Adrian Botez: „Prostul“
…Suntem în timpurile vechi ale Marii Cetăţi a Yerushalayimului. O furtună cumplită, de noapte, tocmai a trecut, tăvălug, peste Cetate. După ce a învârtejit, ca-ntr-un cazan clocotitor, nori de smoală, deasupra hipodromului măreţ (al răcnetelor de întrecere a cvadrigelor fudule, cu cai ai deşertului, de cei care unesc, în făptura lor de fulger, şerpii şi lebedele) - a spart câteva ferestre ale trufaşelor palate din Marea Cetate şi a ciobit, cu trunchiuri de chiparoşi smulşi din rădăcini, marmura de pe vreo cinci trepte. Palate ale regelui Irod, ale celui de-al cincilea procurator al Iudeii, “cumplitul călăreţ Pilat din Pont”, palate ale veneticilor patricieni, ale marilor preoţi băştinaşi…
Spre a face dreptate deplină, aceeaşi furtună a risipit, în şuiere cumplite de balauri ai văzduhului, zeci şi zeci de colibe şubrede şi acoperişuri prea sărăcăcios îmbinate, din umilele mahalale, ale umiliţilor iudei… - cele dinspre grădina Ghetsemani şi râul Cedron.
Dar, iată, zorii încep să se reverse cu atâta dulceaţă senină a luminii, încât parcă nici o frământare n-ar fi fost şi trecut peste de toate păcatele rănitul pământ…Palatele aurite ale celor puternici şi templele credinţelor (celor vechi, băştinaşe, sălbatice, neîmblânzite - celor noi, năvălite, cu tot cu idolii lor, trufaş înaripaţi, ciopliţi în piatră ori turnaţi în bronz) - toate, strălucesc şi se-avântă spre cer, cu trufie severă şi intolerantă - iar cocioabele cârpite ale celor săraci îşi scot capul, şi ele, pe unde pot, cu smerenie şi viclenie - apoi se-nşiruie şi se-amestecă şi se zbat şi parcă se-ncaieră, sumedenie, mai cu seamă acolo unde pieţele vaste ale Centrului Falnic lasă loc labirintului de acoperişuri ale Marginii Umile. Iar drumurile mari, sfruntate şi late, grase de colburi, lasă loc uliţelor furişate, care, cu şleauri adânci ca nişte groaznice riduri - se spală de fala Cetăţii, în grădiniţe de iarbă şi de sfioase flori, gata să se unească, fericite şi slobode, cu câmpurile înrourate, care încă n-au aflat de nisipurile apropiatului deşert…
Acolo, la depărtata margine-a alinării, unde este grădina unei pompoase case de vară a cine ştie cărui potentat - iudeu ori roman, totuna, căci casa-i pustie, în această timpurie perioadă a anului - în liniştea razelor dimineţii, la colţ de grădină şi la cotire şi-ncrucişare de drumuri răzgânditoare - s-a oprit un om.
E singur, subţire - înalt şi singur, ca un cedru ori chiparos . Nu e încă nimeni pe uliţă - e prea dimineaţă, şi zbaterile furtunilor nopţii i-au obosit pe oameni… - afară de un pici de vreo 7-8 anişori, care, la vreo 20 de metri de Străin, cu cămăşuţa ruptă peste picioruşele goale şi zgâriate, priveşte atât urmările mâniei cerului de noapte, cât şi pe Străinul cel singuratic, în albă cămaşă de in înveşmântat - cu egală şi proaspătă curiozitate. Era un Străin, trebuia să fie un Străin - deşi purta strai de iudeu. Dacă n-ar fi fost Străin, n-ar fi avut atâta farmec, pentru micuţul băştinaş. Căci oamenii de pe-aici sunt răi şi sălbatici, răcnesc, spurcaţi la gură, şi se încaieră şi se lovesc într-una, amestecat şi aprins - cu rost, rareori - dar, mai ales, fără nici un rost, ca nişte diavoli întărâtaţi…Era atât de frumos şi tăcut, atât de nobil, Străinul de Yerushalayim - în simplitatea, în liniştea lui, atât de luminată şi severă!
