• Forumul vechi a fost pierdut. Nu mai putem recupera continutul vechi. Va invitam sa va inregistrati pentru a reface comunitatea noastra!

POVESTIRI CU TÂLC

Nu te da batut!

Cand totul merge prost, asa cum cateodata pare,
Cand te tarasti pe drumul ce nu-i decat urcare,
Cand fondurile-s mici si datoriile-ti par spini,
Si sa zambesti ai vrea, si-n loc tu doar suspini,
Cand grijile te-apasa si-n colb tu ai cazut,
Te odihnesti, daca vrei, dar NU TE DA BATUT!
Viata-i bizara, cu hopuri si schimbari pe data,
Asa cum, mai vrem, mai nu, aflam noi cateodata.
Esecuri multe-apar atunci cand esti credul
Si zici ca ai invins si ai rabdat destul.
Nu renunta cand tot ce-ai vrut iti pare-o amintire,
Caci reusita vine cu-o alta opintire.
Succesul e-o infrangere pe dos,
Ca tenta argintie a unui nor de indoieli, ploios.
Si nu stii niciodata cat de departe e,
E-acum, aici, si-ti pare ca nu e.
Asa ca lupta atunci cand din picioare esti cazut,
De merge totul rau, tu NU TE DA BATUT!
Anonim
 
Prietenia - comoara cea mai de preţ

Într-o zi, Petru a găsit o hartă pe care era marcat drumul către o comoară inestimabilă. “Voi găsi această comoară şi aşa, voi avea parte şi de ceva aventură!” exclamă el.
Şi iată, că porni la drum. Şi merse, ce merse şi ajunge la o pădure. Acolo l-a întâlnit pe Leu, pe care îl întrebă:” Eşti suficient de puternic şi curajos pentru a veni cu mine la o vânătoare de comori? Leul acceptă propunerea lui Petru şi îl însoţi pe acesta la drum. Pădurea era foarte deasă şi întunecoasă, iar lui Petru i se făcu frică însă, cu Leul lângă el reuşi să o străbată până la capăt.
Când cei doi ajunsese la poalele unui munte, îl întâlniră pe Vultur. “Ai o vedere excelentă şi poţi să ne alarmezi de pericole. Nu doreşti să vii cu noi, suntem în căutarea unei comori?”, îl întreabă Petru. Vulturul acceptă propunerea făcută de Petru şi îi însoţeşte pe cei doi la drum. Muntele pe care trebuiau să îl străbată era foarte înalt şi stâncos. Leul alunecă, însă Petru a fost suficient de iute să îi dea o mână de ajutor şi să îl tragă sus. Vulturul, cu vederea lui ascuţită, era foarte atent la fiecare pas pe care îl faceau cei doi tovarăşi de drum.
Curând, au ajuns la valea din josul muntelui, unde au întâlnit-o pe Oaie. “Vei dori să ne însoţeşti în căutarea unei comori şi să ne ţii de cald când ne este frig?”, o întrebă Petru pe Oaie. Aceasta acceptă propunerea lui Petru şi astfel, porniră toţi la drum. Un vânt rece străbătu întreaga pajişte iar toţi se îngrămădiră lângă Oaie, ca să le ţină de cald.
Apoi, cei patru ajunsese, în final, în deşert unde se întâlni cu Cămila. “Eşti numită oaia deşertului” îi spuse Petru acesteia. “Ne vei ajuta să străbatem întregul deşert şi să ne însoţeşti în călătoria noastră, în cautarea comorii?”. Zis şi făcut. Cămila acceptă popunerea lui Petru şi astfel că el, Oaia şi Leul se urcă pe ea, iar împreună şi fericiţi străbat întreg deşertul cu Vulturul deasupra lor, bucurându-se de spectacol.
Cei cinci, ajung în cele din urmă, lângă ocean unde o întâlnesc pe Broasca Ţestoasă de mare. “Suntem în căutarea unei comori şi ne gândeam dacă ne poţi ajuta să străbatem oceanul? întreabă Petru. Broasca le răspunse afirmativ şi astfel că porniră toţi la drum.
Valurile puternice aproape că îi înecă, însă Broasca Ţestoasă îi îndreptă cu dibăcie către ţărm, unde îi aştepta Bufniţa.
Acesta le vorbi cu înţelepciunea ei străveche, spunându-le aşa: “Felicitări, aţi găsit comoara.”
“Unde este?” exclamă toţi surprinşi.
“Împreună aţi străbătut pădurea, aţi urcat muntele, aţi înfruntat valea, aţi întâmpinat cu curaj deşertul şi aţi traversat oceanul. Niciodată nu aţi fi reuşit unul fără celălalt.”
Toţi s-au uitat unul la celălalt şi au realizat că Bufniţa avea dreptate! Toţi au găsit PRIETENIA!…Şi, într-adevăr, au găsit cea mai de preţ comoară!
Morala
Prietenia este un lucru minunat, este strâns legată de “a împărţi” - prietenii împart aproape totul, experienţele lor, fie că sunt bune fie că sunt rele, bucuriile şi tristeţiile lor - de “altruism”- prietenii au grijă unii de alţii - şi de “sprijin şi grijă“- prietenii sunt mereu împreună atunci când au nevoie unii de alţii; suportul vine sub diferite forme, însă suportul moral este considerat ca fiind cel mai important. Şi atunci, construirea şi menţinerea unei prietenii este unul dintre cele mai bine răsplătite proiecte ale vieţii noastre.
Un proverb japonez spune astfel: “Când caracterul unui om nu îţi este foarte clar, atunci uită-te la prietenii lui”, în timp ce în Spania, se foloseşte o vorbă foarte cunoscută: “Dime con quien andas y te dire quien eres” care se traduce astfel: ” Spune-mi cu cine umbli, ca să îţi spun cine eşti”. Când ne uităm la înţelesul amândurora se aseamănă foarte mult şi spun un mare adevăr. Ca fiinţe umane, tindem să ne construim prietenii cu oameni ca şi noi: cu o bază comună şi cu obiceiuri comune. Şi atunci, prietenii sunt ca un fel de cadou pe care ni-l oferim nouă înşine/însene.
 
