POVESTIRI CU TÂLC

[Ioan]

UN DAR PENTRU SUFLET
Basmul din Carpaţi

(...) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. "Mamă! Mamă! Unde e Raiul?", a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. "Nu ştiu..., caută-l singur", îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. "Unde? Unde e Raiul?" , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.. "Ce lume urâtă...", îşi spuse pentru sine puştiul.



Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta..., se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. "Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul."


Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. "Ce te aduce pe-aici, copilule?", îl iscodi acesta pe micul călător. "Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung". Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: "Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai".


Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. "Ce este aceasta?", întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai." Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?", întrebă copilul. "Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea". Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.


Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?" "Mi-e foarte bine", răspunse puştiul. "Am de toate." Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. "Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?" "Mie..., nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?", ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. "Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea", se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. "Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie", se-auzi vocea monahului.

Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas către Rai, ce se numea iubire.
Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. "Hai, vino să mănânci!", îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!" Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru.

Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten!
Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.


Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: "Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?" Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. "Ce-ai făcut înăuntru?", se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. "N-am făcut nimic", răspunse puştiul tremurând. "Minţi! Spune ce-ai făcut?", l-au întrebat din nou călugării furioşi. "Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce", răspunse copilul înspăimântat. "Care Frate?", au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. "Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare", răspunse puştiul. "Şi ce-a făcut Fratele?", au întrebat tulburaţi călugării. "A coborât şi-a mâncat", răspunse dintr-o suflare puştiul.

Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: "Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă..." "Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?" "Da, poţi să iei cât vrei", răspunse tremurând egumenul.


Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. "Hai să mănânci!", îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. "Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă".

Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. "Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui... Nu poate să vină". "Nu poate să vină?", rămase uimit copilul. "Nu!", fu răspunsul scurt al Fratelui.

Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. "Ce-a zis Fratele?", întrebă acesta, gâtuit de emoţie. "A zis că nu te poate primi!", răspunse copilul. "De ce?", întrebă înspăimântat egumenul. "Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă".

Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. "Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte" Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: "Bine, am să-l rog din nou şi mâine!"


Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. "Pot să iau mâncare?", întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. "Poţi", îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. "Hai să mâncăm!", spuse el Fratelui cel Mare. "Hai!", răspunse acesta, îndreptându-se spre el.


Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: "Te roagă egumenul să-l ierţi... şi să-l primeşti şi pe el la masă!..."


Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe... "Am înţeles..., spuse copilul, nu se poate..." "Da, nu se poate", răspunse Fratele cel Mare.
Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. "Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?", îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. "Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă..."
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. "De ce?", întrebă nedumerit copilul. "Bătrânul a plecat la Domnul", i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu!
Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
"Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!", repeta el, pentru fiecare monah în parte. "Nu se poate! strigau aceştia.

Cum arată?" "E plin de iertare", murmura copilul. (...)

Fragment din textul "Basmul din Carpaţi", publicat în cartea lui Dan Puric, "despre Omul Frumos".

 

[Old DG]

Portretul tatalui

In urma cu multi ani, un negustor foarte bogat,s-a stins din viata pe neasteptate, si a lasat in urma lui foarte multe averi. Nu avea nici o ruda apropiata pe nimeni.
Se stia ca are un fiu care fusese trimis in strainatate inca de cand era copil. Nimeni nu stia cum arata acest fiu, asa ca nu puteau sa-l recunoasca pe adevaratul mostenitor.
Toata lumea, se intreba: cine va fi acela care va mosteni averea cea mare a negustorului?
Dupa ceva vreme, iata ca au sosit in oras trei tineri si fiecare dintre ei, spunea ca el este fiul si mostenitorul adevarat al bogatasului.
Pe cine sa crezi? Toti trei au venit inaintea judecatorului si au cerut sa li se faca dreptate. Atunci, judecatorul a cerut sa i se aduca portretul negustorului. Apoi, a zis catre cei trei tineri:
- Mostenirea se cuvine aceluia care va lovi cu sageata in semnul pe care l-am pus pe portret.
Cel dintai, a intins arcul cu indemanare, a ochit linistit si apoi a tras aproape de semn.
Cel de al doilea a tras si mai aproape de semn.
Cand veni randul celui de al treilea, acesta intinse arcul cu sfiala, incepu sa tremure si aproape plangand zise:
- Nu, asta nu pot s-o fac. Nu ma lasa inima sa trag in portretul preaiubitului meu tata, pe care il vad in fata mea si parca e viu... Mai bine ma lipsesc de toata mostenirea... Eu nu pot sa-l batjocoresc dupa moarte.
Atunci judecatorul a zis.
- Tu esti adevaratul fiu si adevaratul mostenitor. Ceilalti doi care au ochit atat de bine sunt niste inselatori, caci un fiu adevarat nu poate intinde arcul cu atata nepasare ca sa strapunga inima tatalui sau iubit.

Acesta este inceputul biruintii,
In viata sa-ti cinstesti intai, parintii.

 

[Old DG]

O poveste dureroasa...si adevarata!!!

