• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

POVESTIRI CU TÂLC

Alegere
Marele filosof german IMMANUEL KANT il intalni intr-o zi pe un prieten al sau cam inaintat in varsta impreuna cu o tanara fata. A doua zi il intreba:
- Esta noua ta logodnica?
- Da, raspunse acesta. Ce, te mira cumva alegerea pe care am facut-o?
- Alegerea ta? Nu, a ei !
 
Cel ce vrea sa insele, singur se inseala

Demult, traia intr-un sat un brutar renumit pentru painea sa. Dar intr-o zi, brutarului i se paru ca sunt cam usoare bucatile de unt pe care tocmai le cumparase de la un taran si le aseza pe cantar si in loc de 1 kg cat trebuia sa aiba o bucata, fiecare cantarea doar 800 de grame. Suparat foc, brutarul s-a dus imediat la judecatorie, reclamand ca taranul inseala lumea si cerand, bineinteles, pedepsirea lui.

N-a trecut mult timp si taranul a fost adus in fata judecatorului, care l-a avertizat:

- Daca este adevarat ce spune brutarul, ca ii inseli pe oameni la cantar, te bag la inchisoare.

- Sa-mi fie iertat - zise tarnul - dar sunt nevinovat.

- Cum indraznesti sa minti? - sari brutarul. Chiar astazi am cumparat aceste bucati de unt de la tine. Domnule judecator, trebuie sa-l inchideti pe acest sarlatan, care a incercat sa ma pacaleasca!

- Asa este, omule? - intreba judecatorul. Este untul acesta al tau?

- Al meu este, insa, vedeti dumneavoastra, eu nu am prea multi bani. Mi-am cumprat un cantar, dar nu am avut bani si pentru greutati, asa ca pun unt pe un brat al cantarului, iar pe celalalt pun o paine de-a brutarului, care - zice el -are 1 kg. Acum, daca painea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vina am?

Auzind una ca asta, judecatorul a cantarit imediat o paine si, intradevar, aceasta nu avea decat 800 de grame. In locul taranului, la inchisoare a ajuns adevaratul vinovat, brutarul, care nu doar ca insela oamenii, dar mai dorea si sa fie pedepsit cel care ar fi facut exact ca el.

Cel ce vrea sa insele, singur se inseala. Chiar daca nu vede nici un om inselatoria sa, Dumnezeu ii vede pacatul, iar atunci cand il mai descopera si oamenii, rusinea este cu atat mai mare.

Cu castigul nemuncit, niciodata nu te-ai pricopsit.
 
Asemanare
Lui AUGUSTUS i s-a adus la cunostinta ca prin capitala imperiului haladuieste un tanar al carui chip este aidoma cu al sau. Vrand sa-l vada mai indeaproape, imperatorul a dat ordin ca tanarul respectiv sa-i fie adus imediat la curte. Intr-adevar, asemanarea era uluitoare. Privindu-l, AUGUSTUS l-a intrebat:
- Spune-mi, tinere, mama ta vine adeseori la Roma ?
- Mama n-a fost niciodata, in schimb tatal meu vine la Roma foarte des...
 
Telefonul veşniciei

In sala de telefoane a turnului Eiffel din Paris, in timpul Expoziţiei din 1890, se gasea o mulţime de oameni, cu coatele rezemate de o bară de lemn imbrăcată in catifea, ţinând la ureche câte un receptor telefonic. Nu trecuseră decât 14 ani de la descoperirea telefonului de către omul de ştiinţă american Graham Alexander Bell (1847-1922)...

Cei care aveau la ureche receptoarele erau cufundaţi în tăcere, dar foarte fericiţi, căci telefoanele lor erau puse în legătură cu o sală de muzică în care cânta o orchestră renumită şi cântăreţi celebri. Această muzică superbă o auzeau numai ei, iar ceilalţi vizitatori ai expoziţiie nu auzeau nimic; ba mai mult, aceia nici nu bănuiau că există aşa ceva.

Dacă ne gândim bine, nu se petrece acelaşi lucru şi cu glasul lui Dumnezeu? Nu sunt în una şi aceeaşi lume, în aceeaşi localitate, în aceeaşi casă chiar, oameni care aud glasul lui Dumnezeu şi oameni care nu-l aud. Nu sunt oameni care aud glasul lui Dumnezeu în sufletul lor, şi oameni care-l tăgăduiesc sau îl resping?