Batea la poarta Cerului o raza...

Batea la poarta Cerului o raza
Batea sfios si-ncet, ca o straina…
Tarziu, un inger a deschis sa vaza
Si-a stat uimit - de palida lumina.
Era o biata raza scaparata
Dintr-un adanc de minte omeneasca,
Ce strabatuse Calea-nfricosata
De la pamant la granita cereasca.
Parea atat de trista si umila
Dar totusi credincioasa si curata
Ca ingerul a tresarit de mila
Si-a prins-o bland de mana tremurata.
Apoi grabit, a luat-o-n Cer cu dansul
Si-a dus-o-n sfanta ingerilor hora:
I-a podidit pe toti, vazand-o, plansul
Si-au strans-o-n brate-ndata ca pe-o sora.
Ea le-a zambit stergandu-le sudoarea
Si s-a rugat apoi de ei, fierbinte
S-o-nfatiseze Bunului Parinte
Ca sa primeasca Binecuvantarea;
Stapane, Vesnic Datator de Viata
Din ce-ntuneric, ma-naltai la Tine!
Din ce prapastii crancene de ghiata!
Din ce vartej de patimi si ruine!
Cat am luptat cu oarba ratacire!
Cu nebunia surda si pacatul!
Dar n-am putut sa seman o sclipire,
In largul noptii stapanind de-a latul!
Ca o umila, biata, lumanare,
Am ars in van, in minte ne-ndurata!
Invinsa, goala, stinsa, spulberata.
Doar in surghiun gasesc acum scapare.
Sa pot s-ajung la Cerurile-albastre
Ca dintr-o grea catuse ce ma strange,
Am strabatut prin veacuri de dezastre
Si-abia trecui oceane-ntregi de sange!
Cum sta smerita-n fata Stralucirii,
Silita ochii serbezi sa si-i plece,
Sarmana raza - far al omenirii,
Parea o umbra lanceda si rece.
Tu vii aicea singura si-nvinsa?
Grai Cel Vrednic, Nevazutul Tata.
Tu fugi, de teama sa nu fii atinsa?
Dar cand s-a stins Lumina-adevarata?
De te-am trimis in lumile-nvrajbite,
Nu te-am chemat cu pumnii stransi si goi,
Ca pe-un manunchi de Raze impletite,
Eu te-asteptam s-aduci pe toti la Noi!
Dintr-un biet sambur-nabusit in fasa,
Din stralucirea unei minti senine,
Sa fi crescut o mare uriasa,
Sa porti pamantu-ntreg pana la Mine!
Plangand stinghera si tremuratoare,
C-ai fost infranta, vii sa-mi dai de stire?
Nu te primesc saraca si datoare!
Cui ai lasat bogata Mostenire?
Mergand spre raza, jos ingenunchiata
I-a sarutat obrajii amandoi.
Copila mea, fii binecuvantata!
I-ati deci puteri si-ntoarcete- napoi!
Si chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tina,
Sa-l paraseasca Ostile Ceresti,
Tu sa ramai! Caci tu esti doar Lumina
Si nu traiesti, decat cand stralucesti!