" Aveam douazeci si sase de ani cand s-a nascut fiul meu; George avea perisorul negru, ochisorii verzi si cele mai lungi gene pe care le-am vazut vreodata...a vorbit la noua luni, a mers la zece si a schiat la doi ani. Era bucuria vietii mele si l-am iubit mai mult decat as fi crezut vreodata ca sunt in stare.
Ca toate mamele, am visat si eu la ce o sa se faca George cand se va face mare. Probabil, inginer. Cu siguranta, schior. Era atat de inteligent, ca a mers la scoala pentru copii superdotati. Intr-o zi, dupa ce-i povestisem unei prietene una din istoriile acelea de mandrie materna, ea ma intreba:
- E minunat ca George este un fiu perfect. Dar daca n-ar fi asa, l-ai mai iubi la fel de mult?
Dupa ce m-am gandit o clipa la intrebarea ei, am dat-o uitarii pana ce, in anul care a urmat...
George avea opt ani cand s-a sculat intr-o dimineata cu talpa indreptata in sus; nu putea merge decat pe calcai. Am inceput sa alergam pe la doctori, in timp ce diformitatea urca pe un picior si cobora pe celalat. Dupa ce i s-au pus mai multe diagnostice, am aflat ca are distonie de torsiune generalizata- o boala asemanatoare paraliziei cerebrale. Va trai, dar isi va pierde capacitatea de a merge, daca nu si controlul muschilor, in urma unor spasme dureroase, involuntare.
Ma cuprinsese ura impotriva lui Dumnezeu, pentru ca el facuse greseala de a-mi da un copil handicapat; fata de mine, pentru ca eu ii transmisesem cumva boala; impotriva lui George ca era asa diform.
Ma simteam prost cand mergeam impreuna pe strada. Oamenii ne priveau fix si fie isi mutau privirea repede in alta parte, fie imi aruncau o privire incarcata de mila. Uneori mi-era imposibil sa-l privesc pentru ca arata atat de schilod si hidos. Tipam la el sa mearga drept, ca sa nu vad cat devenise de infirm. El imi zambea si zicea:
- Ma straduiesc, mama.
Nu mai era frumosul meu fiu. Ma concentram numai la picioarele, bratele spatele si degetele lui diforme.. Nu mai voiam sa-l iubesc, pentru ca ma temeam ca o sa-l pierd. In locul visului la ce va fi cand o sa creasca era acum teama ca nu va apuca sa creasca.
Mi s-a rupt inima intr-o zi cand l-am vazut cum incearca sa-si forteze picioarele diforme sa stea pe skate boardul care-i placea atat de mult. I l-am luat si l-am pus in debara pentru " alta data "- i-am spus.
La culcare in timp ce ne faceam lectura de seara, George imi punea invariabil aceeasi intrebare:
- Crezi ca daca ne rugam din suflet, o sa pot merge maine dimineata cand am sa ma trezesc?
- Nu cred, dar trebuie sa ne rugam oricum.
- Mami, da' copii imi spun " ologul" si nu se mai joaca cu mine. Nu am nici un prieten. Ii urasc. Si pe ei si pe mine.
Am incercat toate tratamentele, regimurile si doctorii posibili si imposibili. Am intrat in comitetul de cercetare medicala a distoniei, am infiintat Socitatea de distonie din Anglia. Viata mea era orientata spre un singur tel: sa contribui la gasirea unui leac pentru aceasta boala. Nu-mi doream decat sa-mi vad copilul sanatos, din nou.
Treptat toleranta lui Geroge fata de boala sa m-a invatat ce inseamna iertarea, dar teama m-a adus aproape de colaps. Atunci, o prietena m-a tarat aproape cu forta la un grup de meditatie. Dupa ce am exersat zilnic, o perioada, am inceput sa sesizez un sentiment de pace inlauntrul meu. Pana atunci daruisem doar cand viata fusese buna cu mine; acum dragostea parea sa intreaca puterea mea de intelegere.
Mi-am dat seama ca George a fost profesorul, iar dragostea lectia de viata pe care mi-a predat-o.
Am inteles atunci ca George a fost si fusese intotdeauna George- un pic sucit, un pic altfel decat ceilalti copii, dar tot fiul meu. Nu ma mai simteam prost pentru ca trupul lui nu era drept. Am acceptat faptul ca nu o sa creasca mare, ca nu va avea acelasi viitor ca oamenii normali... Dar el a crescut cu multa rabdare, mai multa ambitie, si mai mult curaj decat toti cei pe care-i cunosc.
In cele din urma, datorita tratamentului, starea lui George s-a stabilizat si functionarea gurii si a mainilor lui s-a normalizat. Nu-si putea controla picioarele....avea inca nevoie de carje, zbura la vale cu o energie nepotolita care i-a castigat un loc in echipa olimpica a persoanelor handicapate. Nu putea merge, dar reusea, chiar foarte bine sa schieze.
Dupa ce a implinit optsprezece ani, a reusit sa indrepte un picior. A renuntat la una din carje. O luna mai tarziu, o arunca si pe cealalta. Schiopata inca la mers, dar...mergea fara sa fie ajutat. A venit sa ma vada la putin timp dupa aceea. Stateam in usa si ma uitam la tanarul acela inalt, bine facut, care trecu pe langa mine, si intra in casa.
- Buna mama, spuse zambind. Te invit la dans?

Am ascultat la o reintalnire a colegilor de liceu, cum fiecare se lauda cu succesele copiilor lor:
- Fiul meu e muzician.
-Fiica mea e medic.
Cand in sfarsit, mi-a venit si mie randul, m-am simtit cea mai mandra mama:

-Fiul meu, merge. Si e perfect.
Sharon Drew Morgen

 

[Old DG]

Un loc de sacrificiu

" Credinta pe care o avem cand ne rugam Lui este ca, cerem ceva dupa voia Lui ne asculta" 1 Ioan 5:14 NIV