Oare care din ei au dreptate? Convinge-te singur, făcând proba. Părăseşte traiul egoist, alungă din tine indiferenţa, pune la ureche telefonul veşniciei, adică tezaurul de cuvinte ale Sfintei Scripturi si al Sfintei Tradiţii şi vei auzi glasul Mântuitorului, care te cheamă neîncetat la o viaţă curată, senină, fericită, fără de sfârşit. Dacă vei urma poruncile Lui, vei auzi şi numele tău: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, ca să moşteniţi Împărăţia cerurilor, pregătită vouă.”
 
O fetita a facut de rusine pe invatati

O ceata de invatati s-au strans odata la o discutie despre Dumnezeu… Unii spuneau una, altii alta si nu se puteau intelege asupra intrebarii de este Dumnezeu si cum ar fi Dumnezeu.

Unul din ei zicea ca nu exista Dumnezeu; copilul cand se naste nu are credinta, numai parintii i-o apasa cu de-a sila in ceara inimii sale.

Atunci un altul zise:
- Sa aducem aici un copil, sa vedem cum i s-a tiparit credinta in cearta inimii.
Adusesera o fetita si o intrebara ce stie ea despre Dumnezeu si cum isi inchipuie ea pe Dumnezeu. Atunci fetita, desfacandu-si hainuta, grai astfel:
- Eu cred ca Dumnezeu este atat de mare incat nu-l poate cuprinde cerul si pamantul, dar pe de alta parte este atat de mic incat incape aici, in inimioara mea…

Invatatii ramasera rusinati de acest minunat raspuns si pricepura si ei ca Dumnezeu nu se poate afla prin socoteli omenesti, ci numai prin credinta
 
Primul peşte

De multe ori, în casele evreieşti, copiii ascultă poveştile cu talc, transmise din generaţie în generaţie, de părinţi, bunici sau rabini.

Una dintre aceste povestirri este ce a pescarilor Reuven şi Joseph. Fiind prieteni, ei mergeau la pescuit în fiecare dimineaţă, adunând în bărcuţa lor suficient peşte cât să hrănească familia pentru indestulare. În unele zile chiar prindeau atât de mult peste încât puteau sa vândă o parte din el şi să cumpere haine sau alte lucruri folositoare.

Într-o zi, în timp ce pescuiau, s-a ivit la malul râului un om sărac, îmbrăcat în zdrenţe şi foarte flămând. În priviri i se citea disperarea şi, cu îndrăzneala celui care nu are nimic de pierdut, a cerut un peşte ca să nu moară de foame. Joseph, milos din fire, a apucat repede cel mai mare peste. Reuven însă l-a oprit şi i-a spus sărmanului astfel: “Noi nu avem peşte de dat nimănui. Familiile noastre sunt numeroase şi avem nevoie de hrană şi de diferite lucruri. Te pot învăţa să pescuieşti ca să nu duci grija hranei.”

Omul s-a mahnit foarte tare, dar a ascultat ce i s-a spus şi a făcut întocmai. După un timp a prins primul peşte pe care l-a ţinut strâns la piept ca pe o comoară. După ce l-a prăjit, l-a mâncat spre apusul soarelui. Era împăcat, pentru că de atunci înainte nu avea să mai rabde de foame.
 
Hotul de incredere...

Un om l-a rugat pe un calator prin desert sa-i dea voie sa stea pe spatele camilei sale.
Cererea sa a fost indeplinita. Odata urcat, omul l-a aruncat pe proprietarul camilei in nisip si a fugit cu tot cu camila.
Proprietarul a strigat dupa el: "Nu sunt necajit ca mi-ai luat camila! Mai am altele. Dar ai distrus credinta in oameni. Pe viitor, proprietarii de camile nu-i vor mai ajuta pe calatorii singuratici. Nimeni nu va mai fi lasat sa stea pe spatele camilei..."
 