Printre ulucile înalte, de lemn, ale gardului acestei poieniţe de răgazuri şi tihne, la marginea Marelui Frământ al Cetăţii Trufiei - omul, cu boiul frumos şi înalt, “mai înalt cu un cap decât toţi cei din jur” (dac-ar fi fiind oameni în jur, dar încă nu sunt…) - zăreşte un răzor de flori albe şi, altele, trist de albastre, toate culcate şi frânte - zdrobite, dureros, sub rămăşiţele unui acoperiş, smuls de cine ştie unde, zburătăcit şi prăbuşit, greoi şi grosolan, de cu noapte, peste luminile gingaşe ale grădinii. Străinul ridică palma dreaptă în sus şi, cu privirile-i blânde, dar ferme, strălucind la întrecere cu soarele răsărind - cheamă spre văzduh - pe de-o parte, asprul şi greoiul acoperiş prăvălatic de scânduri, să uşureze povara ucigaşă de deasupra florilor - pe de altă parte, cheamă gingaşele corole de flori să lepede umilinţa durerii şi să-şi înalţe, iarăşi, mândria senină şi pură, spre ceruri. Şi acoperişul se-nalţă, fără nici o boare sub el, de la pământ - şi dispare, în zbor înapoi, căutând şi găsindu-şi locul de deasupra de casă, de unde slăbiciunea-l smulsese, trădându-şi misiunea ocrotitoare - iar florile frânte din lujere, cu un sfielnic şi uşurat geamăt, se-ndreaptă, iar fragede şi tefere - şi-şi ridică, mândre şi modeste, deodată, potirele, spre roua luminii din ceruri…Apoi, cu aceleaşi gesturi line, scrise parcă pe văzduh, Străinul chemă păsările din ramuri - zeci! - şi ele se aşezară pe umerii lui, ca pe-un arbore al lumii, şi-ncepură un sfat ciripit - cu mare lumină şi plină bucurie…
Piciul rămase cu gura căscată, cât şura…Stătu locului preţ de multe clipite - până când, scârţâind din toate încheieturile, un cărucior cu cărbuni se ivi, trudnic, la colţul de uliţă, tras de un Fierar şi Cărbunar, cu faţa neagră, lucind de funingini. Cu capul în pământ, de trasul poverii pe roate - Fierarul nici nu băgă de seamă cum îl lovi, cu o roată grea şi cu cotul, cumplit de osos, în şale, până la izbucul sângelui (inul cel alb deveni purpuriu), pe Străinul cel înalt şi blând, care stătea în drumul lui, la cotitura de cale. Păsările de pe umerii Străinului explodară-n văzduh, speriate de moarte…În loc să-şi mormăie cererea de iertăciune - văzând că lovitul şi rănitul nu-i decât un vagabond, cu o simplă cămaşă pe el - Fierarul înnegrit de cărbuni izbucni, mânios:
Naiba să te ia, calic puturos! Dă-te din drumul celor care trudesc, neisprăvitul pământului!
Pace ţie, truditor al mâniei - truditor pe trei bani - murmură, cu linişte, omul cel înalt.
- Pe trei bani? De unde ştii tu, păduchiosul pământului, că eu trudesc pe trei bani? Şi mai du-te naibii cu pacea ta cu tot, cât te văd! - îşi spori furia, Fierarul-doar-cu-ochii-albi - dar şi mirarea.
- Câtă vreme nu-ţi îndrepţi întâi şalele, înainte de a-ţi osteni, apoi, în orice fel, trupul - şi nu aduci, întâi şi întâi, mulţumire Celui care ţi-a dăruit încă o zi de lumină - truda ta nu face mai mult de trei bani: doi cu care să-ţi ostoieşti pântecul şi unul să-l păstrezi pentru râul morţilor, ca dajdie dreaptă - spuse, liniştit cât întreg cerul zorilor, omul cu şalele deja purpurii. Şi de pace ai mai multă nevoie decât de cărbunii tăi - căci, cât cărai doar cărbuni, nu te îmbolnăviseşi de mânie şi nu-ţi pierdeai suflarea suduind…Atâta că, nevoind să vezi lumina, înainte de negreaţa cărbunilor - s-ar putea să ţi se înnegrească şi albul de-acuma al ochilor, omule - şi să nu mă mai vezi deloc… - mai murmură, cu priviri strălucitoare de rouă, Străinul cel înalt şi blând. Şi apoi, cu un glas sonor, precum vuietul gongului: Pace şi lumină ţie, truditorule, căci e nevoie de tine, pe acest pământ!