Crestinismul e o farsa! imi tot repetam eu, cu furie.
Aplecandu-ma deasupra patutului fetitei mele, o priveam dormind- fetita mea dulce, Kim, cu parul auriu ce stralucea in soare, si cu ochii de un albastru la fel de pur, ca al cerului senin...Ochii imi inotau in lacrimi, fiind cuprinsa de teama pe care orice mama o incearca atunci cand copilul ei este pandit de pericol.
La inceput am simtit nevoia sa o protejez si apoi am fost cuprinsa de o furie oarba. Eu si Kim aveam probleme si ma simteam inutila. Nu exista nici o scapare.
Nelinistita, m-am retras in sufragerie. luand factura de la ultima vizita medicala, mi-am spus: " Atatea consultatii...Si...pentru ce?"
La ultima intalnire, l-am confruntat pe doctorul Rubinstein si l-am rugat sa-mi spuna adevarul, desi nu voiam sa-l aud...
- Kim, va muri? Trebuie sa stiu!
- Nu-ti pot raspunde, are sanse de supravietuire, in cazul in care tratamentul da rezultate.
In sala de examinare, am privit chipul dragalas al lui Kim, stalcit de durere. Frica ei, imi frangea inima. Tinandu-mi copilul in brate, m-am intors catre medic.
- Daca si iar daca! Numai asta aud, de 16 luni incoace. Kim suporta injectiile astea dureroase, o data la doua saptamani, inca de cand s-a nascut. Nu vezi cum tipa, si cum plange? Numai atat imi poti spune?
Intelegand ca eram speriata si nervoasa, doctorul nu s-a simtit jignit...
- Numarul limfocitelor este mai scazut ca oricand, mi-a spus el cu blandete, injectiile cu gama-globulina, au ajutat-o sa supravietuiasca, dar corpul ei, nu produce limfocite in cantitati suficiente...nu-ti pot oferi un miracol...daca fiica ta nu reactioneaza la tratament, nu va trai...
Realitatea expusa de medic, m-a speriat cumplit, simtindu-ma extenuata si invinsa, i-am spus:
- Kim e mereu bolnava si are febra mare. Stau treaza in fiecare noapte. Si cand am impresia ca o sa-si revina o iau de la capat...si acum imi spui ca nu exista speranta?!?
- Trebuie sa accepti situatia, mi-a raspuns el, In viata nu exista garantii. Dumnezeu te-a pus in aceasta situatie. Infrunt-o! Fa tot ce poti!
Abia imi puteam controla furia din glas:
- Ei, bine, daca Dumnezeu m-a pus, poate sa ma si scoata din ea! Incep sa cred ca ii place sa-i vada pe oameni suferind si ca adora sa-i umileasca si sa-i descurajeze...cred, ca m-am saturat de Dumnezeul asta!
Istovita si ametita m-am intors acasa...am auzit-o pe Kim intorcandu-se in patutul ei si m-am dus sa vad ce face...locul injectiilor, avea sa o mai doara cateva zile...
*******************************************************
Unde esti Doamne? De ce esti asa de rece si tacut??? Doamne de ce arunci asupra mea povara si nu ai grija de mine, ca un Tata iubitor?? M-ai parasit? Unde sunt pacea si linistea pe care mi le-ai promis???
Linistea a fost raspunsul pe acre l-am primit. Simteam ca Dumnezeu rade de mine... slabita ca o papusa de carpa, m-am trantit din nou pe canapea...si am inceput sa ma gandesc la copilaria mea nefericita, la tatal meu rece si autoritar, la mama mea, care era o fire slaba...desi mersesem toata viata la biserica, Dumnezeu parea inabordabil...il consideram un politist din Ceruri gata sa pedepseasca, dar care nu era afectuos si iubitor...semana mult cu tatal meu.
Tatii...de cate ori ma gandeam la tati, imi aminteam aniversarea mea de la 13 ani. Eram fericita ca deveneam in sfarsit, adolescenta...multi dintre prietenii mei, venisera la petrecere, dar aceasta zi fericita s-a transformat, intr-una plina de oroare...tatal meu, a venit beat crita, impleticindu-se...
- Esti proasta si urata, mi-a spus tata, stand printre prietenii mei...nimeni, nu te va putea iubi vreodata...
In consecinta, am devenit, o fiinta singuratica si retrasa simtind ca nu-mi gasesc nicaieri locul.
Revenindu-mi, m-am gandit...dar totul s-a schimbat, cand Te-am descoperit pe Tine Doamne... Tu m-ai acceptat asa cum sunt, cu toate defectele mele. M-am simtit ca acasa, cand Te-am gasit pe Tine....si Tu ma vei trada???
Revenindu-mi din vis, m-am dus in bucatarie si am inceput sa spal vasele.....cufundata in gandurile mele, mi-am amintit de perioada cand s-a imbolnavit Kim...la inceput nu mi-a fost teama, ma gandeam eu in timp ce-i vorbeam lui Dumnezeu... Stiam ca esti capabil sa o vindeci...Tu poti face orice...dar fiica mea e bolnava...nimic nu-i mai simplu...nu-i asa???
Am luat o cratita de pe aragaz si am inceput sa o frec cu putere. Bine Doamne....atunci care-i solutia??? Eu, cred in Tine...toti s-au rugat pentru noi, Am citit Cuvantul Tau, ne-am indeplinit promisiunile, si am asteptat sa ne ajuti. Ce doresti??? De ce nu-mi vindeci copila?
Dar...nu am primit nici un raspuns.
Dupa ce am spalat vasele, mi-am uscat mainile....descurajata, m-am intors in sufragerie...daca Dumnezeul meu tacut, ma parasise, incotro ma puteam indrepta?
Privirea mea s-a oprit asupra Bibliei de pe masuta...un verset din Geneza, 22 imi venise in minte, coplesindu-ma....am deschis-o repede sa vad daca mi-l aminteam corect...suna asa..." Ia pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pe care-l iubesti, pe Isaac, du-te in tara Moria, si adu-l ardere de tot, pe un munte pe care ti-l voi spune"...
Atunci, am stiut ca Dumnezeu voia sa o sacrific pe Kim...mintea mea era limpede si mi-am dat seama ca imi iubisem fiica mai presus de Dumnezeu...ii cerusem Domnului sa imi implineasca voia...voia mea...nu a Lui...un rob se infuriase pe Dumnezeul sau, fara sa-i cada la picioare, niciodata nu m-am gandit ca El, ar putea sa mi-o ceara pe Kimmie...sper sa nu-mi ceri asa ceva Iisuse!!! Nu viata copilei mele! Cat de usor ti-ar fi sa o vindeci, doar printr-o atingere...Doamne Dumnezeule!...in inima mea franta am construit un altar. Pe el am asezat-o pe singura mea fiica...Doamne ma las in voia Ta, daca vrei sa imi iei copilul, ia-mi-l...nu ma mai pot impotrivi...iarta-ma Doamne pentru lipsa mea de supunere...nu inteleg, de ce mi-o ceri pe fiica mea, dar te iubesc si cred in Tine...ajuta-ma!!!
Abia atunci, m-a invaluit o pace profunda, lupta se sfarsise. Castigasem...am renuntat la toata furia mea la temerile care ma doborasera, in decursul acestor luni....Toata viata ma voi supune Lui...
Duap sase saptamani, eu si Kim, ne-am dus din nou la consultatie....Kim nu se mai simtise rau. Statea in bratele mele, radiind de sanatate.
- N-am vazut asa ceva in viata mea, spuse doctorul Rubinstein, privindu-ma mirat...numarul limfocitelor e normal....e imposibil! nu-si putea reveni asa repede....
Dar se intamplase...si in adancul sufletului meu, stiam de ce...precum lui Isaac ii fusese inapoiat fiul, tot asa si fiica mea, imi fusese inapoiata mie...Dumnezeu era marele medic, si Tata in care credeam....poate ca era vremea sa-mi vindec si sufletul...cand ajung acasa....o sa-l sun pe tata...

 

[magda]

Principiul Narcisei Galbene

Fiica mea mi-a telefonat de mai multe ori sa-mi spuna:
-Mama, trebuie sa vii sa vezi narcisele galbene inainte ca vremea lor sa treaca!

Eu doream acest lucru, dar era un drum de doua ore cu masina de la Laguna la lacul Varful Sagetii. Cand fiica mea a sunat a treia oara, i-am promis ca voi merge joia viitoare. In acea zi insa timpul s-a racit dintr-odata si a plouat.

Dar promisesem, asa ca am mers acolo. Cand in sfarsit am pasit in casa lui Carolyn si i-am salutat si imbratisat pe ea si pe nepotii mei am spus:
-Carolyn, lasa narcisele galbene. Timpul este nefaborabil,sunt nori si ceata, asa ca nu exista nimic in lumea aceasta care sa ma faca sa mai conduc cativa kilometri!

Fiica mea a zimbit si, cu mult calm, a spus:
-Noi conducem pe vremea asta, mama.
-Ei bine, nu merg nicaieri pina nu se face timp frumos.

Am crezut ca am fost destul de convingatoare.
-Sper insa ca ma vei duce la service ca sa-mi ridic masina, a spus fiica mea.
-Cat de departe trebuie sa mergem?
-Cateva strazi. O sa conduc eu, sunt obisnuita cu asta.

Dupa cateva minute, am intrebat-o:
-Unde mergem ? Asta nu e drumul spre service.
-Mergem spre narcisele galbene. Carolin a zambit.
-Carolyn, am spus eu cu asprime in glas, te rog sa intorci.
-Linisteste-te, mama. Nu-ti vei ierta niciodata daca pierzi aceasta experienta.

Dupa aproximativ 20 de minute, am intrat pe o straduta pietruita si am vazut o mica biserica. Mai incolo, pe partea bisericii, am vazut scris cu litere de mana: “Gradina narciselor galbene”. Am coborat din masina si am mers in urma lui Carolyn in jos pe carare. Apoi cararea a cotit si cand am ridicat privirea am ramas muta de uimire.

Inaintea mea se afla cea mai minunata imagine. Arata de parca cineva luase un butoi urias de aur si il revarsase peste piscul si versantii muntelui. Florile au fost plantate in maiestuoase vartejuri, minunate fasii si randuri portocaliu inchis, albe, galben ca lamaia, roz-portocaliu, galben ca sofranul si galben ca untul.

Fiecare varietate de flori a fost plantata ca un grup, asa ca s-au involburat si au inflorit ca niste rauri cu tonalitati cromatice unice. Erau 5 acri de flori.

-Dar cine a facut asta?, am intrebat-o pe Carolyn.
-O femeie. Ea locuieste aici pe proprietate. Aceea este casa ei.

Carolyn mi-a indicat o casa mica si modesta in mijlocul acelui tinut. Am mers catre casa. Pe un zid am vazut un afis. “Raspunsuri la intrebarile pe care stiu ca ti le pui” era titlul.