Fericirea de a da altora o parte din noi insine

La targul de sambata din orasul meu, era un taran care vindea fructe la coltul strazii. Le tinea in cosuri mari, si nu avea balanta pentru a le cantari. Era cel mai sarac dintre vanzatorii ambulanti, nu avea nici taraba, nici cort pentru a se apara de soare si ploaie.
I se adresau numai persoanele modeste, convinse fiind ca fructele lui aveau un pret mai mic fata de cel de la alte tarabe.
Omul acela, asezat pe jos la coltul strazii, era multumit ca veneau la el mai ales oamenii saraci, pentru ca le daruia fructele.
Atunci cand i-au cerut o explicatie pentru comportamentul sau neobisnuit, a raspuns ca, pentru el, sambata era ziua lui fericita fiindca putea darui ceva altora.
Morala omului cu fructele este aceea ca fericirea este ca o samanta: acolo se poate cultiva pentru a o face sa creasca.
Adevaratul secret al fericirii sta in a cere mult de la noi insine si putin de la altii, in a cunoaste propriile limite si a le iubi.
Si noi putem fi fericiti cand suntem in stare sa dam altora o parte din noi insine.
 
DE CE NU SUNTEM FERICITI?

Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale.
Această femeie era mai mereu tristă. Văzând‑o mereu în această stare de tristeţe, un om a întrebat‑o:
- Ce te supără femeie? Ce necaz îţi chinuie sufletul?
Femeia îi răspunse:
- Vezi dumneata, acum plouă. Unul din feciorii mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită?
Peste câteva zile soarele îşi făcu simţită prezenţa în micul orăşel dar mai puţin în inima femeii căci ea tot tristă şi abătută era. Nedumerit acum, omul o întrebă din nou:
- Acum e soare, nu asta aşteptai? Feciorul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată?
Femeia îi răspunse:
- Ooo, vezi dumneata, celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă?
- Sunt şi mai nedumerit acum, răspunse omul. Din câte mi‑ai vorbit despre feciorii tăi, eu înţeleg că tu ar trebui să fii mereu o mamă fericită. Când plouă, feciorul tău care vinde umbrele prosperă iar când e soare celălalt fecior al tău vinde sandale.”

„În timp ce înţeleptul este fericit şi în iad, prostul suferă şi în rai.”
 
Stiti despre ce va voi vorbi astazi?

Era odata un profet oriental care, odata pe an, se intalnea cu discipolii sai doritori sa il auda vorbind.

In prima zi a intrebat: “Stiti despre ce va voi vorbi astazi?” Discipolii au raspuns in cor: “Nu!”. “Atunci – a adaugat profetul – daca nu stiti, este inutil ca eu sa stau aici sa pierd timpul. Ne vedem alta data.” Discipolii s-au simtit foarte jigniti si au decis ca la o alta intalnire sa raspunda totii cu “Da!”

A doua zi, profetul a intrebat din nou: “Stiti despre ce va voi vorbi astazi?” Cu totii au raspuns: “Da!” Atunci, inteleptul a raspuns: “Daca stiti, e inutil sa va mai vorbesc”. Apoi a plecat si de data asta. Discipolii, si mai ofensati, au avut o idee geniala: “La urmatoarea intalnire, jumatate dintre noi va raspunde da si cealalta jumatate nu. In felul acesta profesorul nu va mai avea cale de scapare”.

A treia zi a intrebat din nou: “Stiti despre ce va voi vorbi astazi?” jumatate dintre discipoli au raspuns da, si cealalta jumatate nu. Atunci profetul a exclamat: “Bine! Sunt foarte multumit de raspunsul vostru si va rog pe toti cei care ati raspuns da, sa le povestiti si celorlalti ce as fi vrut sa va spun”.

Profetul s-a dus si de data aceasta, iar discipolii nu l-au mai revazut.

Ce gand ti-a trezit istoria profetului? Gandeste-te bine! Mediteaza asupra povestii profetului!

***

Fiecare suras pe care il intalnim
pe drumul nostru face sa creasca in noi
dragostea pentru viata si pentru altii.
Aduce uitarea trecutului,
Face viitorul demn de trait
Si ne da posibilitatea de a ne mai naste inca o data.

