• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

POVESTIRI CU TÂLC

Cum se da un sfat?

O femeie batrana si-a calcat pe inima si s-a dus la un om intelept pentru a-i vorbi despre fiul ei , care isi cheltuia totii banii pe petreceri si femei , si nu o ajuta nici cu un banut desi abia avea din ce trai. Inteleptul i-a promis femeii ca va sta de vorba cu fiul ei, dar numai dupa scurgerea a sapte saptamani.
Dupa ce au trecut cele sapte saptamani , baiatul femeii a fost adus in fata omului intelept , care l-a intampinat cu caldura si l-a povatuit : " Esti putenic tinere, si esti inzestrat cu bun simt si inteligenta. Gandeste-te la cat de mult a facut mama ta pentru tine .Si-a cheltuit totii banii pentru a te tine la scoala , pentru a te ajuta sa reusesti si sa te implinesti in viata. Acum ea este batrana , tu ai o slujba buna si o poti sprijini . In loc sa faci asta , tu iti cheltuiesti toata simbria pe femei si petreceri. Este bine ceea ce faci ? In numele constiintei care iti stapaneste inca sufletul , iti cer sa renunti la aceste proaste obiceiuri. "
Tanarul a ascultat cu atentie si respect , iar vorbele inteleptului i-au ajuns pana in strafundul inimii , l-au induiosat si l-au convins sa isi schimbe purtarea.
Batrana mama i-a multumit cu lacrimi in ochi omului cel intelept , dar nu s-a putut opri sa nu il intrebe de ce i-au trebuit sapte saptamani inainte de a-i vorbi baiatului ei.
Inteleptul i-a spus : " Vezi tu , si mie imi plac petrecerile si femeile , si am simtit ca nu am dreptul si puterea de a-i cere socoteala pentru felul sau de a se purta atata timp cat nu renuntam si eu la aceste proaste obiceiuri macar sapte saptamani. Este imposibil sa ajuti pe cineva sa scape de o slabiciune daca nu ai scapat tu insuti mai intai de ea."
 
Orbii si Elefantii

Se povesteste ca la un moment dat, la Buddha au venit un grup de discipoli.
“Maestre, aici în sat traiesc o multime de ermiti si intelectuali care se complac întro continua disputa, unii spunând ca lumea este infinita si eterna, ceilalti ca ea este finita si muritoare; unii spun ca sufletul moare împreuna cu corpul în timp ce ceilalti ca el traieste etern si asa mai departe. Ce poti sa spui Maestre în ceea ce îi priveste?”
Privindu-i, Buddha le-a raspuns,
“Cânva demult traia un rege care chemându-si servitorii le-a spus: ‘Adunati-va cu totii, servitori credinciosi, apoi mergeti de strângeti la un loc pe toti oamenii nascuti orbi din împaratie, pentru a le arata un elefant.'”.
“Prea bine, marite rege” au spus servitorii, dupa care fiecare a plecat spre a îndeplini voia regelui lor.
Când toti cei nascuti orbi au fost adunati în locul desemnat de rege, acesta a venit în mijlocul lor si le-a spus, “Acesta este un elefant”. Apoi unui orb i-a prezentat capul elefantului, altui orb i-a prezentat trompa, altuia urechea si asa mai departe, spunându-i fiecaruia ca ceea ce i-a aratat a fost un elefant.
De fiecare data când regele prezenta elefantul unui orb, îl întreba pe acesta,
“Asadar orbule, ai vazut cum arata un elefant? Spune-mi acum, ce fel de lucru este un elefant?”
Cei carora li s-a prezentat capul elefantului au spus ca elefantul este ca o oala. Apoi cei carora li s-a aratat urechea au spus ca elefantul este ca un cos de fructe; cei carora li sa-u aratat coltii de fildes ai elefantului au spus ca elefantul este ca un plug; cei carora li sa-u aratat trunchiul elefantului au spus ca elefantul este ca un grânar; cei carora li sa-u aratat picioarele au spus ca elefantul este ca si coloana care sustine un templu; cei carora li sa-u aratat coada au spus ca elefantul este ca o perie.
Apoi toti orbii adunati în acea piata au început sa se îmbrânceasca si sa tipe, “Asa arata elefantul!”, “Ba nu, elefantul nu arata asa!”, “Ba da!”, “Ba nu!”. În curând lucrurile au scapat de sub control si orbii s-au luat la bataie.

Maestrul a încheiat, spunând "La fel sunt si acesti predicatori si intelectuali care vorbesc la nivel teoretic de lucruri pe care ei nu le-au vazut… Prin ignoranta lor sunt exact ca orbii din povestea cu împaratul: certareti si deformând realitatea într-un fel sau altul.
 
Vaca si nonsensurile mintii

Inteleptul Junaid mergea intr-o zi prin piata , insotit de discipolii lui. cautand , ca de obicei, un lucru marunt din care sa extraga o invatatura pentru ucenicii sai .La un moment dat , Junaid a observat un om tragand , cu o funie dupa el , o vaca .Inteleptul i-a strigat omului sa se opreasca si le-a spus discipolilor :" Veniti langa acest barbat si vaca lui, caci am de gand sa va impartasesc o noua lectie."
Omul cu vaca s-a oprit , intrucat il cunostea din auzite pe intelept si era curios sa afle ce fel de invatatura va da despre el invataceilor . Junaid si-a intrebat discipolii : " Va intreb un singur lucru ... Cine credeti ca este legat de cine ? Omul de vaca lui, sau vaca lui de el ?" "Desigur", au raspuns ucenicii , "vaca este legata de om.Barbatul este stapanul , el tine franghia , iar vaca il urmeaza oriunde merge el. El este stapanul , iar vaca ii este sclava".
Junaid le-a zis :" Priviti cu atentie !" , apoi a taiat cu un cutit franghia, iar vaca a rupt-o la fuga unde vedea cu ochii.
Barbatul a luat-o la goana dupa vaca , iar Junaid a spus :"Uitati-va ce se intampla ! Abia acum va dati seama cine este stapanul : vaca nu este deloc interesata de om ; de fapt, a zbughit-o de langa el imediat cum s-a vazut libera".
Junaid s-a adresat in continuare discipolilor sai :" Mintea voastra este in aceeasi situatie.Toate nonsensurile pe care le purtati in ea nu sunt interesate de voi.Voi sunteti interesate de ele , le tineti cumva adunate gramada in minte si , in acest fel , deveniti cu vremea nebuni. In momentul in care va pierdeti interesul fata de nonsensuri , in clipa cand va dati seama de desertaciunea lor , ele vor incepe sa dispara la fel cum a incercat sa evadeze vaca".

O povestire Sufi istorisita de Osho
 
Adrian Botez: „Prostul“

…Suntem în timpurile vechi ale Marii Cetăţi a Yerushalayimului. O furtună cumplită, de noapte, tocmai a trecut, tăvălug, peste Cetate. După ce a învârtejit, ca-ntr-un cazan clocotitor, nori de smoală, deasupra hipodromului măreţ (al răcnetelor de întrecere a cvadrigelor fudule, cu cai ai deşertului, de cei care unesc, în făptura lor de fulger, şerpii şi lebedele) - a spart câteva ferestre ale trufaşelor palate din Marea Cetate şi a ciobit, cu trunchiuri de chiparoşi smulşi din rădăcini, marmura de pe vreo cinci trepte. Palate ale regelui Irod, ale celui de-al cincilea procurator al Iudeii, “cumplitul călăreţ Pilat din Pont”, palate ale veneticilor patricieni, ale marilor preoţi băştinaşi…

Spre a face dreptate deplină, aceeaşi furtună a risipit, în şuiere cumplite de balauri ai văzduhului, zeci şi zeci de colibe şubrede şi acoperişuri prea sărăcăcios îmbinate, din umilele mahalale, ale umiliţilor iudei… - cele dinspre grădina Ghetsemani şi râul Cedron.

Dar, iată, zorii încep să se reverse cu atâta dulceaţă senină a luminii, încât parcă nici o frământare n-ar fi fost şi trecut peste de toate păcatele rănitul pământ…Palatele aurite ale celor puternici şi templele credinţelor (celor vechi, băştinaşe, sălbatice, neîmblânzite - celor noi, năvălite, cu tot cu idolii lor, trufaş înaripaţi, ciopliţi în piatră ori turnaţi în bronz) - toate, strălucesc şi se-avântă spre cer, cu trufie severă şi intolerantă - iar cocioabele cârpite ale celor săraci îşi scot capul, şi ele, pe unde pot, cu smerenie şi viclenie - apoi se-nşiruie şi se-amestecă şi se zbat şi parcă se-ncaieră, sumedenie, mai cu seamă acolo unde pieţele vaste ale Centrului Falnic lasă loc labirintului de acoperişuri ale Marginii Umile. Iar drumurile mari, sfruntate şi late, grase de colburi, lasă loc uliţelor furişate, care, cu şleauri adânci ca nişte groaznice riduri - se spală de fala Cetăţii, în grădiniţe de iarbă şi de sfioase flori, gata să se unească, fericite şi slobode, cu câmpurile înrourate, care încă n-au aflat de nisipurile apropiatului deşert…

Acolo, la depărtata margine-a alinării, unde este grădina unei pompoase case de vară a cine ştie cărui potentat - iudeu ori roman, totuna, căci casa-i pustie, în această timpurie perioadă a anului - în liniştea razelor dimineţii, la colţ de grădină şi la cotire şi-ncrucişare de drumuri răzgânditoare - s-a oprit un om.

E singur, subţire - înalt şi singur, ca un cedru ori chiparos . Nu e încă nimeni pe uliţă - e prea dimineaţă, şi zbaterile furtunilor nopţii i-au obosit pe oameni… - afară de un pici de vreo 7-8 anişori, care, la vreo 20 de metri de Străin, cu cămăşuţa ruptă peste picioruşele goale şi zgâriate, priveşte atât urmările mâniei cerului de noapte, cât şi pe Străinul cel singuratic, în albă cămaşă de in înveşmântat - cu egală şi proaspătă curiozitate. Era un Străin, trebuia să fie un Străin - deşi purta strai de iudeu. Dacă n-ar fi fost Străin, n-ar fi avut atâta farmec, pentru micuţul băştinaş. Căci oamenii de pe-aici sunt răi şi sălbatici, răcnesc, spurcaţi la gură, şi se încaieră şi se lovesc într-una, amestecat şi aprins - cu rost, rareori - dar, mai ales, fără nici un rost, ca nişte diavoli întărâtaţi…Era atât de frumos şi tăcut, atât de nobil, Străinul de Yerushalayim - în simplitatea, în liniştea lui, atât de luminată şi severă!