Primul raspuns a fost un simplu: “50.000 bulbi.”
Al doilea raspuns a fost: “Unul, pus pe rand, de catre o singura femeie. A fost nevoie de doua miini, doua picioare si putin creier.”
Al treilea raspuns a fost: “Am inceput in 1958″.

Am descoperit atunci Principiul Narcisei Galbene. Pentru mine, acel moment a fost o experienta care mi-a schimbat viata.

M-am gindit la aceasta femeie pe care eu nu am intalnit-o niciodata si care, cu mai mult de 40 de ani in urma, a inceput cu un bulb, creand in timp propria sa viziune asupra frumusetii si bucuriei si impodobind varful unui munte obscur. Plantand pe rand cate un bulb de narcisa, an dupa an, ea a schimbat pentru totdeauna lumea in care traia. A creat ceva nespus de magnific, de frumos, de inspirat.

Principiul pe care ni-l arata gradina ei de narcise galbene este unul din cele mai marete principii ale cresterii si evolutiei. Este lectia care ne invata sa inaintam spre scopurile si dorintele noastre, pas cu pas - adesea facand doar un pas mic, de copil - si sa invatam sa iubim ceea ce facem, sa invatam sa folosim acumularea in timp.

Cand multiplicam momentele scurte de timp in care producem ceva mic, prin efort zilnic, vom constata ca putem realiza lucruri magnifice. Putem schimba lumea.

-Treaba asta ma intristeaza, intr-un fel, am recunoscut eu. Cate as fi putut realiza, daca mi-as fi stabilit un scop minunat acum 35 ori 40 de ani si as fi muncit in toti acesti ani sa-l ating, plantand cate un singur bulb o data… Gandeste-te ce-as fi fost in stare sa realizez!

Fiica mea mi-a spus raspuns in stilul ei direct:
-Incepe de maine! Nu mai are nici un rost sa te gandesti la timpul pierdut.

Modul de a face dintr-o “lectie” o bucurie si o cale de evolutie, in loc de un motiv de regret, este sa te intrebi: “Cum pot folosi azi ceea ce tocmai am invatat?”. Ne convingem pe noi insine ca viata va fi mai frumoasa dupa ce ne vom casatori, dupa ce vom avea un copil, apoi altul. Dupa care suntem frustrati ca nu sunt copiii destul de mari si speram ca vom fi mai multumiti atunci cind ei vor creste. Apoi suntem frustrati ca sunt adolescenti si se poarta ca atare. Suntem siguri ca vom fi fericiti cand ei se vor maturiza…

Ne spunem ca viata noastra va fi completa cand ei se vor casatori, cand vom avea o masina noua, cand vom putea avea o vacanta placuta, sau cand ne vom pensiona.

Adevarul este ca nu exista un moment mai bun pentru a fi fericit, decat cel prezent. Daca nu acum, atunci cand? Viata noastra va fi intotdeauna plina de schimbari. Este cel mai bine sa aceepti asta in sinea ta si sa decizi sa fii fericit oricum.

Fericirea este calea. Asa ca, bucura-te si pretuieste fiecare moment pe care il ai si pretuieste-l si mai mult, pentru ca te bucuri de el impreuna cu cineva apropiat, cineva suficient de special ca sa-ti petreci timpul cu el/ea… si aminteste-ti ca timpul nu asteapta pe nimeni.

Asa ca INCETEAZA sa mai astepti…
-pana cand masina ori casa este platita,
-pana cand iti iei o masina sau casa noua,
-pana cand copiii pleaca de acasa,
-pana cand iti termini studiile,
-pana cand slabesti 10 kg,
-pana cand te ingrasi 10 kg,
-pana cand te casatoresti,
-pana cand ai copii,
-pana cand te pensionezi,
-pana la vara,
-pana la primavara,
-pana la iarna,
-pana la toamna,
-pana cand mori…

Nu exista un moment mai bun ca cel de acum, pentru ca sa fii fericit. Fericirea este o calatorie, nu o destinatie! Si poate ca astazi este cea mai buna zi ca sa plantezi primul bulb al propriei tale gradini de narcise… tu stii cel mai bine!

de aici

 

[magda]

Pretuieste prezentul

Imaginează-ţi că există o bancă care îţi creditează în fiecare dimineaţă contul cu 86.400 lei. E un cont special. În fiecare seară şterge tot ceea ce nu ai reuşit să foloseşti în timpul zilei.
Ce ai face? Nu ai scoate până la ultimul bănuţ din acel cont?

Fiecare dintre noi avem un astfel de cont. Se numeşte TIMP.

În fiecare dimineaţă te creditează cu 86.400 de secunde. În fiecare noapte trece la pierdere tot ceea ce nu ai reuşit să foloseşti în mod util. Nu are sold, nu transferă ce nu ai folosit de la o zi la alta. În fiecare zi îţi deschide un nou cont. Dacă nu foloseşti tot depozitul dintr-o zi, e pierderea ta.

Nu există recuperare, nu se poate lăsa pe mâine. Trebuie să foloseşti depozitul zilei de azi.

Investeşte-l în aşa fel încât să obţii maxim de sănătate, fericire şi succes.

Ceasul ticăie. Profită din plin de fiecare zi.

Pentru a realiza valoarea UNUI AN, întreabă un student care şi-a picat examenele.
Pentru a realiza valoarea UNEI LUNI, întreabă o mamă care a dat naştere prematur copilului ei.
Pentru a realiza valoarea UNEI SĂPTĂMÂNI, întreabă editorul unui ziar săptămânal.
Pentru a realiza valoarea UNUI MINUT, întreabă o persoană care a pierdut trenul.
Pentru a realiza valoarea UNEI SECUNDE, întreabă un şofer care tocmai a evitat un accident.
Pentru a realiza valoarea UNEI FRACŢIUNI DE SECUNDĂ, întreabă persoana care a câştigat medalia de argint la Olimpiade.

Preţuieşte fiecare moment pe care îl ai! Preţuieşte-l şi mai mult pentru că ai pe cineva drag alături cu care merită să îţi petreci timpul.

Şi ţine minte: timpul nu aşteaptă pe nimeni!

sursa

 

[Old DG]

O lectie de viata...

"...Deci ce faci daca vreodata cazi jos ? Te ridici. Toata lumea stie sa se ridice, fiecare are cu ce sa umble. Dar va spun, uneori in viata cadem jos si credem ca nu mai avem puterea sa ne ridicam. Credeti in speranta ? Pentru ca eu sunt acum aici jos, cu fata in jos si nu am nici maini, nici picioare. Ar trebui sa-mi fie imposibil sa ma ridic. Dar nu e asa. Vedeti? Pot sa incerc de o suta de ori sa ma ridic si daca nu reusesc de o suta de ori si abandonez, ma voi ridica oare? Nu, dar daca nu reusesc, mai incerc o data si inca o data, si inca o data, dar vreau sa va spun doar atat : acesta nu este sfarsitul, ceea ce conteaza in final este cum ajungi la capat? Vei incheia in forta, ca o fiinta puternica? Atunci gasesti puterea sa te ridici si sa stai iarasi drept. Astfel..."

 

[Old DG]

Fiecare zi trăită e o zi deosebită

Această povestioară te va ajuta să reflectezi. Continuă să citeşti, merită efortul.

