Bine. O ultima incercare. Te voi lega la ochi, iti voi pune in mana dreapta un penel iar cea stanga un petec de hartie. In fata va sta calimara cu cerneluri. Te vei gandi si ceea ce se va implini in inchipuirea ta vei incerca sa asterni pe hartie. Gandeste-te ca tu stapanesti penelul si nu el pe tine. Vom vedea la sfarsit daca mai ai nevoie de invatatura sau nu.
Batranul il lega la ochi cu o naframa de matase neagra si in mana dreapta simti coada unui penel iar in cea stanga atingerea fina a unui petec de hartie nu mai mare de doua palme. Inchise ochi si lasa gandurile sa-i zburde in voie. Ce ar fi putut desena? Niciodata nu mai incercase sa lucreze cu ochii inchisi. Asa cum statea incepu sa-si zareasca bratele si incet, incet deslusi toate cutele petecului de hartie. Prin fata ochilor se perinda casa batraneasca, cetatea in care crescuse, poienile pline cu flori de la marginea padurilor pe unde umblase si in zarea invesmantata in adierea perlata a lacrimilor ceresti se zarea o cascada ce-si azvarlea supararea peste pietrele din hau. Daca un om este mare in fata unui bob de nisip la fel de mic era in fata acelei cascade. Incepu sa picteze maretia naturii si a Creatorului Prea Luminat. Si parca deslusea fiecare crapatura pe care o sapase apa de-a lungul timpului si fiecare frunza din pinii ce se impotriveau sa moara pe crestele stancilor golase. Pana si perdeaua fina ce se ridica la poalele cascadei reusise sa o prinde pe panza. Urma buza cerului ce saruta fruntea muntilor si umbrele norilor fugari pe steiurile lucioase. Cand totul fu gata ramase privind ceea ce se implinise sub mainile lui. Atunci lasa penelul si petecul de hartie si-si desfacu naframa de la ochi. Dupa prima senzatie de orbire, de la lumina puternica a soarelui, vazu ca este singur. Batranul nu mai era langa el si la cativa pasi mai in fata se odihnea un lup ce privea la el.
Cauta in jur sa vada penelul dar in locul acestuia era un varf de bambus iar calimara nu era altceva decat cupa unei lalele rosii ca sangele. Privi plin de mirare la petecul de hartie si vazu hartia era goala fara nici o urma de cerneala. Plin de intristare crezu ca batranul si-a batut joc de el purtandu-l prin somnul greu al minciunilor. In fata, la un picior departare se zarea o tufa groasa de orez ce legase rod, un lucru nemaivazut pana atunci de el, caci stia ca orezul are nevoie de multa apa. Cand isi ridica ochi pentru a multumii cerului ca era in viata ramase plin de uimire si groaza. In fata lui, in zare nu era altceva decat ceea ce el insusi pictase pe acel petec de hartie. Totul era aidoma, si Yao Xun nu stia daca sa se bucure sau sa se inspaimante. Cobora privirile si ochii ii ramasera lipiti de lupanul ce se afla inaintea lui. In ochi ii citea bucuria dar abia intr-un tarziu recunoscu puiandrul care-l insotise la inceput de drum. Se ridica aducand multumire Inteleptului si cerului si se apropie de ceea ce fusese acu timp catelandru, mangaindu-l. Acesta incepu sa scheaune si sa dea din coada fericit. Baietanul il lua in brate si dupa ce-l stranse la piept cum facea la inceput ii dete drumul.