Printre ulucile înalte, de lemn, ale gardului acestei poieniţe de răgazuri şi tihne, la marginea Marelui Frământ al Cetăţii Trufiei - omul, cu boiul frumos şi înalt, “mai înalt cu un cap decât toţi cei din jur” (dac-ar fi fiind oameni în jur, dar încă nu sunt…) - zăreşte un răzor de flori albe şi, altele, trist de albastre, toate culcate şi frânte - zdrobite, dureros, sub rămăşiţele unui acoperiş, smuls de cine ştie unde, zburătăcit şi prăbuşit, greoi şi grosolan, de cu noapte, peste luminile gingaşe ale grădinii. Străinul ridică palma dreaptă în sus şi, cu privirile-i blânde, dar ferme, strălucind la întrecere cu soarele răsărind - cheamă spre văzduh - pe de-o parte, asprul şi greoiul acoperiş prăvălatic de scânduri, să uşureze povara ucigaşă de deasupra florilor - pe de altă parte, cheamă gingaşele corole de flori să lepede umilinţa durerii şi să-şi înalţe, iarăşi, mândria senină şi pură, spre ceruri. Şi acoperişul se-nalţă, fără nici o boare sub el, de la pământ - şi dispare, în zbor înapoi, căutând şi găsindu-şi locul de deasupra de casă, de unde slăbiciunea-l smulsese, trădându-şi misiunea ocrotitoare - iar florile frânte din lujere, cu un sfielnic şi uşurat geamăt, se-ndreaptă, iar fragede şi tefere - şi-şi ridică, mândre şi modeste, deodată, potirele, spre roua luminii din ceruri…Apoi, cu aceleaşi gesturi line, scrise parcă pe văzduh, Străinul chemă păsările din ramuri - zeci! - şi ele se aşezară pe umerii lui, ca pe-un arbore al lumii, şi-ncepură un sfat ciripit - cu mare lumină şi plină bucurie…

Piciul rămase cu gura căscată, cât şura…Stătu locului preţ de multe clipite - până când, scârţâind din toate încheieturile, un cărucior cu cărbuni se ivi, trudnic, la colţul de uliţă, tras de un Fierar şi Cărbunar, cu faţa neagră, lucind de funingini. Cu capul în pământ, de trasul poverii pe roate - Fierarul nici nu băgă de seamă cum îl lovi, cu o roată grea şi cu cotul, cumplit de osos, în şale, până la izbucul sângelui (inul cel alb deveni purpuriu), pe Străinul cel înalt şi blând, care stătea în drumul lui, la cotitura de cale. Păsările de pe umerii Străinului explodară-n văzduh, speriate de moarte…În loc să-şi mormăie cererea de iertăciune - văzând că lovitul şi rănitul nu-i decât un vagabond, cu o simplă cămaşă pe el - Fierarul înnegrit de cărbuni izbucni, mânios:

Naiba să te ia, calic puturos! Dă-te din drumul celor care trudesc, neisprăvitul pământului!

Pace ţie, truditor al mâniei - truditor pe trei bani - murmură, cu linişte, omul cel înalt.

- Pe trei bani? De unde ştii tu, păduchiosul pământului, că eu trudesc pe trei bani? Şi mai du-te naibii cu pacea ta cu tot, cât te văd! - îşi spori furia, Fierarul-doar-cu-ochii-albi - dar şi mirarea.

- Câtă vreme nu-ţi îndrepţi întâi şalele, înainte de a-ţi osteni, apoi, în orice fel, trupul - şi nu aduci, întâi şi întâi, mulţumire Celui care ţi-a dăruit încă o zi de lumină - truda ta nu face mai mult de trei bani: doi cu care să-ţi ostoieşti pântecul şi unul să-l păstrezi pentru râul morţilor, ca dajdie dreaptă - spuse, liniştit cât întreg cerul zorilor, omul cu şalele deja purpurii. Şi de pace ai mai multă nevoie decât de cărbunii tăi - căci, cât cărai doar cărbuni, nu te îmbolnăviseşi de mânie şi nu-ţi pierdeai suflarea suduind…Atâta că, nevoind să vezi lumina, înainte de negreaţa cărbunilor - s-ar putea să ţi se înnegrească şi albul de-acuma al ochilor, omule - şi să nu mă mai vezi deloc… - mai murmură, cu priviri strălucitoare de rouă, Străinul cel înalt şi blând. Şi apoi, cu un glas sonor, precum vuietul gongului: Pace şi lumină ţie, truditorule, căci e nevoie de tine, pe acest pământ!

Ca prin farmec, Fierarul îşi înghiţi ce venin îi mai gâlgâia prin guşă - îşi îndreptă, trosnind straşnic, şalele - şi-apoi, de parcă nu el ar fi fost semănătorul de iuţi şi spurcate sudalme-n văzduh, de mai înainte cu câteva clipe - plecă, fostul zavistnic, acum cu faţa parcă mai puţin neagră, începând a încreţi zâmbet şi - culmea! - îngânând un cântecel…, vesel şi ghiduş precum o rază strecurată printre crengile dese ale unui copac. Şi căruciorul scârţâia cu mult mai puţin - parcă se mai uşurase, şi el, de poveri şi dureri.

Piciului zdrenţăros, care abia apucase să-şi închidă gura, după minunea cea cu florile, cu acoperişul şi cu păsările - iar îi pică falca de mirare, mai să înghită o postaţă bună de pământ…

Nu multă vreme şi trecu, pe la strâmtorarea, încrucişarea şi cotirea de drumuri, Negustorul - gras ca un pepene şi tolănit într-o lectică, de parcă greutatea şekelilor de argint şi a talerilor de aur, din punga atârnând la brâu, l-ar fi ologit de tot…Şi, cum era de aşteptat, unul dintre sclavii care purtau lectica - unul care nu trăgea cu ochii şi pe la florile drumului abia trezite, ci, linguşitor, privea doar la ameţitoarea măreţie a stăpânului… - se împiedică de Străinul cel înalt şi-l izbi dureros - poticneala sclavului îl răsturnă pe o parte pe Negustor - şi din gura largă a acestuia (gură care, până nu se ajunsese, striga “La oale roşii!” , pe hudiţele Cetăţii Măreţe şi Putrede) - se porniră, precum puhoaiele, sudalme şi blesteme zdrobitoare:

-Câine! Trăsni-te-ar trăsnetul lui Iahve! Nu vezi că trec oameni de seamă? Dă-te la o parte din drum, nemernicule, încurcă-lume ce eşti - orbule şi surdule!

-Pace ţie, Negustorule! Îţi mulţumesc pentru numele dat: câinele-i făptură şi suflet bun - se întoarce, jertfit, spre stăpânul său, iarăşi şi iar, omule, oricât l-ai lovi şi fulgera, orb şi nedrept, până la moarte – rosti, rar şi blând, cel lovit pentru a doua oară într-o singură dimineaţă.

-…Orbule, surdule! Nemernicule, şterge-te din faţa oamenilor de seamă! - continuna să spumege Negustorul.

-Nu eu m-am împiedicat de tine, deci nu eu sunt orbul de care zici - grăi Străinul cel înalt. Şi oare crezi că măreţia ta m-o fi surzit, ori poate sunetul banilor, care-ţi alintă ţie urechile - de nu mai ştii nici o muzică mai dulce decât aceea a argintului şi aurului rece? Nici măcar împăraţii lumii şi popoarelor nu-s de vreo seamă - câtă vreme nu privesc nici Drumul, nici Cerul, nici Lumina care vădeşte Drum şi Cer - şi nici, mult mai adânc, pe Cel care a făcut Drumurile şi Cerul şi Lumina! Care-i şi Cel care s-a îndurat să facă a curge în punga ta metalele şerpeşti ale întunericului pământului, înţelegând, cu milă, până şi o voie strâmbă ca a ta, om fără drum - grăi aşezat, cel căruia îi picura sânge ca roua, din şalele rănite.

-…Încurcă-lume! – zbieră, nelăsându-se, cu una, cu două, Negustorul, aproape sufocat de mânie şi osânză.

-Nu eu mi-am încurcat piciorul în lumea ta, ci sclavul tău cel linguşitor, care te privea, în loc să vadă Lumina Soarelui Adevărat şi Calea. Nu eu încurc iadul cu raiul, întunericul pământului cu lumina cerului. Pace ţie, Negustor Orb, Slab Negustor - care nu ştii negustorì şi agonisì, spre folos adevărat şi statornic, nici pentru tine însuţi, şi nici pentru lumea asta, pe care zici că o vezi - d-apoi pentru lumea pe care n-o vezi! - căci osânza ţi se-aşterne peste ochi şi peste suflet - îşi ridică străinul cel înalt aceeaşi voce de bronz…Scoală şi mergi sănătos, Negustorule - căci, o vreme, şi de tine va fi nevoie în lume…de la o poartă la alta…

Negustorul bolborosi ceva nedesluşit - dar acest “ceva” bolborosit era de tot îmblânzit în cimpoiul triplei lui guşe - aproape că gungurea, precum turtureaua! şi, minune! se ridică din lenea-i ologitoare, se cumpăni spre văzduh, în sus, pe picioarele-i proprii, cam şovăielnic, e drept, dar călca pe pământ! - şi porni, urmat de toată liota mirată a sclavilor - nici el şi nici înşelător-melodiosul glas de aur al pungii sale neştiind unde şi încotro şi de ce…

N-avu când piciul cel zdrenţăros să se mire şi de această minunată îmblânzire şi îndreptare - şi, de după colţ, tot ologit în lectică, înfoiat în straiele-i scumpe şi-n credinţa că nimic pe lume nu-i mai strălucitor decât el însuşi şi mintea sa - se ivi Fariseul, care - cum altfel? - se împiedică (nici nu se mai ştie dacă printr-un sclav , printr-un tovarăş linguşitor, sau chiar prin însuşi cotul său, prea întins a stăpânire, mult peste firea întinderii sale de trup) de blândeţea înaltă şi atotîndurătoare a Străinului, aflat la cotirea de drumuri a florilor înrourate. Lucru hotărât este numai că lovitura de împiedicare, cu muchia ascuţită şi prelungă, precum lama unui cuţit tâlhăresc, a lecticii, fu mai teribilă, prin durere, decât celelalte două la un loc - căci Străinul ardea purpuriu, acum, din tot trupul…

-Vierme! Robule! Dă-te la o parte, târâtură! Neghiobule! Scursură! Măgar puturos! Gunoiule! - urlă în delir, aproape să se sufoce de indignare, Învăţatul Templului…

-Pace ţie, demone care-ţi strigi numele, precum cucul - spuse, cu glas limpede şi sonor, către cătrănitul Fariseu - Străinul cel însângerat. Tu, rob desăvârşit tuturor celor rele, târâtor scurs şi răspânditor a întreagă mârşăvia Lumii - măgar pe care Dumnezeu îl va încăleca şi struni, la Ziua Judeţului Ultim şi Sfânt! - sânge din mine să-ţi dau - da, îţi voi da, ca să te vădesc şi limpezesc Vierme Neodihnit în Rele! - şi tot nu voi putea chema omul în tine, tu, care-ţi vinzi sufletul tuturor Negustorilor şi ţi-l înnegreşti şi răsuceşti la toţi Făurarii Iadului, cu deşucheată, beată, de tot îngunoiată bucurie - căreia-i zici “Minte” ! - fireşte, dezvelind silnicia neruşinată-a Minciunii! Pace ţie, demone, te duci să-ţi verşi veninul învăţăturii în guşile puilor de om care te-aşteaptă să-i hrăneşti cu Pâine, iar tu vii şi, părinte ei crezându-te pe tine, le dai spre hrană Şarpe, şi-i îmbuibi cu moartea sufletelor! Pace ţie, demone - şi pas’ de te-ntoarce în iad, de unde-ai purces, cu tot cu zborul, zimţuit de-ntuneric, al trădării de Soare - al trădării de Izvor al Luminii! De tine şi de trădarea ta, precum de voma-mpuţită şi slobozită meree, chiar nu mai are nevoie lumea cea nouă!