Vasile Voiculescu
 
F.M.Dostoyevsky (1821-1881) ne spune povestea unui inger care nu avea pace in cer din cauza chinurilor prin care treceau locuitorii iadului.

De fiecare data cobora la ei si-i ruga sa-si aduca aminte cel putin de o fapta buna, pentru ca apoi el sa pledeze pentru ei inaintea lui Dumnezeu si sa obtina iertarea pacatelor. Dar acestia nu facusera nici o fapta buna.
Intr-un tarziu, o doamna si-a amintit: "Eu am dat unui cersetor o coaja de ceapa. Aceasta nu e fapta buna?" "Bineinteles ca este!" a spus ingerul. A fugit la arhivele cerului si a gasit acolo coaja de ceapa.
A adus-o femeii in iad, spunandu-i: "Tine-te bine de ea. Eu mai voi tine de celalalt capat si vom zbura in sus. Asa vei ajunge in cer". Asa au facut.
Coaja de ceapa a tinut bine si nu s-a rupt de greutatea femeii. Cand au vazut ceilalti din iad lucrul acesta, s-au tinut si ei de fusta femeii, de mainile si picioarele ei. Altii se tineau de picioarele celor ce se tineau de femeie. O multime de oameni atarnau de poala ei, iar coaja de ceapa rezista si nu se rupea deloc. Toti zburau spre cer.
Dar, cand femeia s-a uitat in jos si a vazut atat de multi oameni care zburau impreuna cu ea, a inceput sa se teama ca se va rupe coaja de ceapa si ea va cadea. Asa ca i-a impins pe ceilalti cu coatele spunandu-le: "Voi ramaneti acolo in iad, pacatosilor, ca voi n-ati facut nici un bine".
In acea clipa coaja de ceapa s-a rupt si ea a recazut in iad.

Ea pacatoasa a judecat pe altii.Acesta a fost sfarsitul tuturor sperantelor ei.
 
IUBIRE FARA CONDITII
Un tanar fusese in razboi in Vietnam aproape 3 ani de zile. Intr-un final se intoarce in America si isi suna parintii la telefon. :
- Mama, tata, ma intorc acasa, dar vreau sa va cer o favoare. Am un prieten foarte bun si as vrea sa il aduc acasa cu mine.
- Sigur, ne-ar face mare placere sa il cunoastem, au spus parintii.
- Mai e ceva ce ar trebui sa stiti despre el; in timpul razboiului a fost ranit foarte rau. A calcat pe o mina si explozia l-a lasat fara o mana si un picior. Nu are unde sa se duca si vreau sa vina sa stea cu voi acasa.
- Ne pare rau sa auzim asta, fiule. Poate rezolvam cumva sa ii gasim unde sa stea.
- Nu, vreau sa stea impreuna cu noi acasa.
- Fiule, ii raspunde tatal, nu-ti dai seama despre ce vorbesti. Un om handicapat ca el inseamna o povara foarte mare pentru noi. Avem si noi vietile noastre de trait. Ce sens are sa ne incarcam viata cu unul ca el. Lasa-l in pace si vino acasa. O sa-si gaseasca el unde sa stea.
In acest moment, fiul inchide telefonl brusc. Parintii n-au mai auzit nimic de el de atunci. Dupa cateva zile, au primit un telefon de la Politie care ii anunta ca fiul lor s-a sinucis aruncandu-se de pe o cladire. Erau chemati sa identifice trupul. Parintii inmarmuriti, au ajuns repede la morga si acolo au descoperit ca intr-adevar, fiul lor era cel care murise. De asemenea au mai descoperit un lucru.
Baiatul lor avea doar o mana si un picior.
Parintii din poveste seamana cu noi. Ne e atat de usor sa ii acceptam si sa ii iubim pe cei care sunt amuzanti, plini de viata, fara probleme, dar nu ne pasa de cei care ne pot incurca planurile, care au probleme, sau nimeni nu-i baga in seama. Suntem ipocriti. Da, eu sunt unul din ei.
________________________________________________________________________________________