*
Sursa: Romano BATTAGLIA – O inima curata,
Bucuresti, RAO, 2008
 
Fereste-te de diavol !
O poveste cu talc

In timpul exilului fratilor Pandava , cei insurati cu una si aceeasi femeie pe nume Draupadi , Krishna i-a vizitat pentru a se asigura ca au o viata buna si s-a hotarat sa ramana o noapte impreuna cu ei. Pentru a-si proteja femeia, cei cinci frati faceau de veghe noapte de noapte, cate unul in fiece ora.Krishna s-a oferit sa ramana si el de paza vreme de o ora.
Unul dintre frati , Dharmaja , s-a minunat peste masura :"Tu esti protectorul intregului univers , asa ca de ce ai sta sa pazesti asupra noastra ?' .Cu toate acestea , el l-a avertizat pe Krishna : " Fereste-te de diavol ! Eu si cu fratii mei l-am intalnit in fiecare noapte .De multe ori a incercat sa ne atace .De aceea , te rugam sa nu mai stai de paza.Ai venit sa vezi daca traim bine si nu ar trebui sa te punem in primejdie.Te rog sa mergi sa te odihnesti." Krishna i-a raspuns : " Dharmaja, asta ai inteles tu din divinitatea mea ? Pe de o parte , imi acorzi rolul de protector al universului si , pe de alta parte , crezi ca nu ma pot apara pe mine insumi ? Esti speriat ca demonul imi va face rau ? Fii sigur ca nici un demon nu ma poate atinge .De aceea , lasa-ma sa ma alatur veghei voastre ."
Dupa ce si-a terminat straja de o ora , Krishna s-a asezat pe o stanca si a inceput sa zambeasca in sinea lui. Cel ce urma sa faca de veghe era un alt frate Pandava , pe nume Arjuna. Acesta s-a repezit spre Krishna , temator ca diavolul i-ar fi putut face vreun rau.Atunci cand l-a zarit, insa, surazand , Arjuna s-a aruncat la picioarele lui Krishna si l-a intrebat daca nu cumva l-a infrant pe demon.Krisna i-a spus : " Arjuna , eu nu am creat niciodata diavoli si spirite rele. Atunci, cum sa face ca aceste creaturi isi fac aparitia in aceasta padure ? Demonul despre care vorbesti tu nu este deloc un demon .Este doar o reflectie a trasaturilor diavolesti precum ura , mania si invidia.Mania din tine se manifesta ca un diavol.Puterea lui se mareste in aceeasi masura ca si mania din tine."
Tendintele rele ale omului sunt adevaratii demoni care il tulbura.Omul are credinta gresita ca diavolii exista si ca ei sunt de vina pentru suferintele lui. Totul nu este , de fapt, decat imaginatie si frica a sufletului. Numai omul face sa sufere un alt om si nu exista nimic care sa se asemene cu demonii. In acesta creatie nu exista diavoli si spirite rele. Arjuna si-a dat seama de adevarul spuselor lui Krishna si, din acel moment , nu a mai intalnit nici un diavol.Arjuna ii datora aceasta revelatie lui Krishna. El a ingenuncheat in fata lui Krishna si si-a aratat recunostiinta. Binele si raul nu sunt decat propriile creatii ale omului.

Poveste inspirata de o veche legenda hinduista
 
Old ,te rog frumos sa pui si link -ul de unde ai preluat.
 
Sensul vieţii

Un profesor îşi termină cursul şi apoi rosti cuvintele obişnuite:
- Aveţi nelămuriri?
Un student zise:
- Domnule profesor, care este sensul vieţii?
Unul dintre cei din sală, care era pe punctul de a pleca, începu să râdă. Profesorul îl privi îndelung pe student, cercetând parcă dacă era o întrebare serioasă. Înţelese că da.
- Am să vă răspund.
Scoase din buzunarul de la pantaloni portofelul şi din el o oglinjoară rotundă, nu mai mare decât o monedă. Zise apoi:
- Eram copil pe timpul războiului. Într-o zi am găsit pe stradă o oglindă făcută ţăndări. Am păstrat ciobul cel mai mare. Acesta este. Am început să mă joc cu el şi am fost încântat să văd cum puteam cu ajutorul lui să îndrept reflexul luminii în cele mai întunecoase unghere, unde soarele nu ajunge niciodată: găuri adânci, crăpături, ascunzişuri. Am păstrat oglinjoara. Devenind bărbat, am înţeles că acesta nu era un simplu joc de copil, ci o prefigurare a ceea ce aş fi putut face în întreaga mea viaţă.