Şi, de cum grăi chinuitul şi hotărâtul blând glas al Străinului cu trupul şiroind de sânge - Fariseul, tovarăşii şi târâtorii săi de lectică se învârtejiră-n văzduh, de parcă atât aşteptau stihiile nopţii, ca să se întoarcă, stârnească şi să smulgă bucăţi din lume, din nou - şi, pe aripi zimţuite de furtună nebună, Fariseul şi tovarăşii săi se-nălţară şi pieriră în sus, întâi ca nişte păpuşele de cârpă, smotocite de vânturi, apoi tot mai mici, ca nişte băşici de spumă, sparte şi dispărute, din orice vedere pământeană - aşteptându-şi, însă, cu viclenie de şarpe, ascuns în cumplit şi cernit culcuş, sub măşti de răbdător întuneric, sorocul de crimă, scris la Cartea cea tristă şi măreaţă a Lumii…

Piciul zdrenţăros înlemni…Şi, după cîteva clipe, parcă împins de vântoase, o luă la fugă, înapoi, spre casa părinţilor lui - unde,-n ogradă, tatăl său, un Dulgher, devenit, prin nevoie, şi iscusit Rotar - se necăjea, în faţa înaltului şopron cu porţile deschise, de cum dăduse lumina zorilor, să termine de dres dricul unui car, pe care-l tocmise pentru un vecin mai bogat - şi-apoi avea de potrivit obezile roţilor în şine - tiii, câtă treabă!… şi ziua-i doar de câteva ceasuri, acolo…Ridică tesla, cu mare sete şi folos să lovească…

-Tatăă…ta-tă…tat-ăă - gâfâi sfios, ajuns, după aprigă goană, în dreptul muncii tatălui său, pruncul, venit de pe uliţi.

-Ce ţi-e, măi? de unde mai venişi? De ce te sculaşi, că treaz tot degeaba stai?! - mormăi, morocănos că-i oprit din avântul muncii făcătoare de bani, Dulgherul, cu ochii în jos, aţintiţi pe lemnul trudit, cu dinţii strânşi şi degetele încârligate pe teslă.

-Tată, un om plin de sânge…

-Ce zici tu? Iar înjunghiară pe-ai noştri? L-a înjunghiat careva dintr-ai noştri? – întrebă repezit şi-şi săltă ochi cercetători Lemnarul, să nu care cumva să fie băgat, de nevinovat, în vreo belea; pe-aşa vremuri, oricine te poate urgisi şi năpăstui, de-i mai bogat, ori mai puternic ca tine…totuna…

-Nu, tată - gâfâi, de zor şi conştiincios, fiul cel mic. El face să zboare acoperişuri înapoi pe case…şi vindecă florile…vorbeşte cu păsările…şi îndreaptă spinările…şi-i face să zboare pe răi…

-Ce-ai, te-ai zărghit de tot? Ai fiebinţeli? Ţi-a rămas de la furtuna de-azi-noapte? Cine să zboare, ce să zboare, de ce să zboare? - se fâstâci tatăl, se nelinişti puţin, dar se şi pregăti de mânii şi sudalme.

Pentru sine, mânii şi sudalme, pentru sine - căci treaba asta era veche, la el în casă şi-ogradă: îl ştia pe fiu-său cam zănatic, tare stângaci, neîndemânatic şi netrebnic. Bolnăvicios…ce mai încoace şi-ncolo, ce s-o-nvârtim şi cotim: prost, tare prost era! - un fecioraş netrebnic, căruia-i ardea numai de cai verzi pe pereţi. Şi-acuma, poftim! – a dat şi-n boala vedeniilor!…Îşi luase demult gândul că va scoate din el un iscusit Meşteşugar. Dar - gata! - se mâhnise altădată destul, pentru asta…Gata!

-…El îmblânzeşte…l-a îmblânzit pe Fierar, de-a cântat…

-Cine-a cântat, măi? - întrebă, cam într-aiurea, Lemnarul, derutat , oprindu-se, doar o clipă, din lucru.

-Fierarul, Fierarul a cântat, şi Negustorul n-a mai ocărât şi-a plecat bucuros, şi Fariseul a zburat, de tot a zburat, a pierit ca un balon de săpun… - îi dădu înainte, icnind, ca să-şi înfrângă teribila gâfâială, piciul în zdrenţe.

-Taci, nebunule! - zbieră Lemnarul - apoi şuieră, printre dinţi: Taci, că ne bagi în temniţă pe toţi, neisprăvitule, plod nebun! Te-ai găsit să te iei de preoţi, de cei sfinţi, mucos nebun!

-Dar…

-Taci odată, îţi spun! - strigă deznădăjduit, speriat de moarte, tatăl. Ştia că moartea, cea mai cumplită moarte, îl pândeşte îndată pe cel care defăimează, ori pe cel care-ascultă defăimarea - totuna! - mai marilor Templului din Yerushalayim.

-El e în crucea drumurilor - acolo! - e plin de sânge şi face minuni! Oamenii îl lovesc mereu, şi-l însângerează cumplit, dar el e-atât de blând…îi face pe oameni mai buni şi îndreaptă florile spre cer…se-aşază pe el păsările, ca îngerii - gâfâi tainic, în şoaptă aprinsă, cu ochii arzând rugători, micuţul zdrenţăros.

Tatăl se linişti şi se-ntoarse la muncă, apucând cu nădejde tesla. Avea atâta de lucru…

-Tată…tată - el sângerează, din pricina noastră…sângerează pe uliţă…acolo… în crucea drumurilor, unde toţi se izbesc de el - arătă cu degetuţul lui murdar, dar sincer, copilul, cu ochii mai mari şi mai rugători ca nicicând, crezând până în ultima clipă că tatăl său este ocrotitorul tuturor, nu doar al familiei sale, şi că se va repezi pe poartă să vadă de rănile Străinului cel minunat de blând…care spunea vorbe vrăjite…şi să i le oblojească…

Dar tatăl se aplecase cu înverşunare peste ciolanele roţii: avea de câştigat bani buni, dacă termina carul de reparat şi întrulocat până seara…După ce-l făcuse pe micul zănatic să tacă, să nu pună-n primejdie casa lui şi familia - nu-i mai păsa decât de munca lui şi de visul la banii cei sunători…

-Tată…el sângerează… - mai încercă copilul în zdrenţe, disperat, dar toropit de oboseala încercării de a mărturisi, cât mai repede şi convingător, Adevărul.

Lemnarul mormăi ceva nedesluşit - şi-şi înfundă mai încăpăţânat capul între umerii vânjoşi. Ce-l interesa pe el că sângerează, pe uliţi, un vagabond, sau o mie de vagabonzi?….Câtă vreme legea Cetăţii nu e atinsă, câtă vreme soldaţii legii nu sunt…şi nu spun…nu dau de veste cu trâmbiţe - nici legionarii romani, nici oştenii Marelui Templu…Apoi, ridicând o clipă ochii:

-Decât să te prosteşti atâta, mai bine-ai ţine de lemnul ăsta! - îi spuse, cu năduf, fiului, care se clătina de oboseală. Nu-i bun, nu-i bun deloc lemnul ăsta - şi vecinul e pretenţios, ar vrea obezi de aur, poate…de aur, da…

Ca-n vis, fără să se gândească, micuţul puse mâna pe lemn…

Deodată, sub mâna Lemnarului-tată săltă, năvalnic zvâcni, ca o inimă imensă - perfect rotundă şi orbitor de luminoasă, sub razele sus trezite-ale soarelui - o roată de car: o roată cu spiţele ţesute numai şi numai din lumini! Lumina zvâcnea şi unduia printre spiţe, precum oglinda unui lac umbrit în adânc de mii de focuri tainice…

-Ptiu! - scuipă, înfricoşat şi înciudat, totodată, Lemnarul cel aprig de harnic şi ahotnic după bani. Drace! Ce-i asta, ce s-a-ntâmplat cu roata mea? Unde-i roata mea? A luat foc roata mea! - începu el să se jeluiască, aproape să plângă de spaimă - şi, cu cât lemnarul se jeluia, cu atât roata luminoasă se chircea, de durere amarnică, parcă - până se făcu mică, doar cât o minge scăpărătoare, precum un ochi dilatat, care stă să izbucnească, acu-acu, în disperat plâns de umilinţă…

Omul, speriat şi mânios, cu amândouă mâinile, înşfăcă şi făcu vânt mingii de lumină sub şopron, înfundând-o în deplin întuneric…sub paie…

Şi, după ce alungă roata de lumină, mult prea ciudată (“ce va zice vecinul, dacă-i voi schimba rotundul şi cunoscutul, cenuşiul de roată - cu ciudăţenia asta, de niciunde venită, iscată…? - blestemat e copilul ăsta, numai necazuri îmi face!”) - de sub privirile sale atât de ştiutoare de roată, atât de obişnuite cu cenuşiul roţii de lemn - se linişti în ritmul adormitor, ca de tobă, al cioplirii din teslă. Se linişti în Marea Ştiinţă-a cioplirii de aşchii.

…Şi, până-n seară, îşi termină treaba (niciun supărător foc nu mai izbucni de sub mână ori teslă, din lemn!) cu iscusinţa şi hărnicia lui atât de obişnuite - şi, la poartă, despărţit de vecin, se bucură de lumina amurgului, care se stingea, mat, în şekelii îndelung şi atât de cinstit trudiţi… Îl încerca o îngâmfare, umflată în piept, dar pe care se silea s-o ţină bine ascunsă, ca s-o deguste în voie, fără rivali şi împotrivitori: nimeni nu-i mai bun Meşteşugar decât el, nimeni! Mâinile lui plămădesc, vânjos şi degrabă, orice îşi vădeşte, clar şi la lumina zilei, fibra, ţesutul de artere ale pământului! Şi pentru ce face - câştigă bani mulţi, mulţi - deşi nu prea ştie să-i rostuiască, banii ăştia - şi ai lui din casă tot în zdrenţe se poartă…necum să mai aibă să dea şi altora, spre ajutorinţă…Dar el uneşte şi desparte, cu rost pentru ochi şi privire, tot ce-i văzut şi pipăit de mâinile sale…“Meşteşugar iscusit, deştept, nepreţuit Meşteşugar” - ce vorbe vrăjite, ce încântare fără seamăn de dulce, răsfăţătoare, atât de dulce-adormitoare…

Nici urmă, în urechile sale, de sunetul durerii vorbelor pruncului său: “Tată…el sângerează în uliţă…sângerează din pricina noastră…” Şi chiar să-şi fi amintit - la colţul de uliţă, la răscruce - acum, era pustiu. Nimeni nu mai stătea - nici să privească, măcar - d-apoi să se ţină de zboruri şi de luminate, blânde minuni, cu sufletele şi cu văzduhul…Întunericul era desăvârşit, în Vechea, Marea şi Sălbatica Cetate a Yerushalayimului.

…Numai într-un cotlon ascuns de şopron, un prunc zdrenţăros plângea sfâşietor, ţinând strâns lipită de inimă o minge micuţă de lină văpaie, o minge închipuind, în rostul ei, o roată de car - o roată care-l cuprindea, îl îmbrăţişa, la rându-i, între spiţele ei - spiţe aburind de o tainică, de nespus pentru alţii, lumină…Numai pruncul cel zdrenţăros şi umilit văzuse, în roata de lumină, oglindindu-se chipul cel nesfârşit de blând al Străinului…Străinul care, acum, stătea în trudnica încovoiere a Roţii - stătea răstignit pe Spiţele unei Uriaşe Cruci Rotitoare-n Văzduhuri. Văzduhuri dumnezeiesc de limpezi, înstelate-n puhoi nesfârşit de lumină… Atât de strâns ţinea copilul, cu degetele şi cu sufletul, Roata - încât, din palme,-i ţâşnea sângele - sânge de văpaie, luminând a mare şi tainică vestire, umilele paie-ale şoprului. Şi lumina Roţii pe care era, parcă, crucificat - el, zdrenţărosul prunc, dimpreună cu blândul Străin, până la contopirea-ntre ei - devenea, şi ea, sângerie…Izbăvitor veşmânt, ori mreajă de sânge aprins, se ţesea, pentru întreg pământul, acolo sus, între stele.