Ca prin farmec, Fierarul îşi înghiţi ce venin îi mai gâlgâia prin guşă - îşi îndreptă, trosnind straşnic, şalele - şi-apoi, de parcă nu el ar fi fost semănătorul de iuţi şi spurcate sudalme-n văzduh, de mai înainte cu câteva clipe - plecă, fostul zavistnic, acum cu faţa parcă mai puţin neagră, începând a încreţi zâmbet şi - culmea! - îngânând un cântecel…, vesel şi ghiduş precum o rază strecurată printre crengile dese ale unui copac. Şi căruciorul scârţâia cu mult mai puţin - parcă se mai uşurase, şi el, de poveri şi dureri.
Piciului zdrenţăros, care abia apucase să-şi închidă gura, după minunea cea cu florile, cu acoperişul şi cu păsările - iar îi pică falca de mirare, mai să înghită o postaţă bună de pământ…
Nu multă vreme şi trecu, pe la strâmtorarea, încrucişarea şi cotirea de drumuri, Negustorul - gras ca un pepene şi tolănit într-o lectică, de parcă greutatea şekelilor de argint şi a talerilor de aur, din punga atârnând la brâu, l-ar fi ologit de tot…Şi, cum era de aşteptat, unul dintre sclavii care purtau lectica - unul care nu trăgea cu ochii şi pe la florile drumului abia trezite, ci, linguşitor, privea doar la ameţitoarea măreţie a stăpânului… - se împiedică de Străinul cel înalt şi-l izbi dureros - poticneala sclavului îl răsturnă pe o parte pe Negustor - şi din gura largă a acestuia (gură care, până nu se ajunsese, striga “La oale roşii!” , pe hudiţele Cetăţii Măreţe şi Putrede) - se porniră, precum puhoaiele, sudalme şi blesteme zdrobitoare:
-Câine! Trăsni-te-ar trăsnetul lui Iahve! Nu vezi că trec oameni de seamă? Dă-te la o parte din drum, nemernicule, încurcă-lume ce eşti - orbule şi surdule!
-Pace ţie, Negustorule! Îţi mulţumesc pentru numele dat: câinele-i făptură şi suflet bun - se întoarce, jertfit, spre stăpânul său, iarăşi şi iar, omule, oricât l-ai lovi şi fulgera, orb şi nedrept, până la moarte – rosti, rar şi blând, cel lovit pentru a doua oară într-o singură dimineaţă.
-…Orbule, surdule! Nemernicule, şterge-te din faţa oamenilor de seamă! - continuna să spumege Negustorul.
-Nu eu m-am împiedicat de tine, deci nu eu sunt orbul de care zici - grăi Străinul cel înalt. Şi oare crezi că măreţia ta m-o fi surzit, ori poate sunetul banilor, care-ţi alintă ţie urechile - de nu mai ştii nici o muzică mai dulce decât aceea a argintului şi aurului rece? Nici măcar împăraţii lumii şi popoarelor nu-s de vreo seamă - câtă vreme nu privesc nici Drumul, nici Cerul, nici Lumina care vădeşte Drum şi Cer - şi nici, mult mai adânc, pe Cel care a făcut Drumurile şi Cerul şi Lumina! Care-i şi Cel care s-a îndurat să facă a curge în punga ta metalele şerpeşti ale întunericului pământului, înţelegând, cu milă, până şi o voie strâmbă ca a ta, om fără drum - grăi aşezat, cel căruia îi picura sânge ca roua, din şalele rănite.
-…Încurcă-lume! – zbieră, nelăsându-se, cu una, cu două, Negustorul, aproape sufocat de mânie şi osânză.