Un prieten a deschis sertarul dulapului soţiei sale şi a ridicat un pachet învelit în hârtie de mătase:
- Acesta - a spus - nu este un simplu pachet, e lenjerie.
A aruncat hârtia de împachetat şi a observat mătasea rafinată şi dantela.
- Ea a cumparat această lenjerie prima dată când am fost la New York, acum 9 ani. Nu a folosit-o niciodată. A păstrat-o pentru o ocazie deosebită. Bine… cred că aceasta este ocazia.
S-a apropiat de pat şi a aşezat lejeria lângă celelalte haine pe care urma să le ducă la pompele funebre. Soţia lui tocmai murise. Întorcându-se spre mine îmi spuse:
- Nu păstra nimic pentru o ocazie deosebită, fiecare zi trăită este o ocazie deosebită.
Încă mă mai gândesc la aceste cuvinte… deja mi-au schimbat viaţa.
Acum citesc mai mult şi fac curat mai puţin. Mă aşez pe terasă şi admir priveliştea fără să observ buruienile grădinii. Petrec mai mult timp cu familia şi prietenii şi mai puţin la servici. Am inţeles că viaţa trebuie să fie un cumul de experienţe de care să te bucuri, nu o luptă pentru a supravieţui.
Nu mai pastrez nimic. Folosesc paharele de cristal zilnic. Îmi pun paltonul nou pentru a merge la cumpărături, dacă aşa decid şi aşa am chef. Nu mai pastrez cel mai bun parfum pentru ocaziile speciale, ci îl folosesc oricând am chef.
Frazele “Într-o bună zi…” şi “Una din zilele acestea…” încep să dispară din vocabularul meu. Dacă ceva merită văzut, auzit sau făcut, vreau să văd, să aud sau să fac acum.
Nu sunt sigur ce ar fi făcut soţia prietenului meu dacă ar fi ştiut că nu va mai apuca ziua de mâine, zi pe care noi toţi o ignorăm într-o măsură destul de mare. Cred că ar fi telefonat celor din familie şi prietenilor apropiaţi. Poate că şi-ar fi sunat câţiva din vechii prieteni pentru a-şi cere scuze pentru eventuale supărări din trecut şi să se împace cu ei.
Aceste lucruri nefăcute sunt cele care m-ar supăra dacă aş şti că am orele limitate. Aş fi suparat că nu mi-am văzut prieteni buni, pentru că urma să îi contactez “Într-una din zilele astea…”. Supărat că nu am scris anumite scrisori pe care mă gândeam să le scriu “Intr-una din zilele astea…”. Supărat şi trist pentru că nu le spusesem fraţilor şi copiilor mei ce mult îi iubesc. Acum încerc să nu întârzii, să nu reţin şi să nu păstrez pentru mine nimic din ce, împărtăşit, ar aduce râsete şi veselie vieţilor noastre.

 

[Old DG]

Un violonist in metrou - Este o poveste reala

Un barbat a intrat in statia de metrou Washington DC si a inceput sa cante la vioara; era o dimineata friguroasa de ianuarie. Timp de 45 de minute a cantat 6 piese de Bach. In acest timp, aproape o ora, s-a calculat ca pe langa el au trecut mii de oameni, multi dintre ei in drum spre job-uri.
Doar trei minute au trecut si un barbat de varsta mijlocie a remarcat ca se aude un muzician cantand. A incetinit mersul apoi s-a oprit cateva secunde... insa si-a reluat grabit mersul spre programul zilnic.
Un minut mai tarziu, violonistul a primit primul dolar bacsis: o femeie i-a aruncat banul in palarie fara a se opri din mers.
Cateva minute mai tarziu, cineva s-a rezemat de zid sa-l asculte, insa barbatul si-a privit ceasul si si-a continuat drumul. In mod cert, intarzia la munca!
Primul care i-a acordat intradevar atentie a fost un baietel de 3 ani. Mama sa mergea grabita mai in fata si s-a infuriat cand pustiul s-a oprit . Intr-un final, a reusit sa-l urneasca din fata violonistului si sa-si continue drumul, desi copilul a ramas cu capul intors tot timpul spre muzician. Situatia s-a repetat si cu alti copii. Toti parintii, fara exceptie, i-au obligat sa-si continue drumul.
In cele 45 de minute in care violonistul a cantat, doar 6 persoane s-au oprit pentru a-l asculta o vreme. Cam 20 dintre ei i-au oferit bani fara a-si incetini pasul. A strans $32. Cand a terminat si s-a asternut tacerea, nimeni n-a remarcat. Nimeni n-a aplaudat, nimeni n-a facut un semn de apreciere.
Nimeni nu stia ca violonistul era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni violonisti din lume. A cantat cele mai dificile piese care au fost compuse vreodata pentru vioara cu un instrument care valoreaza astazi mai mult de 3,5 milioane dolari.
Cu doua zile inainte de a canta in metrou, Joshua Bell a cantat cu casa inchisa (s-au epuizat toate biletele) in teatrul din Boston desi un bilet costa in medie 100$.
Este o poveste reala - Joshua Bell cantand incognito metrou a fost un experiment organizat de Washington Post (celebrul ziar) ca parte a unui experiment social despre perceptie, gusturi si prioritati ale persoanelor.
Intrebarea era aceasta: intr-un loc banal si la o ora inadecvata mai apreciem frumusetea? Sau n-o mai apreciem? Recunoastem un talent intr-un context neasteptat?
Una dintre posibilele concluzii ale acestui experiment ar putea fi:
Daca nu avem un moment sa ne oprim si sa ascultam unul dintre cei mai mari muzicieni ai lumii cantand cea mai buna muzica scrisa vreodata... cat de multe alte lucruri ratam in viata?
Asa ca: Bucura-te de viata, admira lucrurile simple si zambeste...

 

[Old DG]

Mai bine plec…
Scrisoare deschisa…… de la un catel decis sa fuga de acasa

Draga stapane,

Dupa cum vei constata, am plecat din ceea ce am crezut ca este si casa mea. Am pus in bagaj doar strictul necesar, o hainuta – sa imi tina de cald pe vremea rece, un pic de mancare, cat pentru vreo doua zile, castronul si o sticluta cu apa. Nu am vrut sa abuzez prea mult de bunavointa ta. Daca totusi te vei intreba de ce am luat aceasta decizie, iti pot hamai cate ceva dintre motive.
In primul rand, prea des m-ai pedepsit pentru lucruri de care nu ma faceam vinovat. Nu ai stat nici o clipa sa te intrebi, ci m-ai pedepsit exact asa cum stii ca nu imi place deloc: m-ai pus sa stau ore in sir doar pe metrul meu patrat de paturica. Apoi, dupa ce ca te vad rar cand vii acasa, in sfarsit, nici nu m-ai scos si pe mine la o plimbare suficient de lunga ca sa imi dezmortesc labutele. Si apoi tot pe mine ai dat vina ca am facut pisu in casa. Si, uite-asa, iar am ajuns pe acelasi metru patrat de paturica.
Daca am mai ros cate un fir din casa, nu te-ai intrebat niciodata daca nu cumva am facut-o din plictiseala, pentru ca stateam si mai bine de opt ore singur. Jucarii nu prea capatam, asa ca eram nevoit sa ma multumesc cu ce imi era mai la indemana. Ei bine, eram invariabil pedepsit si pentru asta. Si mai e ceva extrem de important pentru mine: nu te-ai intrebat nicodata daca eu am nevoie de afectiune? Sa imi dai si mie putina atentie, putina dragareala, te-ai gandit? Ca eu cred ca nu… M-am simtit singur de-atatea ori si aveam atata nevoie de afectiunea ta…dar nu am primit-o!
Drept urmare, am decis sa plec. Mai bine o viata de… caine pe strazi decat sa ma simt abandonat in propria casa. Daca totusi te razgandesti, ma gasesti timp de doua zile pe presul de la magazinul alimentar. Mai am o speranta!
Al tau (?) Puc