…Deasupra Yerushalayimului începu să cadă o ploaie tot mai deasă, pătrunzând printre scândurile şi căpriorii acoperişului de şopron, ca-ntr-o iesle pe care picurii de ploaie-o luminau îngereşte - şi deasupra căreia îşi lăsa, protectoare, îmbrăţişătoare, aripile, ca nişte Spiţe, o Cruce uriaşă, pe care, spre cele patru duhuri ale spaţiului lumii, sângele Pruncului şi sângele Marelui şi Tainicului Străin se-ngemănau.

Dar, deocamdată, această Cruce n-o vedea niciunul dintre preaiscusiţii Meşteşugari ai Pământului. Doar un oropsit prunc - nebun şi prost…care nici nu va-nvăţa vreodată să fie iscusit sclav, Rotar-Rotitor al Cenuşii…
 
Telefonul de Duminica noaptea

Intr-o duminica seara, un preot a lucrat pana tarziu, si s-a decis sa o sune pe sotia lui inainte de a pleca catre casa. Era aproximativ ora 10 seara, dar sotia lui nu i-a raspuns la telefon. Preotul a lasat telefonul sa sune de mai multe ori. I s-a parut ciudat ca nu a dat de sotia lui. S-a decis sa-si impacheteze lucrurile si sa incerce apoi din nou.
Cand a sunat a doua oara, ea a raspuns imediat. A intrebat-o de ce nu a ridicat receptorul mai devreme, dar ea mirata a spus ca telefonul nu a sunat. Totul a fost dat uitarii. Lunea urmatoare insa, preotul a primit un telefon la birou. Barbatul de la celalalt capat al firului vroia sa stie de ce a fost sunat duminica noaptea. Preotul era confuz si nu intelegea despre ce vorbea acesta. Apoi cealalta persoana a adaugat "A tot sunat, dar nu am raspuns."
In acel moment preotul si-a adus aminte de primul telefon dat acasa duminica seara. A realizat ca gresise numarul si si-a cerut scuze pentru deranj. I-a explicat barbatului ca a intentionat sa o sune pe sotia lui.
Acesta i-a raspuns: "Nu-i nicio problema. Permite-mi insa sa iti spun povestea mea. Vezi dumneata, duminica noaptea am vrut sa ma sinucid, dar inainte m-am rugat: Dumnezeule, daca esti acolo si nu vrei sa fac asta da-mi un semn. In acel moment telefonul a inceput sa sune. M-am uitat la apelant si scria Dumnezeu Atotputernicul. Mi-a fost frica sa raspund."

De atunci barbatul care a vrut sa se sinucida frecventeaza cu regularitate slujbele tinute de preot la biserica al carei nume este "Dumnezeu Atotputernicul"
 
Legenda celor 8 minute

Legenda spune ca o femeie saraca cu un copil in brate, trecand pe langa o pestera a auzit o voce misterioasa care i-a spus:
Intra si ia tot ceea ce iti doresti, dar sa nu uiti ceea ce-i mai important. Aminteste-ti ca dupa ce vei iesi poarta se va inchide pentru totdeauna. Asa ca profita de aceasta oportunitate, dar nu uita ce-i mai important.
Femeia a intrat in pestera si a gasit multe bogatii. Fascinata de aur si bijuterii, a asezat copilul pe o stanca si a inceput sa stranga de zor tot ce putea duce.
Vocea misterioasa i-a vorbit din nou: “ Ai doar 8 minute!”
Cand au trecut cele 8 minute, femeia, incarcata cu aur si pietre pretioase, a fugit afara din pestera si poarta s-a inchis.
Atunci si-a amintit ca a uitat copilul inauntru, iar poarta s-a inchis pentru totdeauna.
Bogatia a durat putin, iar disperarea pentru totdeauna.
La fel se intampla de multe ori si cu noi. Avem aproximativ 80 de ani pentru a trai in aceasta lume si o voce ne aminteste mereu:” Nu uita ce e cel mai important!”
Si cele mai importante sunt valorile spirituale, familia si copii, viata, educatia, bunul simt, reputatia, dragostea, adevarul si demnitatea de om.
In schimb castigurile, bogatia, placerile materiale ne fascineaza intr-atat incat uitam de ceea ce e mai important.
Asa ne risipim timpul si dam la o parte esentialul: “ Bogatia sufletului.”
Sa nu uitam niciodata ca viata in aceasta lume trece repede si ca moartea vine cand ne asteptam mai putin. Iar cand poarta vietii se inchide pentru noi, nu ne mai folosesc la nimic regretele.

Traim intr-o lume de probleme, nelinistiti, si toate numai pentru ca am uitat ce e cel mai important: “Bogatia sufletului!”
 
Un fotbalist a fost chemat în instanţă ca şi martor. Era unul dintre acei jucători care nu ies în evidenţă, recunoscut pentru extraordinara sa modestie.

Cu mare jenă s-a îndreptat spre boxa martorilor, a jurat să spună adevărul, tot adevărul şi numai adevărul, după care a început să răspundă la întrebările preliminarii…

“Eşti jucător de fotbal?”
“Da, domnule, sunt.”
“Eşti talentat?” Fotbalistul s-a oprit pentru moment, şi a privit stingher prin sală. În cele din urmă, şi-a luat inima în dinţi şi a răspuns.
“Sunt un foarte bun fotbalist, probabil printre cei mai buni din ţară.”
Toţi cei prezenţi în sală au izbucnit în râs.
După proces, antrenorul l-a chemat pe fotbalist la el, spunându-i că a fost foarte surprins de lăudăroşenie lui.
“Ce puteam eu să fac, domnule antrenor?”, a răspuns trist jucătorul. “Eram sub jurământ.”

Fiecare dintre noi simţim în adâncul nostru că avem ceva minunat în noi, că suntem unici şi deosebiţi. Oare cum ar arăta viaţa noastră dacă am avea şi curajul să recunoaştem acest lucru şi să ne asumăm responsabilitatea pentru valorificarea a ceea ce suntem cu adevărat?
 
Prietenia-comoara cea mai de pret

Într-o zi, Petru a găsit o hartă pe care era marcat drumul către o comoară inestimabilă. “Voi găsi această comoară şi aşa, voi avea parte şi de ceva aventură!” exclamă el.
Şi iată, că porni la drum. Şi merse, ce merse şi ajunge la o pădure. Acolo l-a întâlnit pe Leu, pe care îl întrebă:” Eşti suficient de puternic şi curajos pentru a veni cu mine la o vânătoare de comori? Leul acceptă propunerea lui Petru şi îl însoţi pe acesta la drum. Pădurea era foarte deasă şi întunecoasă, iar lui Petru i se făcu frică însă, cu Leul lângă el reuşi să o străbată până la capăt.
Când cei doi ajunsese la poalele unui munte, îl întâlniră pe Vultur. “Ai o vedere excelentă şi poţi să ne alarmezi de pericole. Nu doreşti să vii cu noi, suntem în căutarea unei comori?”, îl întreabă Petru. Vulturul acceptă propunerea făcută de Petru şi îi însoţeşte pe cei doi la drum. Muntele pe care trebuiau să îl străbată era foarte înalt şi stâncos. Leul alunecă, însă Petru a fost suficient de iute să îi dea o mână de ajutor şi să îl tragă sus. Vulturul, cu vederea lui ascuţită, era foarte atent la fiecare pas pe care îl faceau cei doi tovarăşi de drum.
Curând, au ajuns la valea din josul muntelui, unde au întâlnit-o pe Oaie. “Vei dori să ne însoţeşti în căutarea unei comori şi să ne ţii de cald când ne este frig?”, o întrebă Petru pe Oaie. Aceasta acceptă propunerea lui Petru şi astfel, porniră toţi la drum. Un vânt rece străbătu întreaga pajişte iar toţi se îngrămădiră lângă Oaie, ca să le ţină de cald.
Apoi, cei patru ajunsese, în final, în deşert unde se întâlni cu Cămila. “Eşti numită oaia deşertului” îi spuse Petru acesteia. “Ne vei ajuta să străbatem întregul deşert şi să ne însoţeşti în călătoria noastră, în cautarea comorii?”. Zis şi făcut. Cămila acceptă popunerea lui Petru şi astfel că el, Oaia şi Leul se urcă pe ea, iar împreună şi fericiţi străbat întreg deşertul cu Vulturul deasupra lor, bucurându-se de spectacol.
Cei cinci, ajung în cele din urmă, lângă ocean unde o întâlnesc pe Broasca Ţestoasă de mare. “Suntem în căutarea unei comori şi ne gândeam dacă ne poţi ajuta să străbatem oceanul? întreabă Petru. Broasca le răspunse afirmativ şi astfel că porniră toţi la drum.
Valurile puternice aproape că îi înecă, însă Broasca Ţestoasă îi îndreptă cu dibăcie către ţărm, unde îi aştepta Bufniţa.
Acesta le vorbi cu înţelepciunea ei străveche, spunându-le aşa: “Felicitări, aţi găsit comoara.”
“Unde este?” exclamă toţi surprinşi.
“Împreună aţi străbătut pădurea, aţi urcat muntele, aţi înfruntat valea, aţi întâmpinat cu curaj deşertul şi aţi traversat oceanul. Niciodată nu aţi fi reuşit unul fără celălalt.”

Toţi s-au uitat unul la celălalt şi au realizat că Bufniţa avea dreptate! Toţi au găsit PRIETENIA!…Şi, într-adevăr, au găsit cea mai de preţ comoară!
 