-Nu eu mi-am încurcat piciorul în lumea ta, ci sclavul tău cel linguşitor, care te privea, în loc să vadă Lumina Soarelui Adevărat şi Calea. Nu eu încurc iadul cu raiul, întunericul pământului cu lumina cerului. Pace ţie, Negustor Orb, Slab Negustor - care nu ştii negustorì şi agonisì, spre folos adevărat şi statornic, nici pentru tine însuţi, şi nici pentru lumea asta, pe care zici că o vezi - d-apoi pentru lumea pe care n-o vezi! - căci osânza ţi se-aşterne peste ochi şi peste suflet - îşi ridică străinul cel înalt aceeaşi voce de bronz…Scoală şi mergi sănătos, Negustorule - căci, o vreme, şi de tine va fi nevoie în lume…de la o poartă la alta…
Negustorul bolborosi ceva nedesluşit - dar acest “ceva” bolborosit era de tot îmblânzit în cimpoiul triplei lui guşe - aproape că gungurea, precum turtureaua! şi, minune! se ridică din lenea-i ologitoare, se cumpăni spre văzduh, în sus, pe picioarele-i proprii, cam şovăielnic, e drept, dar călca pe pământ! - şi porni, urmat de toată liota mirată a sclavilor - nici el şi nici înşelător-melodiosul glas de aur al pungii sale neştiind unde şi încotro şi de ce…
N-avu când piciul cel zdrenţăros să se mire şi de această minunată îmblânzire şi îndreptare - şi, de după colţ, tot ologit în lectică, înfoiat în straiele-i scumpe şi-n credinţa că nimic pe lume nu-i mai strălucitor decât el însuşi şi mintea sa - se ivi Fariseul, care - cum altfel? - se împiedică (nici nu se mai ştie dacă printr-un sclav , printr-un tovarăş linguşitor, sau chiar prin însuşi cotul său, prea întins a stăpânire, mult peste firea întinderii sale de trup) de blândeţea înaltă şi atotîndurătoare a Străinului, aflat la cotirea de drumuri a florilor înrourate. Lucru hotărât este numai că lovitura de împiedicare, cu muchia ascuţită şi prelungă, precum lama unui cuţit tâlhăresc, a lecticii, fu mai teribilă, prin durere, decât celelalte două la un loc - căci Străinul ardea purpuriu, acum, din tot trupul…
-Vierme! Robule! Dă-te la o parte, târâtură! Neghiobule! Scursură! Măgar puturos! Gunoiule! - urlă în delir, aproape să se sufoce de indignare, Învăţatul Templului…
-Pace ţie, demone care-ţi strigi numele, precum cucul - spuse, cu glas limpede şi sonor, către cătrănitul Fariseu - Străinul cel însângerat. Tu, rob desăvârşit tuturor celor rele, târâtor scurs şi răspânditor a întreagă mârşăvia Lumii - măgar pe care Dumnezeu îl va încăleca şi struni, la Ziua Judeţului Ultim şi Sfânt! - sânge din mine să-ţi dau - da, îţi voi da, ca să te vădesc şi limpezesc Vierme Neodihnit în Rele! - şi tot nu voi putea chema omul în tine, tu, care-ţi vinzi sufletul tuturor Negustorilor şi ţi-l înnegreşti şi răsuceşti la toţi Făurarii Iadului, cu deşucheată, beată, de tot îngunoiată bucurie - căreia-i zici “Minte” ! - fireşte, dezvelind silnicia neruşinată-a Minciunii! Pace ţie, demone, te duci să-ţi verşi veninul învăţăturii în guşile puilor de om care te-aşteaptă să-i hrăneşti cu Pâine, iar tu vii şi, părinte ei crezându-te pe tine, le dai spre hrană Şarpe, şi-i îmbuibi cu moartea sufletelor! Pace ţie, demone - şi pas’ de te-ntoarce în iad, de unde-ai purces, cu tot cu zborul, zimţuit de-ntuneric, al trădării de Soare - al trădării de Izvor al Luminii! De tine şi de trădarea ta, precum de voma-mpuţită şi slobozită meree, chiar nu mai are nevoie lumea cea nouă!