Eu însumi sunt o frântură dintr-o oglindă pe care încă nu am văzut-o întreagă. Prin ceea ce am însă, pot aduce lumină, adevăr, înţelegere, cunoaştere, bunătate, bândeţe în ascunzătorile din inimile oamenilor şi să schimb ceva în unii. Poate că alţii vor face la fel dacă mă vor vedea pe mine. Cred că în acesta constă sensul vieţii.

Marea majoritate a Povestirilor cu talc sunt preluate de pe Forumul propriu de aici:
http://www.credinta-mea.ro/forum2/viewtopic.php?f=11&t=137
 
Despre curaj sau Fata care a infruntat moartea

Era o fata, fiica de tarani, care in fiecare zi urca pe munte sa culeaga radacini si ierburi pentru a potoli foamea familiei sale.
Intr-o zi, a vazut un dovleac mare, copt si gata sa fie cules impreuna cu frunzele lui late si verzi. Fericita, fata il imbratisa, incercand sa-l desprinda de stanca unde prinsese radacini. Nu ii fu usor sa il miste, dar insista si in sfarsit reusi sa-l ridice.
Cu mare uimire vazu ca tocmai din locul din care crescuse, tasni apa proaspata din belsug. Dupa ce-si potoli setea, puse dovleacul la loc pe despicatura si paraiasul se opri.
In clipa aceea auzi o voce care spusese: "Eu sunt spiritul muntelui. Vai de tine daca vei dezvalui cuiva existenta acestui izvor de apa curata! Te voi pedepsi inecandu-te chiar in acest izvor”.
Fetei i se facu frica si se intoarse acasa tacuta. Vazand-o tulburata, mama ei intreba ce i se intamplase, dar ea ramase muta si in zilele urmatoare. Era mereu trista, nu vorbea cu nimeni, parintii erau ingrijorati. Secretul ramase ingropat in inima ei pana cand seceta incepu sa arda recoltele.
Ii vazu in arsita soarelui pe taranii care se osteneau sa aduca vase grele cu apa pe terenurile parjolite. Cei mai batrani nu reuseau si se ghemuiau, doborati de efort, de-a lungul drumului.
Fata privi atunci muntele, si avu un acces de curaj si razvartire.
Incepu sa le strige tuturor ca acolo sus era un izvor care ar fi putut iriga campia si salva recoltele. Se oferi chiar sa-i insoteasca in acel loc pe cei mai puternici tarani. Dovleacul fu scos din radacini si sfarmat in mii de bucati. Imediat, apa tasni din plin si se transforma intr-un rau, apoi intr-un fluviu care potoli setea pamantului ars al campiei.
Atunci cand taranii coborara in vale, fata se duse sa se ascunda printre trestii, in asteptarea razbunarii care-i fusese anuntata.
In scurt timp se ridica vantul si auzi vocea tunatoare a spiritului muntelui: “Nu te pedepsesc, ba din contra te admir pentru curajul pe care l-ai avut. Ai infruntat moartea pentru a-i salva pe ai tai si recoltele. Ai actionat cu puritate si te-ai salvat. Altii, de frica, ar fi lasat sa moara de sete batrani si copii. Vor creste alti dovleci pe munte. Vor fi de folos pentru a pune la incercare curajul si altruismul oamenilor.”
Vocea tacu, vantul nu mai sufla printre trestii.
Fata care adusese apa ramase libera, campurile se inviorara si ai ei reluara fericiti cultivarea pamantului.
***
Curajul sta in constientizarea faptului de a putea infrunta orice adversitate, in timp ce prea des, pentru o viata linistita, ne comportam cu lasitate. Prin coerenta vom reusi sa ne schimbam viata in bine, iar daca nu o facem este numai pentru ca ne lipseste curajul de a spune adevarul.
 