SONATA LUNII

Care dintre noi n-a avut vreodata un moment de mare durere?
Cine n-a simtit in vreun moment al vietii dorinta de a renunta?
Cine inca nu s-a simtit singur, extrem de singur si a avut senzatia de a fi pierdut sensul sperantei?
Nici oamenii faimosi, bogati, importanti nu sunt scutiti de a avea momentele lor de singuratate si de adanca amaraciune. La fel i s-a intamplat unuia din recunoscutii compozitori ai tuturor timpurilor, Ludwig Van Beethoven, nascut in anul 1770, in Bonn, Germania, care a murit in anul 1827, in Viena, Austria.
Beethoven traia una din aceste zile triste, fara stralucire si fara lumina. Era foarte abatut din cauza mortii unui principe al Germaniei care fusese ca un tata pentru el.
Tanarul compozitor suferea de o mare lipsa de afectivitate. Tatal sau era alcoolic inrait si il batea. A murit pe strada din cauza betiei. Mama sa a murit foarte tanara. Fratele sau de sange nu l-a ajutat niciodata cu nimic si la toate astea se adauga agravarea bolii sale. Simptomele de surzenie incepeau sa-l tulbure, gata sa-l lase nervos si iritat.
Beethoven putea sa auda doar folosind un fel de trombon ( palnie ) acustic in ureche. Lua cu sine totdeauna o hartie si un caiet pentru ca oamenii sa-si scrie ideile si asa sa poata comunica, insa nu toti aveau rabdare pentru asta, nici ca sa-le citeasca de pe buze.
Dar cum niciun fiu al lui Dumnezeu nu este uitat, sosi ajutorul spiritual, prin intermediul unei fete oarbe, care locuia in aceeasi modesta pensiune, unde se mutase Beethoven, si care ii spuse aproape strigand „Eu as da totul ca sa pot vedea o noapte cu clar de luna”.
Auzind-o, Beethoven se emotiona pana la lacrimi. La urma urmei, el putea vedea! El isi putea pune maiestria in compozitiile sale.
Pofta de viata ii reveni si atunci compuse una din piesele cele mai frumoase ale umanitatii: „Sonata Clar de luna”.
In tema sa, melodia imita pasii lenti ai unor persoane, probabil ai sai sau ai altora, care duceau sicriul mortuar al principelui, protectorul sau.
Privind la cerul argintat de clarul de luna si amintindu-si de tanara oarba, ca si cand s-ar intreba de cauza mortii unui mecena atat de iubit, el se lasa cufundat intr-un moment de adanca meditatie transcendentala.
Unii specialisti in muzica spun ca cele trei note, care se repeta insistent in tema primei parti a Sonatei, sunt cele trei silabe ale cuvantului „why?” (de ce?) sau ale altui cuvant sinonim, in germana.
Dupa ani de la depasirea suferintei, va veni incomparabila “Oda a bucuriei”, ultima parte din Simfonia a IX-a, care incununeaza misiunea acestui compozitor, deja cu totul surd.
“Oda bucuriei” exprima recunostinta sa adusa vietii, pentru faptul de a nu se fi sinucis.
Totul datorita acelei fete oarbe, care i-a inspirat dorinta de a transpune in note muzicale o noapte cu luna.
Cu sensibilitatea sa, Beethoven a descris, prin melodie, frumusetea unei nopti scaldate de clarul de luna [razele lunii], pentru cineva care nu putea vedea cu propriii sai ochi.
Ludwig van Beethoven este unanim recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. El a lasat posteritatii opere nemuritoare, printre care: noua simfonii (a III-a Eroica, a IV-a a Destinului, a VI-a Pastorala, a IX-a cu finalul Oda bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptata ca imn oficial al Uniunii Europene); cinci concerte pentru pian si orchestra (remarcabile al IV-lea si al V-lea Imperialul); un concert pentru vioara si orchestra; Missa solemnis; 32 Sonate pentru pian (printre care a VIII-a Patetica, a XIV-a Clar de luna, a XXIII-a Appassionata); Sonate pentru vioara si pian (mai cunoscuta Sonata Kreutzer); 16 cvartete pentru coarde; Opera Fidelio. Productia muzicala a lui Beethoven este considerata in mod traditional ca o punte intre Clasicism si Romantism
Clar de luna este Sonata pentru pian nr. XIV in do diez minor, cunoscuta si cu numele de Sonata lunii. Beethoven a compus aceasta sonata in 1801 si a dedicat-o Contesei Giulietta Guicciardi de care era indragostit. In 1832, poetul Ludwig Rellstab a comparat melodia acestei sonate cu lumina lunii reflectata pe un lac. De atunci piesa este cunoscuta ca “Sonata lunii”. Sonata are trei miscari (parti).

Enrique Baldovino
 
Gradinarul si discipolul

A fost odata un gradinar care era foarte priceput. Atat de priceput incat ii mersese vestea si in tinuturile invecinate, si multi dintre parinti isi trimiteau odraslele la el ca sa invete mestesugul.
Gradinarul ii primea si ii invata cu bucurie, iar discipolii sai reuseau dupa un timp sa cultive plante la fel de frumoase si de sanatoase ca si ale maestrului lor.
Intr-o zi a venit la el un tanar foarte dornic sa invete arta gradinaritului. Batranul l-a primit, l-a pus intr-o grupa de incepatori si s-au apucat de treaba. Cu totii munceau cu spor si voie buna, iar dupa o vreme au inceput sa apara primele rezultate. Micile plantute care se iveau din pamant erau la fel de frumoase si de sanatoase ca si cele ale gradinarului, cu o singura exceptie. Plantele ingrijite de tanarul nostru pareau bolnave si neajutorate.
Desi atat gradinarul cat si tanarul le acordau o atentie speciala, rasadurile o duceau din ce in ce mai prost pe zi ce trecea.
Intrigat, batranul a luat o torta si s-a furisat langa stratul respectiv dupa apusul soarelui, asezandu-se la panda. Nu mult dupa miezul noptii el a zarit o silueta in intuneric apropiindu-se de strat. A aprins torta si a sarit din ascunzis surprinzandu-l pe hot.

Mare a fost mirarea batranului cand a vazut ca cel prins era chiar discipolul, care nelinistit de evolutia plantelor sale venea in fiecare noapte sa verifice daca radacinile au mai crescut sau nu.
 
Eu inca mai cresc

Edmund Hillary a fost primul om care a escaladat muntele Everest. In 29 Mai 1953 a urcat pe cel mai inalt munte stiut de oameni. A fost rasplatit pentru eforturile sale.
Cu toate acestea, pana nu citim cartea sa, "High Adventure", nu putem intelege ca Hillary a trebuit sa creasca pentru a obtine acest succes.
Vezi, in 1952 a incercat sa urce pe muntele Everest, dar a esuat. Cateva saptamani mai tarziu, un grup de englezi l-a rugat sa le adreseze cateva cuvinte membrilor. Hillary a pasit pe scena in aplauze furtunoase. Audienta recunostea incercarea sa de a atinge excelenta, dar Edmund Hillary se considera un esec. S-a dus de langa microfon si a inaintat pana pe marginea platformei.
A ridicat pumnul catre o poza a muntelui. A spus cu voce tare:

''Everestule, tu m-ai invins prima data, dar eu te voi invinge data viitoare pentru ca tu ai crescut deja cat ai putut sa cresti... dar eu inca mai cresc!''
 
CUNUNA DE FLORI

Bunicul Nicolae a dus o viata linistita si cumpatata. De aceea la adanci batraneti, avea fata rumana, iar parul ii era in intregime alb. Cand si-a serbat a optzecea oara ziua de nastere, copiii sai s-au adunat in jurul lui, sa il sarbatoreasca si sa ii ureze multa sanatate.
Dupa fii, a venit randul nepoteilor, care i-au pus pe cap, o cununa de crini albi, ca parul lui si de trandafiri, rumeni ca obrajii.
Atunci batranul multumindu-le, le-a zis:
- Cununa este frumoasa, si-mi place mult. Dar cea mai frumoasa cununa a parintilor si a bunicilor este sa aiba copii si nepoti care sa semene trandafirului prin frumusete si crinului prin curatia si nevinovatia inimii lor. Nu avem pe cine sa punem sa picteze aceasta cununa de flori si sa scrie in mijlocul ei cuvintele urmatoare; voi insa sa le pecetluiti in inimile voastre si sa le spuneti si altora ca amintire.

Cand dorintele tale vor avea a crinului candoare,
Chipul tau va fi impodobit cu a trandafirului culoare...
 
> Povestea ochilor
> >
> > A fost odata o fata oarba care se
> > ura pe ea insasi din cauza ca era oarba. Ea ura pe toata
> > lumea, cu exceptia prietenului ei iubitor. El era
> > intotdeauna gata sa o ajute.
> >
> > Intr-o zi ea i-a spus lui:
> > "Daca as putea sa vad lumea, eu m-as casatori cu
> > tine."
> >
> > Intr-o zi cineva i-a donat pentru transplant ochi. Cand
> > bandajele au fost luate , ea a putut sa vada totul, inclusiv
> > pe prietenul ei.
> >
> > El a intrebat-o:
> > "Acum ca tu poti vedea lumea, te casatoresti cu
> > mine?"
> >
> > Fata s-a uitat la el si a vazut ca el este orb. Numai
> > vazand ochii lui inchisi a socat-o. Ea nu se astepta la
> > asta. Gandul ca trebuie sa se uite la ochii lui inchisi
> > toata viata ei a facut-o sa-l refuze.
> >
> > Prietenul ei a plecat
> > si a daua zi i-a scris o nota spunand:
> > "Sa ai grija de ochii tai, draga mea, pentru ca
> > inainte sa fie ai tai, au fost ai mei!"
> >
> > Asa este si cu mintea omeneasca care lucreaza aproape
> > intodeauna cand starea noastra se schimba. Numai cativa
> > dintre noi ne reamintim cum a fost inainte viata
> > noastra si cine a fost alaturi de noi in cele mai dureroase
> > situatii.
> >
> > Viata este un
> > cadou!
> >
> > Astazi, inainte sa spui cuiva un cuvant rau, gandeste-te la
> > cineva care nu poate sa vorbeasca.
> >
> > Inainte sa spui ca mancarea nu este gustoasa, gandeste-te
> > la cineva care nu are ce sa manance.
> >
> > Inainte sa-ti judeci sotul sau sotia, gandeste-te la cineva
> > care plange la Dumnezeu pentru o companie.
> >
> > Astazi, inainte sa te plangi despre viata, gandeste-te la
> > cineva care a plecat de tanar de pe acest pamant..
> >
> > Inainte sa te plangi de copii, gandeste-te la cineva
> > care ar dori sa aiba copii.
> >
> > Inainte sa te plangi de cineva ca nu ti-a curatat casa sau
> > nu a
> > maturat-o, gandeste-te la oamenii care traiesc pe strada.
> >
> > Inainte sa te plangi de distanta parcursa cu masina,
> > gandeste-te la cineva care merge pe jos aceeasi distanta.
> >
> > Si cand tu esti obosit si te plangi de serviciu,
> > gandeste-te la
> > someri, la cei care ar dori sa aibe un loc de munca.
> >
> > Inainte sa arati cu degetul si sa condamni pe cineva,
> > adu-ti aminte ca nimeni dintre noi nu este fara pacat si noi
> > toti trebuie sa raspundem in fata Facatorului nostru.
> >
> > Si cand ganduri depresive te doboara, pune un zambet pe
> > fata si multumeste-i lui Dumnezeu ca esti in viata!
> >
 
Portretul tatalui

In urma cu multi ani, un negustor foarte bogat,s-a stins din viata pe neasteptate, si a lasat in urma lui foarte multe averi. Nu avea nici o ruda apropiata pe nimeni.
Se stia ca are un fiu care fusese trimis in strainatate inca de cand era copil. Nimeni nu stia cum arata acest fiu, asa ca nu puteau sa-l recunoasca pe adevaratul mostenitor.
Toata lumea, se intreba: cine va fi acela care va mosteni averea cea mare a negustorului?
Dupa ceva vreme, iata ca au sosit in oras trei tineri si fiecare dintre ei, spunea ca el este fiul si mostenitorul adevarat al bogatasului.
Pe cine sa crezi? Toti trei au venit inaintea judecatorului si au cerut sa li se faca dreptate. Atunci, judecatorul a cerut sa i se aduca portretul negustorului. Apoi, a zis catre cei trei tineri:
- Mostenirea se cuvine aceluia care va lovi cu sageata in semnul pe care l-am pus pe portret.
Cel dintai, a intins arcul cu indemanare, a ochit linistit si apoi a tras aproape de semn.
Cel de al doilea a tras si mai aproape de semn.
Cand veni randul celui de al treilea, acesta intinse arcul cu sfiala, incepu sa tremure si aproape plangand zise:
- Nu, asta nu pot s-o fac. Nu ma lasa inima sa trag in portretul preaiubitului meu tata, pe care il vad in fata mea si parca e viu... Mai bine ma lipsesc de toata mostenirea... Eu nu pot sa-l batjocoresc dupa moarte.
Atunci judecatorul a zis.
- Tu esti adevaratul fiu si adevaratul mostenitor. Ceilalti doi care au ochit atat de bine sunt niste inselatori, caci un fiu adevarat nu poate intinde arcul cu atata nepasare ca sa strapunga inima tatalui sau iubit.