Este necesar ca limitele pe care le stabilesti sa fie bine gandite, daca se pune problema sa treci de ele.
Nu-l face raspunzator pe aproapele tau pentru pacea si fericirea ta si nu-ti asuma nici responsabilitatea pentru pacea si fericirea lui. El n-a venit sa te mantuiasca pe tine si nici tu n-ai venit sa il mantuiesti pe el.
Pe de alta parte, dezleaga-l pe semenul tau de orice resentiment pe care il nutresti fata de el. Nu te abtine in nici un fel de la a-i arata iubire. Caci, a incerca sa-l privezi de fericirea sa, inseamna a-l ataca si a te intemnita pe tine insuti in stransoarea vinei si a fricii.
Nu-ti astupa urechile cand aproapele tau striga dupa ajutor.
Lasa-l sa lucreze alaturi de tine, atata timp cat vrea el. Si, cand e gata sa plece, doreste-i tot binele. Da-i hrana si apa pentru drum. Nu-l indatora si nu-l forta sa stea impotriva vointei sale. Libertatea aproapelui tau nu este un simbol al propriei tale libertati. De aceea, lasa-l sa vina si sa plece dupa bunul lui plac. Ureza-i bun venit cand vine si spune-i bun ramas cand pleaca.
Mai mult de-atat nu poti face. Atat insa este suficient.
Ingrijeste-te de fiecare strain in felul acesta, si eu iti voi arata o lume in care s-a intors increderea si in care domneste iubirea de aproape.
Iubeste-ti aproapele, asa cum ai vrea sa te iubesti pe tine insuti. Fa-l sa fie la fel de important. Nu fa sacrificii pentru el si nu-i cere ca el sa faca sacrificii pentru tine, ci ajuta-l cand poti si primeste-i ajutorul cu recunostinta, atunci cand ai nevoie de el.
Aceasta reciprocitate simpla si plina de demnitate este un gest al iubirii si al acceptarii. El demonstreaza incredere si stima reciproca.
Mai mult de-atat e prea mult. Mai putin de-atat e prea putin.
Paul Ferrini
 
S-au dus nişte fraţi la avva Antonie şi i-au zis: “Spune-ne nouă cuvânt: cum să ne mântuim?” Zis-a lor bătrânul: “Aţi auzit Scriptura? Îndeajuns vă este”. Iar ei i-au zis: “Voim să auzim şi de la tine, părinte”. Atunci le-a zis bătrânul: “Evanghelia zice: « de te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt » (Mt. 5, 39). Zis-au lui: “Nu putem face aceasta”. Zis-a lor bătrânul: “De nu puteţi întoarce şi pe celălalt, măcar pe aceea una să o suferiţi (răbdaţi)”. Zis-au lui: “Nici aceasta nu putem”. Zis-a bătrânul: “Dacă nici aceasta nu puteţi, nu daţi în locul celei primite”. Şi au zis ei: “Nici aceasta nu putem”. Atunci a zis bătrânul către ucenicul său: “Fă-le lor puţină fiertură, că sunt
neputincioşi”. Iar către ei a zis: “Dacă aceasta nu puteţi şi aceea nu vreţi, ce să vă fac vouă? De rugăciuni este trebuinţă”.
 
Arborele care daruieste

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.

Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic.

Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Atunci el se simţea cuprins de un val incredibil de fericire.

Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Copacul îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului.

Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit.

Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”.

Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”

Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.
Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”.
Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”.

„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.

Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”.

Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele si vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”.

Băiatul s-a luminat imediat la fată. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit.

Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.

Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.

Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.

După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.

Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.

Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?”
Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.
„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.

Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit.

Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.

Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac.

Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.
Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.
Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Te voi aştepta”.

Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.
Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit.

Şoptea trecătorilor ce se opreau sa se odihnească: „Am un prieten care a plecat departe si nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit.” (după o povestire de Shel Silverstein)

sursa
 
O poveste din pateric

A fost de mult, tare de mult, un imparat foarte zgarcit.
Odata, la o vanatoare, i-a venit chef de cartofi copti in camp. Slugile au facut foc acolo si i-au copt cartofi. A venit la foc si un oarecare ins flamand si imparatul i-a aruncat si lui niste cartofi copti.
Cu timpul, imparatul a imbatranit si i-a venit randul sa moara. Inainte de a muri si-a adus aminte ca nu a facut milostenie toata viata si i-a lasat cu limba de moarte fiului sau sa-i faca 40 de praznice cu mese pentru cei saraci. Fiul de imparat, fiind foarte credincios, a facut cum i s-a spus.
Dupa aceea, a cazut intr-o stare asemanatoare cu somnul si a venit un inger si l-a dus la un palat unde erau 40 de sali luminate si frumos impodobite si in fiecare sala cate o masa lunga plina de tot felul de bucate, dar nu statea nimenil la mese. Ingerul i-a zis ca acele mese erau praznicele facute de el si ca il astepta pe el! Tanarul a zis ca el le-a facut pt tatal lui. Atunci, ingerul l-a dus pe un maidan si tanarul l-a vazut pe imparat mancand niste cartofi copti, serviti de un tanar frumos!
 