Lua de jos varful de bambus, cupa de lalea, petecul de hartie si naframa cu care fusese legat la ochi, le puse in san si pleca la drum. Acum ii era greu sa recunoasca fiecare colt caci primavara isi intrase in drepturi impestritand locul cu felurite flori. Incet incet, ajunse iar la locuri cu asezari si oameni si totul era la fel dar parca altfel. Mergea Yao Xun, si de ce mergea, mai tare dorul se strangea pe inima si trupul sau. Trecu prin satele si cetatile pe unde calatorise la dus si cu greu mai recunostea oameni si locuri. Intr-o buna zi, urmat de lupanul sau intra in cetatea unde traia tatal sau. Merse el si iata ca intr-o piata laterala se ridica o casa desavarsita cu picturi si gradina migalita prin mijlocul careia susura un izvoras ce se pierdea intr-un halesteu micut. Pasi mai departe si iata ca printre casele ce se zareau la poarta de rasarit a cetatii era si casa lui, casa in care crescuse, casa din care se urnise pe drumul cunoasterii. Pe prispa casei era batranul sau tata care picotea la soare. Incepu sa alerge si dand poarta in laturi se arunca in bratele tatalui sau. Il imbratisa si lacrimi de fericire se prelingeau innodandu-se si amestecandu-se. Batranul se dezmetici primul si indepartandu-l lasa privile-i ostenite sa se plimbe pe acea mandrete de flacau.
- Stiu ca nu ti-a fost usor fiule dar nici pe mine nu m-au lasat lacrimile sa vad limpede toti anii astia. Esti multumit?
- Nu stiu daca poti fi multumit vreodata pe deplin. Dar ce a fost a fost. Spune-mi te rog de cat timp ne-am despartit ca eu am pierdut sirul zilelor prin cele pustietati. si din ceea ce am vazut lumea parea schimbata.
- Trei ani de cand avem un imparat nou si doi ani de cand ai parasit casa aceasta. Bine ca te-ai intors sanatos. Dar ce-i de capul meu, hai sa te primenesti si apoi sa ne asezam la masa caci maine am sa-ti fac o surpriza.
Yao Xun intra in casa, lepada hainele de drum, se spala si se primeni dupa care se intoarse in camera mare unde tatal sau impreuna cu batrana doica Chyang aranjau masa cu toate cele de trebuinta. Baiatul isi imbratisa doica si cu noduri in gat sterse lacrimile acesteia. Dupa ce se ostoira cat de cat, se asezara cu toti in jurul mesei. Mancara in tacere caci prea multe intrebari ar fi fost de pus si multe raspunsuri ar fi trebuit date. Dupa ce mancara, doica se ridica si pregati ceaiul, turnandu-l in cesti. Cand sa bea se auzira batai in usa si aceasta se deschise dandu-se de perete. In odaie navalira zece ostasi cu sabiile trase. In urma lor intra si capetenia care se apropie de baiat si spuse:
- Imparatul a auzit de intoarcerea fiului tau Xun Zi si a hotarat sa va invite la palat pentru a vedea care este deosebirea dintre tata si fiu in privinta indemanarii.
- Marite ostean ii multumim imparatului pentru gandurile bune si pentru invitatia facuta. Ne vom imbraca cu straiele de curte si vom veni si noi imediat, zise batranul Xun.
- Imi pare rau batrane. Porunca imparateasca este sa veniti imediat. Luati-va sculele ce le aveti de trebuinta si sa plecam. Stiti ca imparatului nu-i place sa astepte, lesne se manie.
Batranul Xun isi lua trusa cu peneluri si calimarile si se pregati sa iasa pe usa.
- Fiule, ia-ti cele de trebuinta si hai sa mergem ca cine stie cand ne vom intoarce.
- Sunt sigur ca ne vom intoarce repede tata, zise Yao Xun, luand cu el varful de bambus, cupa de lalea, petecul de hartie si naframa neagra.
Pornira la drum si batranul ii povesti despre moartea imparatului batran si de alegerea in scaunul de domnie a fratelui sau, caci imparatul nu avea decat o fata rupta din soare. Ii povesti despre schimbarile facute de noul imparat in cei doi ani de domnie, despre viata de desfrau si necumpatare pe care o ducea, despre chinul fetei Heng Wo, nepoata sa care traia acum ca slujnica si despre birurile tot mai grele pe care le pusese. Ii povesti si despre casa pe care o ridicase pentru el in piata dar pe care nu apucase sa i-o arate.
 
TRAISTA CU POVESTI.....Xun Zi(4)

- De ce vorbesti asa tatuca, doar nu mergem la taiere.