Datoria

O groaznică secetă cuprinsese un ţinut întreg. Iarba mai întâi se îngălbenise şi apoi se ofilise cu totul. Tufişirile se uscaseră şi copacii îşi pierduseră seva. Nu cădea din cer niciun strop de ploaie şi dimineţile veneau una după alta fără să aducă pământului măcar trecătoarea prospeţime a picăturilor de rouă.
Vieţuitoarele mai mici sau mai mari mureau cu miile. Puţine erau acelea care aveau forţa de a fugi din acel deşert care înghiţea totul. Zi după zi, seceta era tot mai grea. Până şi rădăcinile adânci înfipte în pământ îşi pierduseră puterea. Toate fântânile şi izvoarele secară. Apa pâraielor şi a râurilor scăzuse de tot. Doar o singura floare rămăsese vie, deoarece un izvoraş mai dădea câţiva stropi de apă. Izvorul însă era disperat şi spunea:
- Totul este arid, secat şi pe moarte. Şi eu nu pot să fac nimic. Ce noimă au cei doi stropi de apă pe care îi dau?
Prin apropiere era însă un bătrân copac puternic. Copacul asculta plânsetul izvoraşului şi el, îi spuse micuţului:
- Nimeni nu aşteaptă ca tu să înverzeşti iar întregul deşert. Datoria ta este să ţii în viaţă aceea floare. Atâta doar...

Cu toţii suntem respensabili pentru o floare. Uităm însă prea adesea de ea şi ne plângem de tot ceea ce nu izbutim să facem!
 
Baba si mosul...

Au fost odata o baba si un mos. Baba ii zicea mosului in fiecare duminca:
- Mosule, hai cu mine la biserica.
- Lasa babo, ca mergi tu si pentru mine! ii raspundea mosul.
A venit si ziua cand au murit si ajungand la poarta Raiului, Sf. Petru a lasat-o pe baba sa intre dar cand a vrut si mosul sa intre, Sf. Petru a zis:
- Lasa mosule, ca a intrat baba ta si pentru tine.
 
Adevarata dragoste

Moise Mendelsson, bunicul cunoscutului compozitor german, a fost un barbat pe departe de a fi chipes. Dimpotriva, pe langa faptul ca era mic de statura avea o cocoasa grotesca.
Intr-o zi l-a vizitat pe un comerciant din Hamburg, care avea o fata foarte draguta, pe care o chema Frumtje. Moise se indragosti disperat de fata care il privea cu vadita repulsie pentru infatisarea sa.
Cand a vizitat casa negustorului, inainte de plecare, Moise si-a luat inima in dinti, s-a dus la etaj unde era camera fetei pentru a schimba ultimele cuvinte cu ea. Era de o frumusete cereasca, iar el se zbatea in chinurile iadului atunci cand fata refuza sa se uite macar la el. Dupa cateva incercari de a lega o conversatie, Moise a intrebat-o timid:
- Stiti de ce casatoriile se fac in cer?
- Da, a spus tata, in timp ce se uita mereu in pamant. Dar, dumneavoastra stiti de ce?
- Da, stiu, a spus el. Vedeti, in cer, la nasterea fiecarui baiat, Domnul il anunta care va fi fata cu care se va casatori. Cand m-am nascut eu, mi s-a aratat viitoarea mea mireasa.
Domnul mi-a zis:
- Mireasa ta va fi cocosata!
Atunci am spus Domnului:
- Doamne, o femeie cocosata ar fi o tragedie. Doamne, da-mi mie cocoasa si las-o pe ea sa fie frumoasa.

Fascinata de cuvintele lui, Frumtje si-a ridicat ochii din podea, acordand mana sa mai tarziu omului caruia i-a fost o sotie credincioasa.

Barry and Joyce Vissell
 
Magicianul

Houdini a fost cel mai mare magician al timpului său. El a fost şi un fantastic spărgător de lacăte . Susţinea că poate evada din orice celulă din lume în mai puţin de o oră.
Într-un mic oraş din Marea Britanie a fost construită o închisoare nouă, iar Houdini a fost provocat să încerce să evadeze. Cum acestuia îi plăceau şi provocările şi banii, a acceptat propunerea.
Când a sosit ziua cea mare, o mulţime de oameni şi reprezentanţi media se aflau la faţa locului. Houdini a păşit încrezător în celulă şi uşa a fost închisă. Şi-a dat imediat jos haina şi s-a apucat de treabă. Îşi ascunsese în curea o bucată de oţel flexibil şi dur, lungă de 25 de centimentri, pe care apoi a folosit-o pentru a încerca să deschidă încuietoarea.
După 30 de minute încrederea i-a dispărut. După o oră era scăldat în transpiraţie. După 2 ore Houdini pur şi simplu s-a prăbuşit peste uşă, care s-a deschis imediat. De fapt uşa nu fusese niciodată închisă decât în imaginaţia marelui magician.
Morala
Uşa nu a fost închisă decât în mintea lui Houdini, dar acesta a acţionat ca şi cum ar fi avut de învins o mie de lăcate. Aidoma lui Houdini, şi noi suntem prizonierii propriei minţi. Pentru a evada din “închisoarea mentală”, trebuie mai întâi să realizăm şi să acceptăm acest lucru şi apoi să găsim căi prin care să ne eliberăm.
 