Acesta este inceputul biruintii,
In viata sa-ti cinstesti intai, parintii
.
 
Casa Domnului

Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:.
- Mamă, de ce plângi?
- Fata mea, sunt zile grele nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat, unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca vai de ea…
- Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom muta?
Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înţeles că, în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletului omului, dar credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al vieţii e străbătut mai uşor.
"Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţa prin foc până ce străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri, până ce se curăţă şi se lămuresc.”

„De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
 
Sfânta simplitate

Un preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o:
- Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate am vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la predică?
- Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea să vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma? Apa trece prin ele şi le curăţă. Credeţi că au ele habar- de cum le-a curăţat apa? Şi cu toate astea, devin albe şi fru¬moase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar simt în suflet căl¬dura Duhului Sfânt, Care mă curăţeşte de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele.
Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci şi cu sufletul.

"La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume fel de a gândi."
 
Ceasul mântuirii

Într-o mănăstire aflată la poalele unui munte înalt, acoperit de păduri, trăia odată, un călugăr bătrân, căruia I se dusese vestea pentru înţelepciunea sa. Într-o dimineaţă, a venit la el un tânăr şi l-a întrebat:
- Sfinţia ta, am auzit că, pentru a ne mântui, trebuie să ne căim, să ne pară rău de toate păcatele ce le-am săvârşit de-a lungul vieţii. Dar, părinte, cât trebuie noi să ne căim?
- Fiule, este de ajuns dacă te căleşti o singură clipă, înaintea morţii.
- Atât de puţin, părinte?
- Da, fiul meu!
- Dar, de unde să ştiu eu când se apropie ceasul acela?
- Moartea poate veni oricând, aşa că aşteapt-o pregătit, m orice moment să te poată găsi cu smerenie şi căinţă în suflet.
Dumnezeu este bun şi iertător. Cine regretă din suflet pentru greşelile sale şi caută să nu mai păcătuiască, acela are parte de o viaţă frumoasă şi de liniştea sufle¬tului. Dar, mai mult decât orice, doar acela poate spera la mântuire, la viaţa veşnică.

"Neştiind locul şi vremea în care ne aşteaptă moartea, o vom aştepta noi oriunde şi oricând." (Fericitul Augustin)
 
E o poveste despre un individ care pleaca din satul sau din India, si se intalneste cu ceea ce noi in India numim Suniasih. Suniasih este un cersetor ratacitor, este persoana care atingand iluminarea intelege ca intreaga lume e casa lui, intelege ca cerul e acoperisul, iar Dumnezeu e tatal sau si va avea grija de el. Asa ca se muta dintr-un loc in altul in acelasi fel in care noi ne mutam dintr-o camera a casei noastre in alta.

Sateanul ii spune cand il intalneste :
“Nu pot sa cred asta!”,
iar Suniasih-ul il intreaba: “Ce anume nu poti crede?”

Iar omul ii raspunde: “Am avut un vis despre tine noaptea trecuta. Am visat ca stapanul Vishnu mi-a spus – maine pe la ora 11 pleaca din sat, si te vei intalni cu acest Suniasih ratacitor- si uite, te-am intalnit.”
“ce altceva ti-a mai spus stapanul Vishnu?”, l-a intrebat Suniasih-ul.

Iar barbatul raspunde: “Mi-a spus daca omul iti va da piatra pretioasa pe care o are, vei fi cel mai bogat om din toata lumea. Imi vei da piatra?”
Asa ca Suniasih-ul ii spune : “Asteapta putin!” si se pune sa caute prin saculetul lui, apoi ii spune:
“Aceasta ar fi piatra despre care vorbest?”

Omului nu i-a venit sa creada. Deoarece era un diamant, cel mai mare diamant in lume. L-a tinut in mana, si l-a intrebat pe Suniasih:
“Pot sa-l iau?”
Iar Suniasih-ul ii raspunde: “Desigur, l-am gasit intr-o padure, esti binevenit sa-l pastrezi.” Si a plecat mai departe, s-a asezat sub un copac la marginea orasului.

Omul a tinut acel diamant in maini, si cat de extraordinar de mare era fericirea lui. La fel de mare ca fericirea noastra in ziua in care chiar primim ceva ce ne doream foarte mult.

V-ati oprit vreodata sa va intrebati cat de mult dureaza? Cat de mult a durat bucuria? Cate minute, cate secunde? Imediat dupa incepeti sa cautati altceva.

Ei bine, deci tipul are diamantul. Iar apoi in loc sa se duca acasa, se aseaza si el sub un copac, si intreaga zi sta acolo scufundat in ganduri, iar spre seara, merge inapoi in locul in care statea Suniasih-ul, ii da inapoi diamantul si ii spune:
“Poti sa-mi faci o favoare?”
“Ce?” intreaba Suniasih-ul.
Ai putea sa-mi dai bogatiile care fac posibil gestul tau de a darui aceasta piatra asa de usor?”

Basmul din Carpaţi -

(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?”, îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi.. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul.
Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul. Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”. Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”.
“Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui. Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!” Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…” Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe.. “Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară. Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…” Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Şi atunci copilul văzu! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase. “Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul. (…)

Fragment din textul “Basmul din Carpaţi”, publicat în cartea lui Dan Puric, “despre Omul Frumos”

Odata, un taran a vrut sa-i incerce pe cei patru fii ai sai. I-a chemat dimineata la el si i-a dat fiecaruia cate o piersica. A plecat apoi la camp, lasandu-i sa-si vada de treburi si sa-si imparta ziua cum cred ei de cuviinta. Seara insa, cand s-a intors, i-a chemat pe toti patru in tinda si l-a intrebat pe cel mai mare:
- Spune-mi, ce-ai facut cu piersica ta ?
- Ce sa fac, tatuca, am mancat-o si-ti multumesc. A fost tare buna. Am luat, apoi, samburele, l-am plantat in spatele casei, am udat locul si nadajduiesc sa
creasca acolo un piersic frumos si roditor.
- Bine ai facut, baiatul tatii, sunt sigur ca tu o sa ajungi un bun gospodar. Dar tu, ii zise celui de-al doilea, ce-ai facut cu piersica ta ?
- Am mancat-o. A fost atat de buna, coapta si frageda…
- Si apoi ?
- Pai, am aruncat samburele si m-am dus la mama sa-i mai cer cateva, ca tare bune erau.
- Fiule, zise atunci omul cu intristare in glas, ai grija sa nu ajungi un om lacom ca “lacomul mai mult pierde si lenesul mai mult alearga”.
Dar tie ti-a placut piersica, a fost buna? – l-a intrebat taranul si pe cel de-al treilea fiu al sau.
- Nu stiu.
- Cum nu stii, da’ ce-ai facut cu ea ?
- Am vandut-o. M-am dus cu ea in targ si am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o sa ajungi mare negustor, dar ai grija ca nu toate sunt de vanzare in viata; mai ales, nu ceea ce ai primit de la parinti.
In sfarsit, taranul l-a intrebat si pe ultimul baiat, cel mai mic dintre toti.
- Dar tie ti-a placut piersica ?
- Nici eu nu stiu, tatuca.
- Cum, si tu ai vandut-o ?
- Nu, tata. Eu m-am dus in vizita la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, si i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea si mi-a multumit din suflet.
Cu lacrimi in ochi, tatal si-a luat copilasul pe genunchi si i-a spus:
- Nu stiu ce te vei face tu in viata, dar stiu ca, indiferent ce drum vei urma, vei fi un bun crestin si asta e tot ce conteaza.

Poveste Caligrafiata

In Japonia era un obicei, ca ori de cate ori intalneai un calugar ZEN sa il opresti si sa il rogi sa iti caligrafieze cateva cuvinte pe care apoi le pastrai ca pe un talisman aducator de noroc si fericire, tie si familiei tale. Intr-o zi calduroasa de vara, trecea un mare nobil dus de 4 slujitori intr-o lectica. Era tare grea lectica aceea, pentru ca nobilul nu traia de loc rau, desi daca l-ai fi intrebat pe el, ti-ar fi spus ca e tare stramtorat si necajit… Lectica trecu pe la amiaza pe langa un calugar ZEN, care mergea linistit, privind in zare fara sa para deranjat de praful de pe drum sau de fierbintelala aerului. Slujitorii in graba lor de a ajunge la destinatie, mai ca il lovira pe calugar, si astfel il cam leganara pe pasagerul “sus-pus”. Acesta scoase capul din adapostul de matase si incepu sa ii certe pe bietii carausi, doar ca ii cam ramasera cuvintele in gat, cand isi dadu seama ca tocmai trecuse pe langa un calugar ZEN.

- Opriti, netrebnicilor tipa el cu o voce gatuita de furie. Opriti si intoarceti-va!Slujitorii intoarsera lectica dupa porunca ajungandu-l repede din urma pe calugar.

- Hei, tu, zise marele nobil, te rog sa imi scrii si mie cateva cuvinte aducatoare de noroc pentru mine si familia mea!

Calugarul se opri si fara vreun cuvant scoase de la brau ustensilele trebuitoare scrisului si se aseza in praful drumului, caligrafiind cu mare grija cateva cuvinte. Termina in cateva minute care i se parura o vesnicie nobilului. Presara cenusa pe hartia de orez proaspat asternuta scrisa, o intinse nobilului cu o plecaciune, se scutura de praf si pleca. Nobilul lua “comoara” cu degete nerabdatoare si le porunci slujitorilor sa porneasca, lasandu-l in urma pe calugar. Dupa o vreme nerabdarea nu ii mai dadu ragaz nobilului asa ca desfacu cu grija hartia cea fina de orez spre a citi cuvintele magice care aveau sa ii aduca si lui si famileiei lui fericire vesnica.

INTAI MOARE TATAL, PE URMA MOARE FIUL SI PE URMA MOARE NEPOTUL! citi cu mare mirare nobilul!

Furia il gatui si il facu sa strige pitigaiat: _ Intoarceti lectica acum, va poruncesc sa alergati sa il prindem pe netrebnicul care si-a batut joc de mine si de familia mea. Bietii slujitori alergara cat putura de repede, manati de ploaia de injurii care ieseau fara incetare din gura nobila a “greutatii” pe care o aveau de dus. Ajunsera in cele din urma pe calugar din urma. Nobilul se dadu jos si se repezi la calugar, insafacandu-l de marginile chimonoului.