- Cine stie ce se poate intampla, fiule. Viata omului depinde de toanele imparatului. Daca ai noroc te poti intoarce acasa chiar si cu bani, multi. Dar la fel de bine se poate intampla sa-ti stea capul in varful parului pana cand apare un alt cap.
- Fii linistit tatuca. Ne vom intoarce acasa vii si nevatamati.
Mersera in liniste si ajunsi la palat fura opriti intr-una din numeroasele camere de primire. Dupa un timp destul de lung un curtean veni pentru a-i conduce in incaperile imparatului. Acesta statea pe tronul de aur si servitoarele ii aduceau bauturi racoritoare si felurite platouri cu bucate nemaiantalnite. Intr-un colt al incaperii chiar langa usa, fata batranului imparat curata un vas de arama cu cenusa fina de eucalipt. Yao Xun ii intalni privirea si pe loc fata ii cazu draga furandu-i inima. Cei doi se oprira si cazura cu fata la pamant asteptand incuvintarea samberlanului pentru a putea privi fata imparatului si asculta vorbele sale nepretuite. Un clinchet le vesti ca imparatul isi facea timp sa le vorbeasca. Se apropiara tarandu-se, impinsi la podea de batele slugilor. Ajunsi langa tron ramase cu fetele lipite.
- Ridicati-va slugi netrebnice ca sa puteti primi vorbele intelepte ale imparatului, zise samberlanul atingandu-i cu varful bastonului.
- Pe vremuri te bucurai de multa apreciere si cinste, Xun Zi. Acele vremuri au apus insa, dar nu si talentul tau. Am auzit ca fiul tau s-a intors dupa ce a capatat desavarsirea in desert. Acum voiesc sa vad daca talentul tau poate birui desavarsirea fiului.
- Cine a spus aceste lucruri nu le-a spus ca sa ne creasca marite imparate, zise Yao Xun plin de mahnire.
- Nu ma intereseaza ce crezi. Porunca noastra este sa desenati fiecare ceea ce credeti ca ne lipseste noua. Daca nu veti reusi sa ne incantati privirile capetele voastre vor privi rasaritul urmator din capatul parului.
- Cat timp aveti bunavointa sa ne oferiti marite imparate, intreba batranul Xun Zi temandu-se pentru viata fiului sau care nu stia ce este umilinta.
- Maritul imparat considera ca pana la apusul soarelui aveti timp destul. Fiecare va avea culori, peneluri si hartie ca sa poata face ceea ce crede.
La un semn al samberlanului in colturile incaperilor fura pregatite cele de trebuinta pentru cei doi, tatal si fiul. Fiecare se indrepta catre un colt iar in coltul lui Yao Xun se nimeri sa fie frumoasa Heng Wo fica imparatul mort. Ca sa se distreze putin imparatul hotara ca fiecare sa fie legat la ochi si sa picteze fara sa vada, Batranul dori sa spuna ceva dar teama ii inchise ochii si lacrimi grele prinsera a-i picura in barba. Servitorii legara ochii si le pusera in mana penelurile, potrivindu-le calimarile cu culori cat mai aproape.
Batranul Xun Zi pipai calimarile si asezand matasea pe un suport de gresie incepu sa picteze trasaturile unei fee ingetesti. Chiar daca nu folosea decat negrul pentru a fi sigur ca nu incurca culorile desenul era desavarsit.