Visul preotului Francesco

Intr-o noapte, un preot a avut un vis ciudat... Iata ce povesteste...
... dintr-odata ma aflam intr-un lan de grau pentru ca ma chemase cineva.
Spicele erau cele care aveau nevoie de mine. ”Te-am cautat pentru ca de cativa ani multe dintre noi se imbolnavesc si stim ca tu esti expert in ingrijirea noastra. Au incercat multi, dar pana astazi nimeni nu a reusit sa ne vindece”.
Am inceput sa observ cu atentie spicele pentru a descoperi despre ce boala era vorba. Cam toate sufereau, aveau tijele cojite si frunzele de un verde palid. Visul a durat multa vreme, imi amintesc ca m-am straduit din zori si pana in seara sa le ingrijesc pe cele bolnave.
Numai ce am ajuns catre sfarsitul insanatosirii lor, si unul dintre spice mi-a multumit: “Bravo Francesco, ai facut o treaba buna! Incepem sa ne revenim, campul este fericit, si la fel suntem si noi. Continua sa tii la noi, iubindu-ne pe noi, il vei iubi pe Dumnezeu”.
Visul a luat sfarsit, m-am trezit in timp ce prima raza de lumina a rasaritului patrundea pe fereastra.
Trebuie sa ascultam intotdeauna de chemarea naturii cu o inima curata si sa asteptam sa cresca in jurul nostru florile simplitatii care imbobocesc numai daca o dorim cu ardoare. Trebuie sa ramai in asteptarea acelei chemari, fie si numai pentru a ingriji o planta mica…
***
Pe varful unui munte, pacea naturii se filtreaza in noi ca lumina soarelui printre copaci. Vantul ne comunica prospetimea lui, furtunile, forta lor. John MURI
 
Piersicile

Un profesor a dat fiecarui student ca tema pentru lectia de saptamana viitoare sa ia o cutie de carton si pentru fiecare persoana care ii supara, pe care nu pot sa o sufere si va trebui sa o ierte, sa puna in cutie cate o piersica, pe care sa fie lipita o eticheta cu numele persoanei respective. Timp de o saptamana, studentii au avut obligatia sa poarte permanent cutia cu ei: in casa, in masina, la lectii, chiar si noaptea sa si-o puna la capul patului.
Studentii au fost amuzati de lectie la inceput, si fiecare a scris cu ardoare o multime de nume, ramase in memorie inca din copilarie. Apoi, incetul cu incetul, pe masura ce zilele treceau studentii adaugau nume ale oamenilor pe care ii intalneau si care considerau ei ca au un comportament de neiertat. Fiecare a inceput sa observe ca devenea cutia din ce in ce mai grea.
Piersicile asezate in ea la inceputul saptamanii incepusera sa se descompuna intr-o masa lipicioasa, cu miros dezgustator, si stricaciunea se intindea foarte repede si la celelalte. O problema dificila mai era si faptul ca fiecare era dator sa o poarte permanent, sa aiba grija de ea, sa nu o uite prin magazine, in autobuz, la vreun restaurant, la intalnire, la masa, la baie, mai ales ca numele si adresa fiecarui student, ca si tema experimentului, erau scrise chiar pe piersici. In plus, cartonul cutiei se stricase si ea ajunsese intr-o stare jalnica: cu mare greutate mai putea sa faca fata sarcinii sale.
Fiecare a inteles foarte repede si clar lectia pe care a incercat sa le-o explice profesorul cand s-au revazut dupa o saptamana, si anume ca acea cutie pe care o carasera cu ei o saptamana intreaga nu a fost decat expresia greutatii spirituale pe care o purtam cu noi, atunci cand strangem in noi ura, invidie, raceala fata de alte persoane.

De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. In realitate insa, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar noua insine. In cutia ta cate piersici sunt?! Si ce ai de gand sa faci cu ele?!...
 
You must log in or register to reply here.
Back
Top