Şi, de cum grăi chinuitul şi hotărâtul blând glas al Străinului cu trupul şiroind de sânge - Fariseul, tovarăşii şi târâtorii săi de lectică se învârtejiră-n văzduh, de parcă atât aşteptau stihiile nopţii, ca să se întoarcă, stârnească şi să smulgă bucăţi din lume, din nou - şi, pe aripi zimţuite de furtună nebună, Fariseul şi tovarăşii săi se-nălţară şi pieriră în sus, întâi ca nişte păpuşele de cârpă, smotocite de vânturi, apoi tot mai mici, ca nişte băşici de spumă, sparte şi dispărute, din orice vedere pământeană - aşteptându-şi, însă, cu viclenie de şarpe, ascuns în cumplit şi cernit culcuş, sub măşti de răbdător întuneric, sorocul de crimă, scris la Cartea cea tristă şi măreaţă a Lumii…
Piciul zdrenţăros înlemni…Şi, după cîteva clipe, parcă împins de vântoase, o luă la fugă, înapoi, spre casa părinţilor lui - unde,-n ogradă, tatăl său, un Dulgher, devenit, prin nevoie, şi iscusit Rotar - se necăjea, în faţa înaltului şopron cu porţile deschise, de cum dăduse lumina zorilor, să termine de dres dricul unui car, pe care-l tocmise pentru un vecin mai bogat - şi-apoi avea de potrivit obezile roţilor în şine - tiii, câtă treabă!… şi ziua-i doar de câteva ceasuri, acolo…Ridică tesla, cu mare sete şi folos să lovească…
-Tatăă…ta-tă…tat-ăă - gâfâi sfios, ajuns, după aprigă goană, în dreptul muncii tatălui său, pruncul, venit de pe uliţi.
-Ce ţi-e, măi? de unde mai venişi? De ce te sculaşi, că treaz tot degeaba stai?! - mormăi, morocănos că-i oprit din avântul muncii făcătoare de bani, Dulgherul, cu ochii în jos, aţintiţi pe lemnul trudit, cu dinţii strânşi şi degetele încârligate pe teslă.
-Tată, un om plin de sânge…
-Ce zici tu? Iar înjunghiară pe-ai noştri? L-a înjunghiat careva dintr-ai noştri? – întrebă repezit şi-şi săltă ochi cercetători Lemnarul, să nu care cumva să fie băgat, de nevinovat, în vreo belea; pe-aşa vremuri, oricine te poate urgisi şi năpăstui, de-i mai bogat, ori mai puternic ca tine…totuna…
-Nu, tată - gâfâi, de zor şi conştiincios, fiul cel mic. El face să zboare acoperişuri înapoi pe case…şi vindecă florile…vorbeşte cu păsările…şi îndreaptă spinările…şi-i face să zboare pe răi…
-Ce-ai, te-ai zărghit de tot? Ai fiebinţeli? Ţi-a rămas de la furtuna de-azi-noapte? Cine să zboare, ce să zboare, de ce să zboare? - se fâstâci tatăl, se nelinişti puţin, dar se şi pregăti de mânii şi sudalme.
Pentru sine, mânii şi sudalme, pentru sine - căci treaba asta era veche, la el în casă şi-ogradă: îl ştia pe fiu-său cam zănatic, tare stângaci, neîndemânatic şi netrebnic. Bolnăvicios…ce mai încoace şi-ncolo, ce s-o-nvârtim şi cotim: prost, tare prost era! - un fecioraş netrebnic, căruia-i ardea numai de cai verzi pe pereţi. Şi-acuma, poftim! – a dat şi-n boala vedeniilor!…Îşi luase demult gândul că va scoate din el un iscusit Meşteşugar. Dar - gata! - se mâhnise altădată destul, pentru asta…Gata!
-…El îmblânzeşte…l-a îmblânzit pe Fierar, de-a cântat…
-Cine-a cântat, măi? - întrebă, cam într-aiurea, Lemnarul, derutat , oprindu-se, doar o clipă, din lucru.
-Fierarul, Fierarul a cântat, şi Negustorul n-a mai ocărât şi-a plecat bucuros, şi Fariseul a zburat, de tot a zburat, a pierit ca un balon de săpun… - îi dădu înainte, icnind, ca să-şi înfrângă teribila gâfâială, piciul în zdrenţe.
-Taci, nebunule! - zbieră Lemnarul - apoi şuieră, printre dinţi: Taci, că ne bagi în temniţă pe toţi, neisprăvitule, plod nebun! Te-ai găsit să te iei de preoţi, de cei sfinţi, mucos nebun!
-Dar…
-Taci odată, îţi spun! - strigă deznădăjduit, speriat de moarte, tatăl. Ştia că moartea, cea mai cumplită moarte, îl pândeşte îndată pe cel care defăimează, ori pe cel care-ascultă defăimarea - totuna! - mai marilor Templului din Yerushalayim.