Yao Xun dupa ce se lasa legat de mainile fine ale frumoasei Heng Wo isi scoase din san varful de bambus, cupa de lalea, petecul de hartie si naframa neagra. Imparatul vazu ce anume a facut baiatul si la un semn, o sluga se furisa si inlocui cele scoase din san cu lucruri fara valoare, fara ca baiatul sa banuiasca ceva. Acesta lua ramura uscata despre care credea ca este batul de bambus, o inmuie in gaoacea sparta a unui ou despre credea ca este cupa de lalea fermecata si incepu sa picteze pe vesmantul unei slugi. Cu chipul frumoasei fete in minte incepu sa picteze o gradina fermecata cu totul si cu totul nemaintalnita, plina de flori inmiresmate si de copacei plini de roade coapte, ce se ascundeau printre aleile asternute cu nisip de aur din cel mai fin. In mijlocul gradinii se afla un havuz cu ape de clestar in care innotau pesti de aur si pe malul caruia se plimbau gravi cativa ibisi. Gradina toata era luminata de o lampa fermecata ce poleia locul in argintul a sute de luni. Poate ca ar fi ramas sa desavarseasca desenul tremurand fiecare frunza in adierea calda a vantului de seara si rascolind aerul cu trilul pasarilor ce sagetau cerul in zbor scurt dar vocea samberlanului rascoli linistea. Fata cu maini de matase se apropie si ii desfacu legatura, privind cu groaza caci nu vedea nici o urma. Abia atunci baiatul vazu ca imparatul isi batuse joc schimbandu-i instrumentele si un sambure de teama se chemui adancul sufletului sau.
Slugile luara desenele tatalui si fiului si pornira cu ele spre imparat. Acesta le facu semn plictisit si cei doi se apropiara la cinci pasi de tron pentru a putea asculta vorbele imparatului. Prima sluga ii intinse samberlanului desenul batranului si acesta il arata imparatului. Acesta privi desenul si chipul sau lasa sa-i scape un zambet fericit.
- Frumos chip ai mesterit. Pentru aceasta bucurie iti voi darui viata si trei pungi cu galbeni.
Samberlanul ii arata imparatului si vesmantul slugii pe care pictase flacaul. Imparatul privi, lua vesmantul si-l apropie de ochi dupa care il indeparta si aruncandu-l incepu sa rada cu putere. Facu un semn si o sluga ridica vesmantul, intorcandu-l catre intreaga asistenta. Pe acest vesmant nu se vedea decat urmele de sudoare si nimic altceva.
- Trebuie sa recunosc ca este cea mai nastrusnica gluma pe care am putut sa o vad. Numai pentru atat si tot meriti sa-ti crut viata, dar n-o voi face. Trebuia sa desenezi ceva si n-ai facut-o. Astfel cu toata stima de care se bucura batranul tau tata, viata ta se va sfarsi maine dimineata.
- Marite imparate, chiar daca ai ras de mine ai facut-o in nestinta. Fii bun si porunceste sa desfaca peretele de la dreapta mariei tale. Acolo vei vedea ceea ce am desenat eu.
Imparatul era mirat si suparat de curajul flacaului, prea mandru pentru o sluga. Cu toate acestea dadu porunca sa desfaca peretele ce strajuia sala tronului. Cand slugile dadura peretele la o parte, toata lumea scapa un strigat de uimire caci incaperea alaturata disparuse si in locul ei se afla acea gradina nemaintalnita. Insusi imparatul, se ridica si pasi in acea gradina, afundandu-si picioarele in nisipul de aur. Se apleca mirosind cateva flori si apoi, ascunzandu-si cu grija teama, se intoarse graind:
- Intr-adevar trebuie sa recunosc ca ai atins desavarsirea in mestesugul tau. De azi inainte vei fi pictorul curtii si toata lumea iti va acorda onorurile care ti se cuvin. Vei locui in Palatul imperial si cea mai mica dorinta iti va fi indeplinita. Ce dorinta pot sa-ti indeplinesc?
- Marite imparate, fara sa ma incred, trebuie sa recunosc ca ceea ce am desenat astazi nu este decat o mica farama a cunostintelor dobandite. Poate sa ramana si batranul meu tata alaturi de mine la palat?
- Daca asta este rugamintea iti este indeplinita. Amandoi veti ramane la palat intr-un apartament la ordinele mele. Acum puteti pleca.