Orbul si Schiopul
Intr-o straveche poveste ebraica , se spune ca Antoninus Pius , un roman carcotas fata de credinta intr-un unic si adevarat Dumnezeu , i-a spus unui rabin :
- " Atat sufletul cat si trupul pot scapa teferi la judecata de pe urma ! Iata in ce fel se poate intampla lucru acesta ...
Corpul poate spune :
-"Nu eu , ci sufletul a fost acela care a pacatuit ! Din ziua in care am fost separat de el , am ramas departe de orice desertaciuni in mormantul meu rece si pustiu !"
La fel, sufletul poate zice :
-" Nu eu , ci trupul a gresit ! Din momentul in care nu am mai fost impreuna , am zburat prin vazduh asemeni unei pasari !"
Rabinul a stat putin pe ganduri si i-a replicat lui Antoninus Pius :
-"Am sa-ti raspund printr-o parabola .A ce seamana ceea ce mi-ai descris ? Regele carnii si sangelui este in posesia unei frumoase livezi , in care cresc niste minunati smochini. El aduce drept paznici ai gradinii un om orb si un altul olog .Schiopul ii spune orbului :
-" Hei, sunt o multime de smochine delicioase in aceasta livada .Vino , ajuta-ma sa ma ridic si le vom putea manca !"
Schipul s-a inaltat pe umerii orbului si l-a indrumat cum sa ajunga in dreptul fiecarei ramuri pline de rod, iar cei doi s-au ospatat din plin.
Dupa mai multe zile, regele, stapanitorul livezii , a facut o vizita si , uimit de lipsa roadelor , a spus :
- "Unde sunt frumoasele mele smochine ?"
Ologul i-a raspuns :
"Am eu picioare sa ajung pana la ele ?"
Orbul i-a zis :
- " Am eu ochi sa le pot vedea ?"
Ce putea sa faca regele ? L-a cocotat pe schiop pe umerii orbului si i-a judecat pe amandoi ca pe una si aceeasi persoana.
In acelasi fel, Cel Preasfant , binecuvantat fie-i Numele, va aduce sufletul inapoi in trup si ii va judeca pe amandoi , precum s-a zis :
"El va striga spre ceruri sus si spre pamant, ca sa judece pe poporul Sau" (Psalmii 50:4).
"El va striga spre ceruri sus" , acesta fiind sufletul si "spre pamant , ca sa judece poporul Sau", acesta fiind trupul .
Dupa o poveste din Talmudul babilonian , Sanhedrin
 
Cum auzim glasul lul Dumnezeu?

Inainte de a fi inventate frigiderele, oamenii aveau asa numitele "case de gheata" pentru a pastra mancarea pe o perioada mai mare. "Casele de gheata" aveau peretii grosi, nu aveau ferestre, iar usa era foarte bine etansata. In timpul iernii, cand raurile si lacurile erau înghetate, blocuri mari de gheata erau taiate si transportate în aceste case, iar apoi acoperite cu rumegus. Deseori, gheata era pastrata astfel toata vara.
Unul din muncitorii care lucra la o asemenea casa de gheata si-a pierdut un ceas de valoare în interiorul acestei case. A cautat rabdator rascolind tot rumegusul, dar nu l-a gasit. Apoi, în cautarea lui l-au ajutat colegii, insa cautarea s-a dovedit a fi tara succes. Un baietel ce le auzise zarva facuta de insuccesul cautarii insistente, s-a strecurat în acea casa în timpul pauzei de masa, ca apoi sa iasa afara avand ceasul la el.
Uimit, omul l-a întrebat cum a reusit sa gaseasca ceasul. "Am închis usa", raspunse baietelul, "m-am întins pe jos în rumegus si am stat în liniste, ca sa nu mai fie nici un zgomot. Curand, am auzit ceasul ticaind."

Deseori întrebarea care se pune nu este aceea daca Dumnezeu vorbeste sau nu, ci daca pastram noi suficienta liniste si tacere ca sa-L putem auzi.
 
Au mers odată nişte bătrâni la avva Antonie, şi avva Iosif cu dânşii. Şi vrând bătrânul [Antonie] să-i încerce, a pus înaintea lor un cuvânt (verset) din Scriptură, şi, începând de la cei mai mici, îi întreba ce înseamnă acel cuvânt. Şi fiecare răspundea după puterea sa. Însă bătrânul zicea fiecăruia: N-ai aflat încă?. Mai pe urmă de toţi, a zis către avva Iosif: Tu cum zici că este cuvântul acesta? Răspuns-a: Nu ştiu!. Atunci a zis avva Antonie: Cu adevărat, avva Iosif a aflat calea, căci a zis: Nu ştiu!