-El e în crucea drumurilor - acolo! - e plin de sânge şi face minuni! Oamenii îl lovesc mereu, şi-l însângerează cumplit, dar el e-atât de blând…îi face pe oameni mai buni şi îndreaptă florile spre cer…se-aşază pe el păsările, ca îngerii - gâfâi tainic, în şoaptă aprinsă, cu ochii arzând rugători, micuţul zdrenţăros.
Tatăl se linişti şi se-ntoarse la muncă, apucând cu nădejde tesla. Avea atâta de lucru…
-Tată…tată - el sângerează, din pricina noastră…sângerează pe uliţă…acolo… în crucea drumurilor, unde toţi se izbesc de el - arătă cu degetuţul lui murdar, dar sincer, copilul, cu ochii mai mari şi mai rugători ca nicicând, crezând până în ultima clipă că tatăl său este ocrotitorul tuturor, nu doar al familiei sale, şi că se va repezi pe poartă să vadă de rănile Străinului cel minunat de blând…care spunea vorbe vrăjite…şi să i le oblojească…
Dar tatăl se aplecase cu înverşunare peste ciolanele roţii: avea de câştigat bani buni, dacă termina carul de reparat şi întrulocat până seara…După ce-l făcuse pe micul zănatic să tacă, să nu pună-n primejdie casa lui şi familia - nu-i mai păsa decât de munca lui şi de visul la banii cei sunători…
-Tată…el sângerează… - mai încercă copilul în zdrenţe, disperat, dar toropit de oboseala încercării de a mărturisi, cât mai repede şi convingător, Adevărul.
Lemnarul mormăi ceva nedesluşit - şi-şi înfundă mai încăpăţânat capul între umerii vânjoşi. Ce-l interesa pe el că sângerează, pe uliţi, un vagabond, sau o mie de vagabonzi?….Câtă vreme legea Cetăţii nu e atinsă, câtă vreme soldaţii legii nu sunt…şi nu spun…nu dau de veste cu trâmbiţe - nici legionarii romani, nici oştenii Marelui Templu…Apoi, ridicând o clipă ochii:
-Decât să te prosteşti atâta, mai bine-ai ţine de lemnul ăsta! - îi spuse, cu năduf, fiului, care se clătina de oboseală. Nu-i bun, nu-i bun deloc lemnul ăsta - şi vecinul e pretenţios, ar vrea obezi de aur, poate…de aur, da…
Ca-n vis, fără să se gândească, micuţul puse mâna pe lemn…
Deodată, sub mâna Lemnarului-tată săltă, năvalnic zvâcni, ca o inimă imensă - perfect rotundă şi orbitor de luminoasă, sub razele sus trezite-ale soarelui - o roată de car: o roată cu spiţele ţesute numai şi numai din lumini! Lumina zvâcnea şi unduia printre spiţe, precum oglinda unui lac umbrit în adânc de mii de focuri tainice…
-Ptiu! - scuipă, înfricoşat şi înciudat, totodată, Lemnarul cel aprig de harnic şi ahotnic după bani. Drace! Ce-i asta, ce s-a-ntâmplat cu roata mea? Unde-i roata mea? A luat foc roata mea! - începu el să se jeluiască, aproape să plângă de spaimă - şi, cu cât lemnarul se jeluia, cu atât roata luminoasă se chircea, de durere amarnică, parcă - până se făcu mică, doar cât o minge scăpărătoare, precum un ochi dilatat, care stă să izbucnească, acu-acu, în disperat plâns de umilinţă…
Omul, speriat şi mânios, cu amândouă mâinile, înşfăcă şi făcu vânt mingii de lumină sub şopron, înfundând-o în deplin întuneric…sub paie…
Şi, după ce alungă roata de lumină, mult prea ciudată (“ce va zice vecinul, dacă-i voi schimba rotundul şi cunoscutul, cenuşiul de roată - cu ciudăţenia asta, de niciunde venită, iscată…? - blestemat e copilul ăsta, numai necazuri îmi face!”) - de sub privirile sale atât de ştiutoare de roată, atât de obişnuite cu cenuşiul roţii de lemn - se linişti în ritmul adormitor, ca de tobă, al cioplirii din teslă. Se linişti în Marea Ştiinţă-a cioplirii de aşchii.