-Nenorocitule, cum ai indraznit sa scrii asa ceva. Cum adica INTAI MOARE TATAL, PE URMA MOARE FIUL SI PE URMA MOARE NEPOTUL?Imi doresti moartea mie si a lor mei? Pentru asta vei plati cu viata ta netrebnica si zicand acestea dadu sa isi scoata sabia sa ii taie gatul calugarului. Acesta cu voce blanda si luminoasa il intreba senin pe nobil: AI FI PREFERAT SA ITI MOARA MAI INTAI NEPOTUL SAU SA ITI MOARE FIUL? Daca se va intampla asa cum am scris eu, viata ta va fi una fericita…vei trai sa te bucuri de ai tai, daca se va intampla altfel… Nobilul isi dadu seama de gresala sa, si se pleca de trei ori in fata calugarului, strangand la piept bucata de hartie pe care se afla scrisa cea mai de pret urare! Cele mai simple bucurii ale vietii si mai ales cursul firesc al curgerii sale sunt si cel mai usor de trecut cu vederea… De multe ori luam “de-a gata” viata si vedem mai ales ce ne lipseste nu ce avem!“

Un fermier avea un cal,dar,intr-o zi,acesta a fugit,astfel incat fermierul si fiul lui au inceput sa se inhame la plug.Vecinii le-au zis:''O ce ghinion ca v-a fugit calul!''Fermierul a raspuns simplu:''Ghinion,noroc,cine stie?''
In saptamana urmatoare,calul s-a intors la ferma,aducand o herghelie de cai salbatici cu el. ''Ce noroc!'',au exclamat vecinii,dar fermierul a raspuns:''Noroc,ghinion - cine stie?'' Apoi fiul fermierului a fost aruncat de unul dintre caii salbatici,in timp ce incerca sa-l calareasca si si-a rupt piciorul. ''Ah , ce ghinion groaznic'', i-au compatimit vecinii.Din nou , fermierul a raspuns ''Ghinion,noroc,cine stie?''
Cateva saptamani mai tarziu, regele i-a recrutat pe toti tinerii in armata lui,ca sa-i pregateasca pentru batalie.Fiul cu piciorul rupt a fost lasat acasa. ''Ce noroc ca fiul tau nu a fost fortat sa se duca la razboi!'', au exclamat vecinii. Iar fermierul a spus:''Noroc,ghinion - cine stie?''

Gustul clipei

Un călător întîlni un tigru. Fugi, urmărit de tigru, pînă ajunse la o prăpastie. Se agăţă de corzile unei viţe sălbatice şi-şi dădu drumul în prăpastie. Tigrul îl aştepta sus. Omul privi în jos şi văzu că în fundul prăpastiei îl pîndea alt tigru. Şi doi şoareci începură să roadă corzile viţei ... Atunci, omul văzu, crescută într-o crăpătură a stîncii, o fragă. Ţinîndu-se de corzi, se întinse şi o culese. O băgă în gură, incet. Ce gust minunat avea !

O ceaşcă cu ceai

Nan-in, un maestru din epoca Meiji (1868-1912), a fost vizitat de un profesor universitar, care dorea să cunoască ce înseamnă filozofia Zen.

Nan-in îl servi cu ceai. A umplut ceaşca oaspetelui, dar a continuat să toarne.

Profesorul îl privi mirat şi-i spuse:

- Ceaşca s-a umplut, nu mai încape nimic !

- Tu, ca şi această ceaşcă, eşti plin de părerile tale, de prejudecăţi. Cum să-ţi explic ce înseamnă Zen, dacă nu are unde să intre ? Goleşte-ţi întîi ceaşca ...

O femeie aflata in coma era pe punctul de a muri. Dintr-o data, ea s-a simtit ridicata la cer si s-a trezit in fata Scaunului Judecatii de Apoi.

- Cine esti? a intrebat-o o Voce.
- Sunt sotia primarului, a raspuns ea.
- Nu te-am intrebat a cui sotie esti, ci cine esti tu.
- Sunt mama a patru copii.
- Nu te-am intrebat a cui mama esti, ci cine esti tu.
- Sunt invatatoare.
- Nu te-am intrebat ce profesie ai, ci cine esti tu.

Si dialogul a continuat in acelasi fel. Orice ar fi raspuns femeia, cuvintele ei nu pareau sa raspunda la intrebarea: “Cine esti tu?”

- Sunt crestina.
- Nu te-am intrebat care este religia ta, ci cine esti tu.
- Sunt cea care a fost la biserica in fiecare zi si le-a dat de pomana celor sarmani.
- Nu te-am intrebat ce ai facut, ci cine esti tu.

In mod evident, ea nu a trecut de examen, caci a fost trimisa inapoi pe pamant. Cand s-a trezit din coma, femeia s-a decis sa afle cine este. Si astfel, intreaga ei viata s-a schimbat.
Datoria voastra este sa fiti. Nu sa fiti cineva, nici sa nu fiti nimic - caci asa se nasc lacomia si ambitiile; nu sa fiti cutare sau cutare - caci asa deveniti conditionati; ci pur si simplu sa fiti.

Fereastra sufletului




O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit.

În prima dimineaţa din noua casă , în timp ce îşi savurau cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearceafurile în balcon .

CE CEARCEAFURI MURDARE ÎNTINDE VECINA NOASTRĂ ÎN BALCON... !

Cred că are nevoie de un nou săpun...poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele cearceafurile !

Soţul ei privi şi rămase tăcut.

Şi aşa, la fiecare două sau trei zile femeia repeta observaţiile, în timp ce vecina îşi întindea rufele la soare.

După o lună femeia rămase surprinsă văzând că vecina sa întindea cearceafuri mult mai curate şi îi spuse soţului ei: Priveşte, a învăţat să spele rufele! O fi învăţându-o altă vecină??

Soţul ei îi răspunse:

"Nu, azi m-am trezit mai de dimineaţă şi am spălat geamurile casei noastre ! "

Viaţă este aşa! Totul depinde de curăţenia ferestrei sufletului nostru prin care observăm faptele. Înainte de a critica, potrivit ar fi să ne verificăm şi să ne curăţăm sufletul pentru a putea vedea clar. Atunci am vedea mai clar puritatea sufletească a celorlalţi...

Povestea arborelui bătrân


Se spune ca a existat odata un arbore batran si maiestuos, cu ramurile intinse spre cer. Cand inflorea, fluturi de toate formele si culorile veneau de pretutindeni si dansau in jurul lui. Cand facea fructe, pasari din tari indepartate veneau sa guste din ele. Ramurile sale aratau ca niste brate vanjoase. Era minunat.

Un baietel obisnuia sa vina si sa se joace sub el in fiecare zi, iar copacul s-a obisnuit cu el si a inceput sa-l iubeasca. Ceea ce este mare si batran se poate indragosti de ceea ce este mic si tanar, cu conditia sa nu fie atasat de ideea ca el este mare, iar celalalt mic. Copacul nu avea aceasta idee, asa ca s-a indragostit de baiat.



(Egoul incearca intotdeauna sa iubeasca ceea ce este mai mare decat el. Pentru adevarata iubire, nimic nu este insa mare sau mic. Ea ii imbratiseaza pe toti cei de care se apropie).



Asadar, copacul s-a indragostit de baietelul care venea in fiecare zi sa se joace sub el. Ramurile sale erau foarte inalte, dar el si le apleca, pentru ca baiatul sa le poata atinge pentru a-i mangaia florile si pentru a-i culege fructele.



(Iubirea este intotdeauna gata sa se incline; egoul, niciodata. Daca incerci sa te apropii de un ego, acesta se va inalta si mai mult, devenind atat de rigid incat sa nu-l poti atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care sta pe tronul puterii, este considerat a fi mare.)



Asadar, ori de cate ori venea copilul, arborele isi pleca ramurile. Cand micutul ii mangaia florile, batranul copac se simtea cuprins de un val incredibil de fericire.



(Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand poate darui ceva; egoul nu este fericit decat atunci cand poate lua ceva de la altcineva).



Baiatul a crescut. Uneori, dormea in poala copacului, alteori ii manca fructele, sau purta o coroana impletita din florile sale. Se simtea atunci de parca ar fi fost regele junglei.



(Florile iubirii te fac intotdeauna sa te simti ca un rege, in timp ce ghimpii egoului te fac sa te simti mizerabil)



Vazand cum baiatul poarta o cununa din florile sale, dansand cu ea, copacul se simtea fericit. Il aproba cu ramurile sale; canta in bataia vantului. Baiatul a crescut si mai mult. A inceput sa se catere in copac, leganandu-se pe ramurile sale. Ori de cate ori se odihnea pe ele, copacul se simtea fericit.



(Iubirea este intotdeauna fericita atunci cand altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decat atunci cand altcineva il reconforteaza).



Timpul a trecut, iar baiatul a inceput sa fie apasat de alte indatoriri. Avea ambitiile lui. Trebuia sa isi treaca examenele, sa isi faca prieteni. De aceea, a inceput sa vina din ce in ce mai rar pe la copac. Acesta il astepta insa cu o nerabdare din ce in ce mai mare, strigandu-i din adancurile sufletului sau: "Vino, vino. Te astept!".



(Iubirea isi asteapta intotdeauna obiectul afectiunii sale. Ea nu este altceva decat o continua asteptare).



Cand baiatul nu venea, copacul se simtea trist. Singura tristete pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea impartasi cu altcineva, de a nu se putea darui. Atunci cand se poate darui in totalitate, iubirea este fericita.

Baiatul a crescut si mai mult, iar zilele in care trecea pe la copac au devenit din ce in ce mai rare. Toti cei care cresc in lumea ambitiilor isi gasesc din ce in ce mai putin timp pentru iubire. Baiatul a devenit ambitios si prins in afacerile sale lumesti.

" Ce copac? De ce ar trebui sa-l vizitez?"

Intr-o zi, pe cand trecea prin apropiere, copacul i-a strigat:

" Asculta! Te astept in fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine."

Baiatul i-a raspuns:

"Ce poti sa-mi oferi, ca sa trec sa te vad? Eu imi doresc bani. "



(Egoul este intotdeauna motivat



"Ce poti sa-mi oferi pentru ca sa vin la tine? As putea veni, dar numai daca ai ceva de oferit. Altminteri, nu vad de ce as face-o."



(Egoul are intotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezinta propria sa rasplata).



Uimit, copacul i-a spus baiatului:

"Nu vei mai veni decat daca iti voi oferi ceva? Iti ofer tot ceea ce am!"



(Iubirea nu tine niciodata nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se daruieste neconditionat)



" Din pacate, nu am bani. Aceasta este o inventie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. In schimb, suntem fericiti. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastra ii racoreste pe cei incalziti. Cand bate vantul, dansam si cantam. Desi nu avem bani, pasarelele se cuibaresc pe ramurile noastre si ciripesc vesele. Daca ne-am implica si noi in afaceri financiare, am deveni la fel de inraiti si de nefericiti ca voi, oamenii, care sunteti nevoiti sa stati prin temple si sa ascultati predici despre iubire si despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, caci traim tot timpul aceste stari. Nu, noi nu avem nevoie de bani!"

Baiatul i-a spus:

" Atunci, de ce sa vin la tine? Nu am de gand sa merg decat acolo unde pot obtine bani. Am nevoie de bani!"



(Egoul cere intotdeauna bani, caci banii inseamna putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa).



Copacul s-a gandit mult, dupa care a spus:

"Atunci, culege-mi fructele si vinde-le. In felul acesta, vei obtine bani."

Baiatul s-a luminat imediat la fata. S-a urcat in copac si a cules toate fructele copacului, chiar si pe cele necoapte. In graba sa, i-a rupt crengile si i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simtit din nou fericit.