Cei doi se retrasera si iesira din sala tronului. Samberlanul trimise un om de incredere sa le arate camera unde aveau sa stea caci apartamentul promis putea fi folosit chiar de el. Fata imparatului veni de le aduse masa ordonata de samberlan: doua lipii uscate si un ulcior cu apa. Yao Xun incerca sa o opreasca sa schimbe o vorba dar fata se retrase rusinata si speriata, cu toate ca si ei ii placea baiatul pictorului. Cei doi mancare si apoi se culcara fiecare cu gandurile lui. Xun Zi se trezi peste noapte, scrise un ravas cu cateva deslusiri si sfaturi pentru buna sa vecina Chyang si dadu ravasul unul ostean de incredere pe care il ajutase candva. Se culca mai linistit stiind ca buna sa Liu-ti vegheaza asupra lor si asupra baiatului indeosebi.
Dimineata cand se trezira, baiatul voi sa iasa in curte la plimbare dar doi strajeri pazeau usa din ordinul samberlanului si nu le dadu voie sa iasa niciunuia. In acest timp samberlanul se infatisa imparatului si cu vorba mieroasa, povesti despre ravasul trimis de batranul pictor doicii baiatului. Imparatul ceru sa vada ravasul, iar samberlanul ii arata un ravas masluit, in care batranul o indemna pe doica sa ridice poporul cetatii la rascoala pentru a-l da jos pe imparat si a o pune pe tron pe nepoata lui, Heng Wo fata imparatului mort, in speranta ca aceasta se va marita cu fiul sau si astfel vor ajunge sa domneasca. Samberlanul facuse toate astea pentru ca se temea ca Yao Xun va castiga increderea imparatului si ii va lua locul la curte. Cu aceasta intriga, samberlanul scapa de baiat, de batranul pictor ale carui opere vor fi nepretuite si scapa si de nepoata imparatului care il refuzase, preferand sa ramana sluga decat sa se marite cu el.
Imparatul se inneca de furie cand citi ravasul masluit si dadu porunca sa fie adusi impricinatii in sala tonului imediat. Cand cei trei ajunsera in sala tronului imparatul era negru de suparare. Acesta dadu porunca sa-l puna imediat in lanturi pe Yao Xun si apoi dadu porunca sa-i fie retezat capul batranului pictor si apoi al nepoatei sale Heng Wo. Aceasta, plina de mandrie si cu inima zvagnind de indignare striga:
- Marite imparate si tu samberlane, stiti ca osanditi oameni nevinovati. Fie ca sangele nevinovat sa cada pe voi si pe urmasii urmasilor vostri.
Nici nu-si termina bine vorba si cele doua capete zaceau langa trupurile osandite.
- Asa patesc toti cei care indraznesc sa se ridice impotriva imparatului, zise samberlanul privind la chipurile ingrozite ale curtenilor.
Baiatul fu luat si aruncat in temnita urmand ca a doua zi sa fie scurtat si el cu un cap. Imparatul dadu porunca apoi ca cele doua lesuri sa fie luate si faramate in bucati mici pe care sa le arunce in mare si nici urma sa nu ramana din ele. Un curtean batran care slujise pe batranul imparat, tatal fetei, lua cele doua trupuri si capetele si le ascunse, urmand sa le ingroape noaptea, iar in locul lor sfarama trupurile a doi porci si astfel arunca sfaramaturile in mare in vazul curtenilor.
 
TRAISTA CU POVESTI....Xun Zi(5)

Ajuns in celula, Yao Xun se adanci in sine cautand pacea sufletului zdruncinat si zbuciumat. Chipul tatalui si al fetei iubite se agatau de el cerand drept de viata si judecata. Bucuria si tristetea se amestecau alungandu-se si cautandu-se. Bucurie caci in scurt timp va muri ajungand langa cei dragi lui si tristete caci viata era frumoasa si merita traita pana la capat. Val dupa val, amintirile se loveau de tarm, raspandind parfumul clipelor fericite. Dupa un timp se regasi in timpurile trecute cand ostenea alaturi de batranul calugar in pustiul chinurilor si incercarilor. Abia acum i se ridica valul de pe ochi si stiu ca batranul nu era nimeni altcineva decat Maritul Sangdi Supremul, iar lupanul care-l insotise nu era altul decat Y, dragonul cel bun. Yao Xun ar fi dorit sa poata plange, dar sufletul se impietrise la vederea rautatii si ticalosiei care dusese la moartea celor dragi lui. Cu toata ca stia ca timpul ii este socotit se lasa dus de valul frumoaselor aduceri aminte.