…Şi, până-n seară, îşi termină treaba (niciun supărător foc nu mai izbucni de sub mână ori teslă, din lemn!) cu iscusinţa şi hărnicia lui atât de obişnuite - şi, la poartă, despărţit de vecin, se bucură de lumina amurgului, care se stingea, mat, în şekelii îndelung şi atât de cinstit trudiţi… Îl încerca o îngâmfare, umflată în piept, dar pe care se silea s-o ţină bine ascunsă, ca s-o deguste în voie, fără rivali şi împotrivitori: nimeni nu-i mai bun Meşteşugar decât el, nimeni! Mâinile lui plămădesc, vânjos şi degrabă, orice îşi vădeşte, clar şi la lumina zilei, fibra, ţesutul de artere ale pământului! Şi pentru ce face - câştigă bani mulţi, mulţi - deşi nu prea ştie să-i rostuiască, banii ăştia - şi ai lui din casă tot în zdrenţe se poartă…necum să mai aibă să dea şi altora, spre ajutorinţă…Dar el uneşte şi desparte, cu rost pentru ochi şi privire, tot ce-i văzut şi pipăit de mâinile sale…“Meşteşugar iscusit, deştept, nepreţuit Meşteşugar” - ce vorbe vrăjite, ce încântare fără seamăn de dulce, răsfăţătoare, atât de dulce-adormitoare…
Nici urmă, în urechile sale, de sunetul durerii vorbelor pruncului său: “Tată…el sângerează în uliţă…sângerează din pricina noastră…” Şi chiar să-şi fi amintit - la colţul de uliţă, la răscruce - acum, era pustiu. Nimeni nu mai stătea - nici să privească, măcar - d-apoi să se ţină de zboruri şi de luminate, blânde minuni, cu sufletele şi cu văzduhul…Întunericul era desăvârşit, în Vechea, Marea şi Sălbatica Cetate a Yerushalayimului.
…Numai într-un cotlon ascuns de şopron, un prunc zdrenţăros plângea sfâşietor, ţinând strâns lipită de inimă o minge micuţă de lină văpaie, o minge închipuind, în rostul ei, o roată de car - o roată care-l cuprindea, îl îmbrăţişa, la rându-i, între spiţele ei - spiţe aburind de o tainică, de nespus pentru alţii, lumină…Numai pruncul cel zdrenţăros şi umilit văzuse, în roata de lumină, oglindindu-se chipul cel nesfârşit de blând al Străinului…Străinul care, acum, stătea în trudnica încovoiere a Roţii - stătea răstignit pe Spiţele unei Uriaşe Cruci Rotitoare-n Văzduhuri. Văzduhuri dumnezeiesc de limpezi, înstelate-n puhoi nesfârşit de lumină… Atât de strâns ţinea copilul, cu degetele şi cu sufletul, Roata - încât, din palme,-i ţâşnea sângele - sânge de văpaie, luminând a mare şi tainică vestire, umilele paie-ale şoprului. Şi lumina Roţii pe care era, parcă, crucificat - el, zdrenţărosul prunc, dimpreună cu blândul Străin, până la contopirea-ntre ei - devenea, şi ea, sângerie…Izbăvitor veşmânt, ori mreajă de sânge aprins, se ţesea, pentru întreg pământul, acolo sus, între stele.
…Deasupra Yerushalayimului începu să cadă o ploaie tot mai deasă, pătrunzând printre scândurile şi căpriorii acoperişului de şopron, ca-ntr-o iesle pe care picurii de ploaie-o luminau îngereşte - şi deasupra căreia îşi lăsa, protectoare, îmbrăţişătoare, aripile, ca nişte Spiţe, o Cruce uriaşă, pe care, spre cele patru duhuri ale spaţiului lumii, sângele Pruncului şi sângele Marelui şi Tainicului Străin se-ngemănau.
Dar, deocamdată, această Cruce n-o vedea niciunul dintre preaiscusiţii Meşteşugari ai Pământului. Doar un oropsit prunc - nebun şi prost…care nici nu va-nvăţa vreodată să fie iscusit sclav, Rotar-Rotitor al Cenuşii…