(Iubirea se bucura chiar si atunci cand este lovita. Egoul nu este cu adevarat fericit nici macar atunci cand obtine ceva. El nu poate simti decat nefericire).



Baiatul nu si-a dat nici macar osteneala sa-i multumeasca arborelui, dar acestuia nu-i pasa. Adevarata sa multumire s-a produs atunci cand acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obtine bani in schimbul lor.
Baiatul nu s-a mai intors multa vreme. Acum avea bani si era foarte ocupat sa obtina cu ajutorul lor inca si mai multi bani. A uitat cu totul de copac, si astfel au trecut anii...

Copacul era trist. Tanjea dupa intoarcerea baiatului, la fel ca o mama cu sanii plini de lapte, dar care si-a pierdut copilul. Intreaga sa fiinta tanjeste dupa copilul pierdut, pentru a-l strange la piept si a se usura. Cam la fel tanjea si copacul nostru. Intreaga sa fiinta era in agonie.

Dupa multi ani, baiatul, devenit intre timp adult, s-a intors la copac.

Acesta i-a spus: "Vino la mine. Vino si imbratiseaza-ma!"

Barbatul i-a raspuns: "Termina cu prostiile. Faceam asemenea lucruri pe vremea cand eram un copil fara minte."



(Egoul considera iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilareasca)



Copacul a insistat: "Vino, mangaie-mi crengile. Danseaza cu mine!"

Barbatul i-a raspuns: "Termina cu flecareala asta stupida! Acum doresc sa-mi construiesc o casa. Imi poti oferi o casa?"

Copacul a exclamat: "O casa? Bine, dar eu traiesc fara sa stau intr-o casa. Singurii care traiesc in case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi traiesc liber, in natura. Cat despre oameni, cu cat casa in care traiesc este mai mare, cu atat mai mici par in interiorul ei. Noi nu traim in case, dar uite ce iti propun: imi poti taia crengile, pentru a-ti construi o casa cu ajutorul lor."

Fara sa mai piarda timpul, barbatul a luat un topor si i-a taiat crengile copacului. Din acesta a ramas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericita chiar si atunci cand ii sunt taiate membrele de catre cel iubit.



(Iubirea nu stie decat sa daruiasca. Ea este intotdeauna pregatita sa se ofere in intregime).



Barbatul a plecat, fara sa-si mai dea osteneala sa arunce in urma macar o privire. Si-a construit casa visata, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fara crengi, a continuat sa-l astepte. Ar fi vrut sa il strige, dar nu mai avea ramuri si frunze care sa poata canta in bataia vantului. Vanturile continuau sa bata, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul sau a reusit sa rosteasca o ultima chemare: "Vino, vino, iubitul meu!"

Timpul a trecut, iar barbatul a imbatranit. Odata, se afla prin apropiere, asa ca a venit si s-a asezat sub copac.

Acesta l-a intrebat: "Ce mai pot face pentru tine? Ai venit dupa foarte, foarte mult timp."

Batranul i-a raspuns: "Ce poti face pentru mine? As vrea sa ajung intr-o tara indepartata, sa castig si mai multi bani. Pentru asta, am nevoie de o barca!"

Fericit, copacul i-a spus: "Taie-mi trunchiul si fa-ti o barca din el. As fi extrem de fericit sa devin barca ta si sa te ajut sa mergi astfel in tara aceea indepartata, pentru a castiga mai multi bani. Dar, te rog, ai grija de tine si intoarce-te cat mai repede. Voi astepta de-a pururi intoarcerea ta."

Omul a adus un ferastrau, a taiat trunchiul copacului, si-a facut o barca din el si a plecat.

Acum, din copac nu a mai ramas decat radacina, dar el a continuat sa astepte cu rabdare intoarcerea celui iubit. A asteptat mereu si mereu, constient insa ca nu mai avea nimic de oferit. Poate ca barbatul nu se va mai intoarce niciodata.



(Egoul nu se duce decat acolo unde are ceva de castigat).





Odata, m-am asezat langa ciot. Acesta mi-a soptit:

'Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai intors. Ma tem sa nu se fi inecat, sau sa nu se fi ratacit. Poate ca s-a pierdut in tara aceea indepartata. Poate ca nici macar nu mai este in viata. O, cat mi-as dori sa aflu vesti de la el! Ma apropii de sfarsitul vietii, asa ca tot ce mi-as mai dori ar fi sa aflu vesti despre el. Atunci as muri linistit. Dar stiu ca nu ar mai veni nici daca mi-ar auzi strigatul, caci nu mai am nimic sa-i ofer, iar el nu intelege decat acest limbaj.'



(Egoul nu intelege decat limbajul acceptarii. Iubirea vorbeste limbajul daruirii)
 
Podul bunatatii Feng Shui

Intr-o zi fierbinte de vara , un maestru Feng Shui urca pe muntele Chang Nong , un loc respectat si ravnit de toti credinciosii daoisti. Ascensiunea era dificila si soarele necrutator ii storsese aproape toata vlaga , dar maestrul se incapatana sa mearga , in speranta ca va descoperi o fantana care sa ii aline setea coplesitoare. Dupa o vreme , a zarit o femeie in varsta , stand in pragul usii unei casute aflate la marginea orasului spre care se indrepta. Cu limba poticnita din cauza uscaciunii gurii, barbatul i-a cerut sa ii dea o inghititura de apa. Femeia l-a poftit in casa si i-a spus ca va fierbe de indata niste apa , cerandu-i sa aiba putina rabdare pana va lua vasul de pe foc. Maestrul Feng Shui era insa atat de insetat , incat i-a spus femeii : "Voi bea niste apa din ulciorul cu apa rece de langa usa."Acestea fiind spuse , s-a repezit de indata catre ulcior .Vazand ce are de gand sa faca , femeia i-a luat-o inainte si aruncat apa rece in oala care fierbea sub foc. Maestru Feng Shui nu a fost deloc multumit de acest gest , dar si-a spus ca nu este potrivit sa se piarda cu firea .Dupa ce a primit o cana cu apa fiarta , el a suflat rabdator peste ea si a baut-o cu inghitituri rare. Dupa aceea , a inceput sa discute cu gazda lui despre felul de aplicare a artei Feng Shui in viata de zi cu zi , iar batrana femeie , profitand de ocazie , l-a intrebat care loc ar fi putut fi cel mai potrivit pentru a construi o noua casa .Purtandu-i inca ranchiuna femeii , pentru ca ii luase de sub nas ulciorul cu apa , el a sfatuit-o in mod voit sa aleaga un loc care , potrivit principiilor Feng Shui , putea aiba efecte negative asupra oamenilor , schitandu-i in amanunt felul si orientarea in care sa pozitioneze casa.

La cativa dupa aceea , maestru Feng Shui s-a reintors pe muntele Chang Nong si a vazut o casa frumoasa in locul in care o sfatuise pe batrana femeie sa construiasca. Nu avea cum sa stie cine locuia acolo , dar chiar in acel moment aceeasi femeie a iesit din casa .Ea l-a recunoscut imediat pe maestru Feng Shui si l-a invitat cu caldura inauntru. Dupa ce s-a asezat, barbatul a fost potopit de cuvintele de multumire ale femeii :" A fost o binecuvantare sa te intalnesc si sa imi dai niste sfaturi atat de bune despre locul si felul in care sa construiesc noua casa a familiei mele. De cand ne-am mutat in ea, toate lucrurile ne-au mers bine si toti membrii familiei mele sunt fericiti . Viata noastra este implinita si sigura. Am vrut mereu sa te reintalnim si sa iti multumim din inima pentru tot ce ai facut pentru noi. Si iata , ca prin minune , ai aparut din nou la usa mea ." Apoi, batrana femeie a pregatit o mare petrecere in cinstea maestrului si le-a cerut tuturor celor din familie sa ii multumeasca invatatului Feng Shui. Maestrul devenea insa mereu mai posomarat si mai tacut .II parea rau pentru ce facuse in urma cu cativa ani, cand o indusese voit in eroare pe batrana .Femeia a vrut sa ii ia apasarea de pe suflet si i-a spus "Prin partile noastre , obisnuim sa ne cinstim musafirii cu bunatate si sinceritate. Imi aduc aminte bine ca , ultima data cand ne-am intalnit , pusesem la fiert niste apa, dar tu ai vrut sa bei pe neinghitite apa rece dintr-un ulcior .Erai atat de infierbantat si transpirat incat mi-am zis ca daca ai face asa ceva te-ai putea imbolnavi in mod sigur, asa ca am aruncat apa din ulcior peste cea de pe soba. Dupa aceea , ai baut de indelete apa fiarta si fost la adapost de raceala. Atunci nu ti-am zis de ce am procedat in felul acela, dar am facut-o pentru ca nu am vrut sa te simti jignit. " Explicatia femeii l-a facut pe maestrul Feng Shui sa se simta si mai rusinat .Regreta ca rasplatise bunatatea cu ganduri si fapte rautacioase , asa ca i-a marturisit femeii ce facuse el cu adevarat cu ocazia ultimei lor intalniri. Totodata , a remarcat ca principiile Feng Shui nu aduc intotdeuna rezultatele asteptate , din mai multe motive, dar mai ales pentru ca binele este intotdeuna rasplatit cu bine , iar straduintele sunt mereu recunoscute si apreciate de soarta. Apoi maestrul Feng Shui s-a uitat drept in ochii batranei si i-a spus, plin de modestie : "Din aceasta zi, datorita tie, am ales sa imi schimb modul de a gandi si a ma purta, pentru a deveni un om cu adevarat bun si sincer , asa cum esti tu".Cu acea ocazie , maestrul Feng Shui a daruit locuitorilor de pe muntele Chang Nong indeajuns de multi bani pentru ca acestia sa construiasca un punte peste o rapa prapastioasa, punte cunoscuta pana astazi sub numele de "Podul omului bun" ".
 
Nemurirea sufletului

Într-o şcoală, la ora de religie, profesorul le vorbea elevilor despre nemurirea sufletului. Văzând chipurile nedumerite ale micuţilor, domnul profesor scoase un ceas mare de masă şi îl arătă tuturor:
- Vedeţi cum merge acest ceas? Ca şi un om care trăieşte, tot astfel ceasul ticăie şi rotiţele lui se învârt.
După aceea, a pus ceasul pe catedră, i-a demontat cu grijă carcasa de metal şi a scos mecanismul plin de rotiţe mici, ce continuau să se învârtă.
- Vedeţi, chiar dacă am scos motoraşul din carcasă, el continuă să meargă. Tot aşa şi sufletul, când părăseşte trupul, după moarte, continuă să trăiască. Sufletul este nemuritor şi, de aceea, trebuie să ne îngrijim nu doar de trupul nos¬tru, ci şi de suflet. Aşa cum aveţi grijă să nu vă murdăriţi hainele sau să nu vă răniţi lovindu-vă, tot aşa trebuie să fiţi mereu atenţi ca nici sufletul vostru să nu se "murdă¬rească" de păcate sau să fie doborât de ispite şi neputinţă. Sufletul trebuie să fie me¬reu curat, fără răutate şi fără păcat, fiindcă doar aşa el poate primi lumina binecuvân¬tată a dragostei dumnezeieşti. Doar aşa sufletele noastre pot iubi şi pot fi iubite.

"Sufletul trăieşte veşnic şi nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu, iar la Judecata de Apei, sufletul iarăşi se va uni cu trupul. "
(Sfântul Ioan Gură de Aur)
 
Back
Top