Sursa: Femeia de azi, nr. 4 din 23 ian. 2009, p. 25

 

[Old DG]

Auzi ce-ţi place

Un fermier american, care locuia la ţară, şi prietenul lui, mergeau odată prin centrul oraşului New York. Era în timpul prânzului şi străzile erau pline de oameni. Maşinile claxonau, frânele taxiurilor scârţâiau pe la colţuri, sirenele zornăiau, sunetele oraşului erau asurzitoare. Deodată, fermierul spune:
- Aud un greiere!
Prietenul său, surprins, îi răspunde:
- Ce? Eşti nebun? Cum poţi să auzi un greiere în gălăgia asta!
- Ba da, sunt sigur! a spus el. Am auzit un greiere!.
- E o nebunie, i-a răspuns prietenul.
Fermierul se opri puţin, ascultând cu atenţie dincotro vine sunetul, după care se îndreaptă, traversând strada, spre un ghiveci de ciment, în care creşteau nişte plante. S-a uitat printre ele şi, pe sub crengile lor, a descoperit un greiere.
Amicul său a fost pur şi simplu uimit.
- E incredibil! Cred că ai urechi supraomeneşti!
- Nu, a spus fermierul. Urechile mele nu sunt cu nimic diferite de ale tale. Depinde ce vrei să asculţi.
- Dar nu se poate! a spus prietenul. N-aş putea auzi un greier, într-o aşa gălăgie.
- Da, într-adevăr, a venit replica. Depinde ce este cu adevărat important pentru tine, aceea auzi. Hai să-ţi demonstrez!
A băgat mâna în buzunar şi a scos câteva monede, pe care, în mod discret, le-a scăpat pe trotuar.
Atunci, în ciuda zgomotului şoselei aglomerate, care le asurzea urechile, au putut observa pe o rază de 6-7 metri , multe capete întorcându-se să vadă daca nu cumva banii căzuţi erau ai lor.
- Ai înţeles ce vreau să spun? a întrebat fermierul american. Totul depinde de ce este mai important pentru tine.

Apropo, vi s-a întâmplat să auziţi vreun greieraş, trecând pe stradă? Dar zgomotul făcut de o modedă căzută pe trotuar? Dar vreun zgomot, fiind la rugăciune?

Sursa: http://www.popasduhovnicesc.ro/

 

[Old DG]

Povestea unei lumânări

E ora rugăciunii. M-aţi aprins şi vă uitaţi gânditori la mine... Parcă aţi vrea să vă spun ceva. Ce să vă spun ? Simţiţi bucurie în suflet ?
În mod sigur eu mă bucur, pentru că am un sens numai când ard. Nu sunt tristă, chiar dacă arzând devin mai mică. De fapt eu am doar două posibilităţi:
Prima, e să rămân întreagă. Asta ar însemna să rămân rece, să nu fiu aprinsă şi atunci nu mă micşorez, dar nici nu-mi împlinesc rostul meu.
A doua, ar fi să răspândesc lumină şi căldură şi prin asta să mă jertfesc, să mă dăruiesc chiar pe mine însumi... Asta e mult mai frumos decât sa rămân rece şi fără rost.
Si voi oamenii sunteţi la fel. Când trăiţi numai pentru voi, sunteţi lumânarea neaprinsă, care nu şi-a împlinit rostul. Dar dacă dăruiţi lumina şi căldura, atunci aveţi un sens. Pentru asta trebuie să vă jertfiţi, să daţi ceva: dragostea, adevărul, bucuria, încrederea şi toate sentimentele nobile pe care le purtaţi în inimă. Să nu vă temeţi că deveniţi mai mici... Asta e o iluzie. Înlăuntrul vostru e mereu lumină. Gândiţi-vă, cu pace în suflet, că sunteţi ca o lumânare aprinsă.
Eu sunt numai o simplă lumânare aprinsă. Singură luminez mai puţin. Dar când suntem mai multe împreună, lumina şi căldura sunt mult mai puternice.
Şi la voi oamenii e tot aşa,împreună luminaţi mai mult...

http://www.popasduhovnicesc.ro/

 

[Old DG]

Cu mobilul la teatru!...

"Multă vreme n-am vrut să mai ies pe scenă", a spus Piersic, luni seară, înaintea spectacolului "Străini în noapte" care a deschis stagiunea din acest an a Operei Naţionale din Bucureşti, piesă de teatru care se joacă de aproape un an şi jumătate în toată ţara, cu casa închisă. "Credeam că e timpul să renunţ la scenă, dar, de fapt, mi-am dat seama că am început să întineresc şi nu mă pot despărţi de ea". Piersic s-a adresat spectatorilor, în stilu-i cuceritor, confesându-i-se şi, totodată, elegant şi spiritual, venind cu o rugăminte de bun-simţ legată de telefoanele mobile. "Am observat că în multe ţări, printre care Ungaria – ştiţi, eu am avut multă treabă cu poporul maghiar, dorind mereu să fiu deasupra lui – Polonia, Franţa şi multe altele, există un dispozitiv care blochează automat telefoanele mobile în momentul în care în sală intră spectatorii. Prima dată, continuă Piersic, s-a întâmplat acum o lună, când au început să sune telefoanele în sală, în timpul spectacolului nostru, şi am văzut-o pe Emilia Popescu albindu-se la faţă. Nu a ştiut ce să mai facă. Acum două săptămâni, însă, la Constanţa, cineva a răspuns la telefon în timp ce noi doi eram pe scenă şi jucam". Impoliteţea respectivului a fost cu atât mai mare cu cât individul se afla chiar în primul rând, iar Piersic nu numai că l-a auzit vorbind la telefon, dar l-a şi văzut şi a întrerupt, pentru câteva momente, spectacolul. "Am cerut să-mi dea mie telefonul. Mi l-a dat. «Alo, cine sunteţi?», m-a întrebat o voce blondă. «Placido Domingo», i-am răspuns. «Haide domnule, eu vorbesc serios. Cine e la telefon? Eu vreau să vorbesc cu soţul meu». «Păi soţul dumneavoastră este la teatru». «La teatru?» «Da, şi culmea, e cu o doamnă». «Dar cu cine vorbesc la telefon?»" «Dacă vă spun, nu o să credeţi... cu Florin Piersic vorbiţi, doamnă». «Vaaai, domnule Piersic, chiar dumneavoastră sunteţi? Ce mai faceţi?» «Doamnă, ce să fac, uite, sunt pe scenă şi încerc joc o piesă»". Această întâmplare este reală, nu ştim finalitatea poveştii dintre amanta, soţia şi românul a cărui nesimţire a fost transformată, cu mult umor, într-o mică scenetă de Florin Piersic, dar poate că de-acum înainte va intra în reflexul publicului român să-şi ţină telefoanele mobile închise pe parcursul unui spectacol, pentru că, altfel, va risca să se facă de râs, iar actorii să părăsească scena, aşa cum s-a întâmplat, de câteva ori, şi în situaţia "Străinilor în noapte", când Emilia Popescu şi Florin Piersic chiar şi-au întrerupt reprezentaţia.