Cu un tremur peste masura peretii temnitei cazura la pamant si in celula isi facu aparitia insusi Maritul care plutea pe o frunza de lotus. Yao Xun se arunca la pamant caci se stia nevrednic sa priveasca desavarsirea Supremului. Acesta se apropie si cu mila netarmurita se apleca si-l ridica de la pamant. Impreuna pornira spre camarile imparatului si cand ajunsera acolo toata curtea era stransa, caci toti simtisera cutremurul palatului si daramarea temnitei. Langa patul imparatului era samberlanul ingrozit si amandoi erau paziti de Dragonul Y care-si luase infatisarea sa. La un semn al Stapanului Lumilor aparu si curteanul batran cu cele doua trupuri ale osanditilor de peste zi.
- Iata ca ziua judecatii a sosit imparate. Fie ca dreptatea sa se arate si sa-ti primesti plata pentru faptele tale.
- Iertare si indurare Iubite Stapane al Lumilor zisera imparatul si samberlanul intr-un glas.
- Ar trebui sa va judec pe fiecare in parte dar cum impreuna ati pus la cale relele va voi judeca impreuna.
La un semn al Batranului, in aer se intrupa o balanta. Pe un taler se aflau doua petale ofilite iar pe celalalt erau ciulini si scaieti din care se prelingeau suvite de sange. Si cu toate ca sangele curgea incontinuu, tot acel taler era mai greu.
- Dupa cum vezi imparate in talerul din dreapta nu prea au apucat sa se adune fapte bune care sa dea greutate pe cand cel din stanga, cu tot sangele care curge neancetat tot greu si plin de fapte rele ramane. Ce pedeapsa meritati?
- Iertare Slavite si Adevarate. Iarta bietele noastre suflete pline de greseli.
- De iertat eu le iert dar trebuie sa se ierte si ele insele. Pentru aceasta trupurile voastre vor pribegi prin tinutul Yudu, cainindu-se si cerandu-si iertare pentru faradelegile savarsite. Iar Y va avea grija de aducerea la indeplinire a judecatii.
Ca un tunet, invaluit in cercuri de lumina, dragonul se ridica disparand vederii curtenilor, tarand trupurile celor doi: imparatul si samberlanul.
- Pentru dreapta ta purtare, batrane curtean, din aceasta clipa vei avea mereu in grija balanta cu care vom cantari faptele celor ce se pregatesc sa treaca pragul.
Batranul curtean se arunca la pamant, primind cu bucurie netarmurita dreapta judecate si rasplata. La un semn al Supremului trupurile se intregira cu capatele lor si din suflarea sa se raspandi duh de viata si traire in cele doua trupuri. Xun Zi si frumoasa Heng Wo se ridicara de la pamant frecandu-si gatul si ochii orbiti de lumina si stralucirea Slavitului.
- Tu Yao Xun va trebui sa te lupti cu vitregia si necunoasterea oemenilor si va trebui sa-ti gasesti o sotie iubitoare, pentru ca tatal tau sa-si bucure batranetile cu nepoti. Fie ca tot ceea ce ai invatat sa stii sa folosesti pentru tot omul.
- Marite si Slavite, iarta indrazneala, dar eu deja mi-am gasit aleasa si jur ca toata viata i-as inchina-o, ramane doar sa ma gaseasca si ea caci nu am curaj sa ridic privirea pana la inaltimea tronului imparatesc.
- Vorbele ce le-ai rosti ma fac sa rosesc si sa-mi pierd cumpatul, dar trebuie sa-ti marturisesc ca sunt la fel ca si tine si inca de acum trei ani mi-am pierdut rangul si tronul, zise frumoasa Heng Wo.
- Amindoi vorbiti vorbe in loc sa cautati susurul molcom al soaptelor de iubire. Din aceasta zi tronul iti apartine dupa merit copila, iar daca in trei luni te aflu fara de sot inseamna ca degeaba m-am increzut in tine zise Maritul Sangdi disparand intr-un abur usor ca o adiere de primavara.