Si fiindca tot veni vorba de a vorbi cu Dumnezeu:

Au venit nişte fraţi la avva Antonie şi au pus înaintea lui un cuvânt (pasaj) din Levitic. Deci a ieşit bătrânul în pustie şi a mers avva Ammona pe urma lui în ascuns, ştiindu-i obiceiurile. Şi, după ce mult s-a depărtat bătrânul, stând la rugăciune, a strigat cu glas mare: Dumnezeule, trimite pe Moise ca să mă înveţe cuvântul acesta! Şi a venit lui glas vorbind cu dânsul. Deci a zis avva Ammona: Glasul care vorbea cu dânsul l-am auzit, dar puterea [sensul] cuvântului n-am înţeles-o!
 
Poveste trista

Aceasta este o poveste adevarata.E povestea unui baiat care iubea mult o fata.Asa de mult o iubea ca a vrut sa-i daruiasca fetei iubite un cadou deosebit,romantic:a facut un “buchet” dintro mie de fasii de hartie si i l-a daruit cu multa iubire.
Baiatul lucra intro companie si viitorul lui nu era stralucitor,cu toate acestea cei doi erau foarte fericiti impreuna.Pana intro zi cand fata i-a spus ca urmeaza sa plece la Paris si ca nu se va intoarce niciodata.Fata i-a mai spus ca nu vede nici un viitor impreuna cu el ,asa ca mai bine sa mearga fiecare pe drumul lui.Ce sa mai zica baiatul…a simtit ca i se frange inima.
Dupa ce a recapatat incredere in sine,baiatul a muncit din greu zi si noapte storcandu-si creierii cam ce ar putea sa faca mai mult.In final,dupa atata munca si cu ajutorul prietenilor,baiatul si-a infiintat propria companie.
“Daca incerci intruna,n-ai cum sa cazi”,isi spunea intotdeauna.”Trebuie sa reusesc in viata!”
Intro zi ploioasa,pe cand conducea masina, a vazut pe strada un cuplu in varsta sub aceeasi umbrela, mergand in aceeasi directie cu el.Chiar si sub umbrela,cei doi erau uzi.Nu i-a luat mult timp ca sa-si dea seama ca erau parintii fostei lui iubite.Cu inima batandu-i repede s-a oprit langa cei doi gandindu-se ca vor observa masina lui luxoasa.Voia sa le spuna ca nu mai era acelasi,ca avea propria lui companie,masina etc.Ca a reusit in viata!
Inainte ca sa-si dea seama,baiatul i-a vazut pe cei doi indreptandu-se spre cimitir…s-a dat jos din masina si i-a urmarit…apoi a vazut chipul fostei iubite zambind asa cum obisnuia sa–i zambeasca,intro fotografie de pe piatra unui mormant si alaturi,buchetelul din fasii de hartie.Atunci l-au observat si parintii fetei.Baiatul s-a apropiat de ei si i-a intrebat ce s-a intamplat?Parintii iubitei i-au raspuns ca fata lor n-a fost plecata in Franta,ci ca era bolnava de cancer.In inima ei,fata stia ca baiatul va reusi intro zi,dar nu voia ca boala ei sa fie un obstacol in drumul lui…prin urmare a ales sa-l paraseasca.Fata le-a spus parintilor ca atunci cand va veni clipa sa plece,isi doreste ca buchetelul sa fie acolo langa ea in speranta ca poate,intro zi,soarta il va aduce pe iubitul ei la mormant si va lua cateva fasii ca amintire.Baiatul a izbucnit in plans…e foarte dureros sa stai aproape de cineva,dar fara sa-l mai vezi,sa-l mai atingi,auzi vreodata.
O poveste tragica care pare ca se poate intampla numai in filme.La final,banii ca banii,dar iubirea este divina.In goana noastra dupa bunastarea materiala trebuie sa ne facem timp si pentru cei dragi.Va veni o vreme cand numai amintirile vor ramane.

Sa ne facem timp chiar acum si sa le aratam celor dragi ca tinem la ei,ca-i iubim.
 