 

[Old DG]

Dialog absolut adevărat

La farmacie, înaintea mea, o doamnă îi cere farmacistei nişte vitamine pentru mama dumneaei.
- Am nişte vitamine, o minune, spune farmacista.
După ce doamna o priveşte în ochi, câteva clipe, o privire care nu transmitea nimic, se-ntoarce şi, fără o vorbă, porneşte spre uşă.
- Doamnă, vă rog, cu ce v-am supărat? Veniţi să vă servesc.
Din uşă, doamna s-a-ntors cu faţa spre farmacistă şi i-a spus:
- Doamnă eu vreau vitamine obişnuite. După care a ieşit din farmacie...

Concluzia? Românii nu mai cred în minuni!...

 

[Old DG]

Femeia perfecta

Vroiam sa scriu cateva cuvinte despre femeia perfecta. Cum este ea…cine este ea…si ce rol are in viata unui barbat.
Incercand sa incropesc o descriere, am dat de niste randuri care m-au lasat fara cuvinte. Randuri simple, scrise de un barbat…despre femeia perfecta. Despre femeia din viata, gandurile si sufletul sau. Atunci am realizat ca cea mai frumoasa descriere nu i-o poate face decat un barbat…barbatul care o iubeste.
Asadar, las cuvintele sale sa o descrie:
"Femeia perfecta, pentru mine, e cea care ma face sa zambesc dimineata. Chiar daca afara ploua si e frig. Chiar daca am visat urat. O vad si zambesc. Si ma impleticesc sa-i fac cafeaua.
E femeia care-mi umple baia de farduri, desi eu sint (sau eram) mai ordonat ca un spartan. Vreau sa-mi iau periuta de dinti, cade in chiveta un ruj. Intind mana dupa deodorant, ma impiedic de servetele demachiante. Si dau la o parte 12 pomezi si 15 creme ca sa ajung la parfumul meu. Dar daca aceste "obstacole" nu ar exista, eu as fi singur.
Cu femeia perfecta pot sta tolanit pe canapea, fara sa-i zic nimic, si sa ma simt bine. Cu ochii infipti in televizor, la un program care nu o intereseaza. Iar atunci cand nu e langa mine, privesc spre locul gol de langa canapea si mi-e dor de ea.
Femeia perfecta are zambetul perfect. Si cei mai expresivi ochi din lume. Atunci cand rade, imi rade si mie sufletul. Insemna ca-i e bine. Si ca atunci, cel putin in acel moment, am facut-o fericita.
Femeia perfecta ma intelege si ma accepta asa cum sint. Am multe calitati, dar am si, ohooooo, atatea defecte.
Femeia perfecta m-a invatat sa nu mai fiu superficial. Si sa privesc intotdeauna dincolo de ambalaje. M-a invatat ca ce e bun nu se obtine usor.
Si m-a invatat sa ma bucur de lucrurile simple. Pe care pana acum nu le vedeam. M-a invatat sa fiu atent la detalii. Pentru ca detaliile fac totul.
Imi face ceai atunci cand sint racit si ma cearta atunci cand fac de prea multa vreme pe racitul. Si ma pune pe picioare. M-a invatat ca familia e cea mai importanta, si trebuie sa arat asta. M-a invatat ca iubirea trebuie aratata.
Chiar daca crezi ca iubirea e "inclusa", subinteleasa, iar cei pe care ii iubesti stiu asta, spune-le-o. Vor fi fericiti. Pentru ca te iubesc."
Asadar, pentru toate femeile din lume…fiti voi insiva si iubiti!
Cineva spunea odata ca fara iubire, "sufletul singur lumineaza prea putin…"
Primita pe mail

 

[Old DG]

Valoarea femeii

Un tată vorbea cu fiul său. Probabil că acest tată era şi un bun contabil, căci la orice lucru el folosea creionul şi hârtia. Fiul, fiind la vârsta căsătoriei, îi povestea tatălui despre viitoarea lui soţie, despre alegerea făcută:
- Tată, mi-am găsit aleasa inimii şi vreau să mă căsătoresc cu ea.

Tatăl îl întreabă:
- Cum este aleasa inimii tale?[/color]
Fiul răspunde:
- Este frumoasă.
Tatăl, vrând să „calculeze” valoarea fetei, îi spune:
- Ia un creion şi scrie un zero!

- Şi cum mai este?
Fiul răspunde:
- Este bogată.
Tatăl îi spune din nou:
- Mai scrie un zero lângă celălalt!

- Şi cum mai este?
Fiul:
- Este harnică.
Tatăl:
- Mai scrie un zero!

- Şi cum mai este?
Fiul:
- Este sănătoasă.
Tatăl:
- Mai scrie un zero!

Şi cum mai este?
Fiul:
- Cu nume bun.
Tatăl:
- Mai scrie un zero!

- Şi cum mai este?
Fiul:
- Cu multă ştiinţă de carte.
Tatăl:
- Mai scrie un zero! Până acum totul este zero.
- Şi cum mai este?

Fiul, nemulţumit de nemulţumirea tatălui său, îi spune accentuând fiecare literă:
- Tată, aleasa inimii mele este foarte evlavioasă şi credincioasă! Tatăl îi spune răspicat, accentuând şi el fiecare literă:

- Fiul meu, în faţa tuturor zerourilor scrie un unu şi vei vedea cât valorează aleasa inimii tale! Dacă este credincioasă, atunci este de milioane. Te felicit!

http://www.popasduhovnicesc.ro/

 

[Old DG]

O poveste adevărată

În Scoţia trăia un ţăran sărac care se numea Fleming. Într-o zi, aflându-se la lucru pe câmp ca să-şi câştige pâinea, a auzit un strigăt de ajutor, a alergat în direcţia de unde venea şi a dat peste un copilandru care căzuse în cursa unei mlaştini şi începuse să se scufunde. L-a tras afară, l-a spălat şi i-a dat drumul.
A doua zi s-a pomenit la uşa casei cu un nobil englez.
– Sunt tatăl copilului pe care l-ai salvat de la moarte şi am venit să te recompensez.
– Sire, eu nu am făcut-o pentru vreo răsplată şi nici nu am de gând s-o accept. Dumnezeu a vrut ca fiul dumneavoastră să strige, iar eu să fiu aproape.
– Acesta e băiatul dumitale? a întrebat nobilul, cu ochii pe tinerelul care tocmai îşi făcuse apariţia şi care era cam de aceeaşi vârstă cu copilul său.
– Da, e fiul meu, a răspuns ţăranul.
– În cazul acesta, îmi dai voie să-i ofer copilului dumitale nivelul de educaţie pe care i l-aş da fiului meu?
Ţăranul s-a învoit bucuros, tânărul a făcut studii strălucite, pe care şi le-a desăvârşit la celebra Facultate de Medicină „Holy Cross Hospital” din Londra şi a devenit savantul Alexander Fleming, cel care a descoperit penicilina şi a fost apoi încununat cu Premiul Nobel.
Între timp, fiul nobilului s-a îmbolnăvit de o gravă pneumonie şi a scăpat cu viaţă în urma unui tratament cu penicilină. Numele nobilului care l-a întreţinut la studii pe Fleming este Randolph Churchill, iar fiul său, salvat de la moarte prin penicilina lui Fleming, a intrat în istoria glorioasă a Marii Britanii sub numele de Winston Churchill.