 
TRAISTA CU POVESTI...Xun Zi(6)

Lumea statea si nu indraznea sa miste sau sa rasufle caci inca nu credea in sfanta judecata. Abia cand Batranul disparu vraja se rupse si toti cazura secerati caci bietele lor suflete nu puteau suferi atata bucurie. Incet, incet, lumea incepu sa-si revina, plecand care incotro. Slugile se apropiara de noua imparateasa pentru a intreba ce nevoi are la acel ceas de noapte, dar ea nu putea spune nimic.
Voinicul nostru isi lua tatal pe brate caci acesta era slabit dupa cate trecuse si cu smerenie se retrase din sala imparateasca. Afara din palat lumea toata era pe strazi si povestea fiecare ceea ce a vazut sau a auzit, inflorind povestea cu fel si fel minuni. Cei doi ajunsera acasa si batrana doica se arunca la pamant de bucurie la vederea lor, caci deja ii stia morti. Pana la urma se culcara caci vorbele se impotmoleau in soapte si lacrimi. Dimineata cerul stralucea intr-o lumina noua si toata lumea statea in fata palatului asteptand vesti despre tanara imparateasa ce-si capatase tronul dupa sfanta si cereasca judecata. Nimeni nu suspina dupa imparat si samberlan caci tuturor inca le era teama de uneltirile celor doi.
Trecura o zi, doua, o saptamana si iata ca tanarul nostru primi carte de la curte. Tanara imparateasa il invita pentru a-i cerceta indemanarea si desavarsirea. Yao Xun se imbraca cu straie de curte si se infatisa la palat smerit si cu mandrie totodata. La palat fu primit imediat si adus in sala tronului unde era adunata toata curtea iar noua imparateasa statea pe tron ca pe jar. La intrarea flacaului toata lumea amutii si o carare se deschise de la usa pana la tron astfel ca flacaul putu inainta pana la tron si acolo ingenunche plecandu-si capul.
- Ridica-te voinice, zise frumoasa Heng Wo. Trebuie sa stii ca sfatul tarii a hotarat ca trebuie sa-mi impletesc viata cu a unui ales pentru a putea conduce treburile tari si a intari vointa cerului. Vreau sa stiu daca vorbele tale mai sunt in putere sau nu, caci am decis sa va osandesc: fie la surghiunul dureros al cautarii, fie alaturi de noi pentru a nu mai fi nevoit sa ridici privirea pana la inaltimea tronului imparatesc in cautarea alesei inimii. Hotaraste!
- Decat sa pribegesc in surghiun mai bine ma lupt cu necunoasterea oemenilor si imi caut o sotie iubitoare, pentru ca tatal meu sa-si bucure batranetile cu nepoti zise Yao Xun a saga. Frumoasa Heng Wo, iarta-mi indrazneala si primeste marturia mea de dragoste caci din clipa in care te-am vazut am stiut ca ma voi lupta chiar si cu moartea pentru a-ti castiga inima.
- Fie ca vointa cerului sa se implineasca si Slavitul sa aiba in grija toata suflarea imparatiei strigara curtenii, bucurosi.
Trei saptamani tinura serbarile si mesele erau pline cu bucate si serveau toti fara osebire. Se mai spune ca 100 de ani de domnie dreapta au adus alinare in suflet incat vremuri asa de drepte si cu buna judecata nu au mai cunoscut oamenii nici inainte si nici dupa si daca ar fi sa dam crezare vorbelor, cand li s-a gatat fuiorul de tors pe Pamant, Yao Xun si frumoasa lui sotie Heng Wo au urcat la cer pentru a-i lumina si inveseli pe locuitorii cerurilor cu indemanarea lui desavarsita si cu frumusetea fara de seaman a dulcei lui sotii. Iar daca in cate o zi de vara, cerul se coloreaza in culorile desavarsite ale curcubeului se poate ca varful de bambus al lui Yao Xun sa fi alunecat cautand ochii si inimile oamenilor.
 
Back
Top