UCIDEM CUVINTELE

“Erau nopti in care nu puteam adormi. Erau lungi asteptari - asteptari a nu se stie ce - pe patul in care imi cautam zadarnic somnul, cu mainile si picioarele obosite si curbate de dragoste. Si uneori cautam, dincolo de voluptatea carnii, un fel de-a doua voluptate, mai ascunsa.”
“Fructele pamantului.”
Andre Gide

Uneori omoram cuvintele ce se vor a fi glasuite. Si sunt crime care nu-ti mai dau pace si te arunca intr-un iad al regretelor. Ajungi astfel mereu sa tanjesti dupa utopice idei cum ca, daca ai putea da timpul inapoi, ai schimba lucrurile. De fapt, suntem fetusii propriilor noastre avortari! Lovim ceea ce iubim, ucidem ceea ce ne-ar face sa traim si ne schingiuim propriile dorinte. Ne ascundem ca niste animale haituite in pestera sufletelor noastre unde ne credem a fi in siguranta. Dar, dimpotriva, tocmai acolo este problema, pentru ca incercand sa mascam adevarul ne lasam sufocati de superficialitate. Si nicaieri nu poti fugi de inima sau de constiinta!!! Ne inchidem sa murim de frica penibila de a nu fi omorati. Dar minciuna omoara si este mai eficienta ca orice alta otrava pe care si-ar putea-o administra un om.
Uitam adesea ca sunt cuvinte care nu mor si pot condamna la tacere - cuvinte care exprima adancul din noi. Iar acest adanc stie prea bine cum sa se razbune…Imi este groaza de asemenea tacere, care-ti sugruma viata, te face rigid, cinic, ipocrit, ironic…iti impietreste inima!
Uneori mi se face un dor nebun dupa codru, dupa acele pesteri pline de pustnici, unde puteam striga adevarul, bucuria, tristetea, singuratatea, fara sa deranjez pe cineva. Aici ne lovim cu toti bolovanii care ne stau la indemana, ignorand durerea si singuratatea care ne insotesc pretutindeni. Acolo izvoarele parca-ti susurau jalea, codriti-ti fosneau dorul si fapturile padurii iti alinau singuratatea. Erau toate astea, dar lipsea un strop - taina persoanei!… Aici totul indeamna la nerostire. “Ce-ti pasa?!” Niciodata, nimic nu m-a durut asa de cumplit ca aceste cuvinte. Nimic. O durere in care nu mai poti articula nici o silaba - tac! A tacea…in tacere…Dar vrei sa strigi, vrei sa urli!!! Of, si o faci doar prin lacrimi, ca sa nu deranjezi bulele de sapun, pe care ceilalti le considera a fi clipe de liniste. Plangi de durere, de furie, de goliciune…plangi, dar stii ca lacrimile astea nu sunt in zadar, pentru ca se pot prelinge si in sus.
Intr-un tarziu, cu buze sangerande, simtim ca suferinta e singura care ne imbratiseaza trupurile-nfiorate de nerostire. Si cat e de frig! Esti complet descoperit, fara masti care sa te acopere. Si hemoragia continua cat in tine inca mai arde ceva, cat inca-ti mai tremura inima de vreo nadejde deznadajduita…
Agonie - singurul cuvant care-mi vine in minte; demoni care ma haituiesc, doar am sa ma lepad si eu de Tine, Doamne…doar am sa spun si eu: nu-mi pasa! Oare pe Tine ce Te-a facut, ca pe cruce, parasit de toti, fara nici o alinare, sa strigi: “Eli, Eli, lama sabahtani”?
 