CONCLUZIA: O binefacere, cât de mică, se poate revărsa oricând asupra binefăcătorului, chiar şi aici, pe pământ.

http://www.popasduhovnicesc.ro/

 

[Old DG]

Legea proprie

Gingis Han, imparatul imparatilor, stapanul lumii, a dus razboaie crancene si indelungate. Mereu victorios, stransese averi nemasurate, palate intregi pline cu aur, bijuterii si nestemate, iar imparatia lui se intindea acum catre toate zarile, fara hotare.
Atunci, ca rasplata pentru ca l-au slujit cu credinta in razboaie, Gingis Han a daruit generalilor sai aur, pietre pretioase fara numar a caror splendoare mintea nu o poate cuprinde.
Dar legea proprie (svadharma) a supusilor sai cerea ca ei sa traiasca in pustietatea largii stepe batute de vanturi, in iurte, asemenea inaintasilor lor: razboaiele terminate, Gingis Han insusi, imparatul imparatilor, stapanul lumii, si-a parasit palatele falnice si luxoase si bogatiile sale necuprinse si a plecat in stepa pustie, spre a trai intr-o iurta asa cum ii cerea legea sa proprie.
Si anii au trecut.
Intr-o buna zi, el a vrut insa sa vada ce mai fac vechii sai generali, cu care castigase atatea razboaie.
In straie simple, cu o mica suita de oameni de incredere, a plecat prin stepa.
Ajungand insa in locul unde pe vremuri se ridicau iurtele simple ale generalilor sai, nu si-a putut crede ochilor.
In locul vechilor corturi saracacioase, se ridica acum un intreg oras indestulat din care se auzeau muzica si chiote de petrecareti.
Intrand in oras fara sa starneasca zarva, Gingis Han s-a dus intins catre locul unde era asezata odinioara iurta mai-marelui intre generalii sai. Dar acolo, in locul simplitatii cerute de Legea proprie se lafaia acum cu nerusinare un palat luxos in care chicoteau femeile si din care razbateau sunete de petrecere si cantece de oameni beti.
De manie, Gingis Han si-a tras sabia din teaca, si fara sa se mai uite in jurul sau s-a repezit pe poarta palatului.
Garzile insa, nerecunoscandu-l, au scos armele. Dar Gingis Han, imparatul imparatilor, stapanul lumii, cel neintrecut in manuirea armelor nu putea fi oprit. Sabia lui, care taiase mii de razboinici, a taiat si strajerii care-i barau drumul.
Auzind zarva si lovituri de spada garzile palatului au napadit asupra sa. Dar Gingis Han singur facea cat o suta de mii de osteni, iar cei din suita sa, desi putin numerosi, erau toti alesi unul si unul; asa ca pe somptuoasele scari ale palatului cadeau, unul cate unul, toti cei care li se opuneau.
Nestiind cine face atata zarva, fostul general, altadata falnic, acum imbuibat si cu aburii betiei jucandu-i inaintea ochilor, a iesit manios din sala unde chefuia sa vada cine cuteaza sa-i tulbure petrecerea.
Vazandu-l, Gingis Han a intins sabia spre el, repezindu-se sa-l ucida; din soldat de temut, fostul sau general se transformase acum intr-un burtos buhait la chip si imbatranit de chiolhanuri si femeiusti.
Recunoscandu-si Stapanul, generalul a aruncat sabia si apoi s-a aruncat pe sine la picioarele imparatului sau implorand iertare.
Gingis Han i-a crutat viata, poruncind ca intregul oras, care-i facuse supusii, nevrednici, sa fie daramat, piatra cu piatra.
Generalul i-a implinit porunca si, schimbandu-si viata, si-a regasit legea proprie.
Si, cand totul s-a sfarsit, Gingis Han a plecat pe neasteptate, fara zarva, intovarasit numai de mica sa garda de incredere, precum venise.
Imparatul imparatilor, stapanul lumii, s-a retras in iurta sa prapadita si saraca, pierduta intr-un colt nestiut al marii stepe strabatute de vanturi.

 

[Old DG]

COMOARA

Doi prieteni se întâlnira dupa o îndelungata despartire. Unul dintre ei se îmbogatise, celalalt era sarac.
Luara masa împreuna si dezgropara amintiri. Apoi cel sarac atipi.
Prietenul sau, coplesit de mila, înainte de a pleca, îi strecura în buzunar un diamant de mare pret.
Trezindu-se însa, cel sarac nu gasi aceasta piatra pretioasa si continua sa-si duca viata ca înainte.
Dupa un an, se întâmpla ca prietenii nostri se întâlneasca iar.
- Spune-mi cum de nu ai gasit piatra pretioasa pe care ti-am pus-o în buzunar? îl treba cel bogat pe prietenul sau, vazând ca înca traia în sărăcie.
Fiecare întâlnire cu un om constituie o astfel de experienta. Fiecare persoana de lânga noi ne daruieste o comoara de mare pret. Cel mai adesea însa nu ne dam seama de acest lucru.

Bruno Ferrero

 

[Old DG]

Bolovanul

A fost odată un împărat, care, vrând să dea o lecţie supuşilor lui, a pus un bolovan mare în mijlocul drumului, iar după aceea s-a ascuns pentru a vedea cine va da bolovanul la o parte.
Au trecut pe acolo mulţi oameni: în trăsuri, în căruţe, pe jos sau călare. Toţi, ajungând la bolovan, îl ocoleau. Preferau să treacă prin şanţ, decât să dea bolovanul la o parte, mai ales cei bogaţi şi negustorii. Li se părea o înjosire să mişte bolovanul. Ziceau că nu-i treaba lor. Ba mai mult, ocărau şi pe dregătorii locului şi chiar pe împărat, că nu-şi fac datoria, că nu curăţă drumurile...
După aceea a trecut pe acolo şi un ţăran cu un coş de verdeţuri. Apropiindu-se de bolovan, şi-a aşezat povara, şi a încercat să dea bolovanul la o parte din drum, gândindu-se să nu se răstoarne cumva vreun car din cauza lui. Nu i-a fost uşor, dar a reuşit. Întorcându-se la coşul său, ţăranul a observat o pungă aşezată exact în locul în care fusese bolovanul, iar punga conţinea mult aur şi o scrisoare de la împărat, în care scria că aurul va aparţine celui ce va da bolovanul la o parte. Vestea s-a dus în toată împărăţia. De atunci toate drumurile au fost curate. Nu mai găseai niciun bolovan pe cale. La fel se întâmplă şi în zilele noastre.

Câţi nu trec indiferenţi pe lângă un robinet uitat deschis, sau bec care arde ziua în amiaza-mare, sau un obiect căzut pe trotuar, de care toată lumea se împiedică, dar nimeni nu-l dă la o parte.

http://www.popasduhovnicesc.ro/