PETICUL DE PAMANT
Cu mult timp în urmă trăia un împărat care, într-una din zile, îi spuse călăreţului său:
- Încalecă-ţi calul! Străbate călare cât mai mult pământ. Când nu mai poţi, opreşte-te iar răsplata îţi va fi întreaga suprafaţă pe care vei reuşi să o acoperi.
Sigur pe sine şi îndrăzneţ, călăreţul a pornit la drum şi a alergat cât de iute a putut ca să poată să acopere cât mai mult pământ. A ţinut-o aşa zi şi noapte iar când obosea sau îi era foame nu se oprea deloc deoarece vroia să acopere foarte mult pământ.
A ajuns la un punct când a acoperit o suprafaţă substanţială de pământ însă, oboseala şi foametea l-au străpus lâsându-l fără pic de vlagă. Apoi s-a întrebat: “De ce m-am forţat atât de mult să acopăr o suprafaţă atât de mare de pământ? Acum sunt pe moarte şi am nevoie doar de un petec de pământ unde să mă îngrop!”
Morala
Povestioara aceasta este foarte similară cu cea a călătoriei vieţii noastre.
Ne forţăm în fiecare zi atât de mult şi de tare pentru a face bani şi pentru a câştiga putere sau recunoştinţă. Neglijăm, din păcate, sănătatea noastră, timpul pe care ar trebui să-l acordăm familiei noastre, să ne dedicăm hobby-urilor pe care le avem şi, de asemenea, să apreciem şi frumuseţiile meleagurilor din jurul nostru. Într-o zi, când ne vom uita în urmă ne vom da seama că nu avem nevoie de chiar atâtea lucruri şi atunci nu vom mai fi capabili să întoarcem timpul înapoi pentru a recupera ceea ce am pierdut.
Viaţa nu este legată doar de a face bani şi de a câştiga putere. Cu siguranţă viaţa nu înseamnă numai muncă! Munca este necesară doar pentru a ne bucura de frumuseţiile şi plăcerile vieţii. Trebuie să existe o balanţă între: muncă şi joacă, familie şi timpul personal. Trebuie să te decizi cum să ţi echilibrezi viaţa ca să îţi fie cât mai bine. Defineşte-ţi priorităţiile, dă-ţi seama dacă eşti capabil/ă să faci compromisuri iar unele decizii lasă-le să fie luate pe baza instinctelor.
Fericirea este intenţia şi scopul vieţii, este întregul ţel al existenţei umane. Si atunci, ia-o mai uşor, fă ceea ce-ţi doreşti să faci şi apreciază fiecare zi. Viaţa este fragilă, viaţa este scurtă. Trăieşte un stil de viaţă echilibrat şi bucură-te la maxim!
 
Drumul eternitatii

Toti ne punem intrebari despre ce va fi dincolo si ne intrebam daca suntem pregatiti... Nu, niciodata nu suntem pregatiti si, indiferent de varsta, intotdeauna e prea devreme. Mi-a placut eseul de mai jos si cred ca multi dintre noi ar avea ceva de adaugat...
De multe ori, omul isi pune multe intrebari despre eternitate, despre lumea de dincolo, si se teme de moarte. Ar putea fi existenta pe pamant numai un vis lung, in timp ce sfarsitul nostru, o trezire intr-o lume mai buna?
Sub anumite aspecte, existenta noastra este o viziune onirica. Chiar daca evanescenta in structura ei, ne face constienti in privinta lumii de dincolo, a eternitatii. Cu puterea imaginatiei creative, omul crede ca a construit mecanisme stiintifice splendite. Inventiile nu sunt altceva decat materializari ale gandului. In timpul acestei calatorii terestre, omul trebuie sa descopere sensul vietii, care este acela de a-L servi pe Dumnezeu, de a crede in EL, in mila Lui, in marea Lui dragoste. Noi suntem fiii Lui, suntem parte din El. Perspectiva mortii, suferinta, neplacerile trezesc mari temeri in om. Acestea pot fi invinse numai daca ne refugiem in bratele Lui invizibile. Trebuie sa-L cautam pe Dumnezeu si sa ne ancoram in El. Cand va veni momentul sa lasam acest pamant, El va fi acolo sa ne astepte, pentru a ne indruma pe drumul eternitatii, tinandu-ne de mana. Nimeni nu s-a intors vreodata de pe lumea cealalta. Sufletele noastre, spiritele noastre sunt nemuritoare, valuresc precum un fir de-a lungul broderiei vietii pentru a se raspandi in eternitate, in spatiul fara timp, fara durere, fara mahnire, unde totul este liniste si pace.

Sursa: Romano BATTAGLIA – O inima curata
 
SECRETUL SUCCESULUI

A fost odată un băiat care îşi dorea să găsească secretul succesului. Într-o zi l-a căutat pe un înţelept care locuia sus în munţi. S-a dus în coliba lui şi l-a întrebat:
“Înţeleptule, poţi să-mi spui care este secretul reuşitei în viaţă?”
Înţeleptul a tăcut pentru o vreme. Apoi l-a condus pe tânărul nostru la un râu din apropiere. Au înaintat prin apă până când capul tânărului a fost în totalitate acoperit de apă. Băiatul se lupta să îşi ţină capul deasupra apei. Spre surprinderea lui, bătrânul nu încerca să îl ajute. Dimpotrivă, îi ţinea capul sub apa. După câteva momente, bătrânul l-a scos din apa şi au plecat înapoi spre colibă. Odată ajunşi acolo, înţeleptul l-a întrebat ce îşi dorea cel mai mult în timp ce se afla sub apă.
Tânărul i-a răspuns răstit: “Bineînţeles că imi doream să respir, bătrân nebun!”
Înţeleptul i-a replicat îndată: “Fiule, dacă îţi doreşti succesul pe atâta cât îţi doreai să respiri, atunci ai aflat care este adevăratul secret al succesului.”

Morala
Succesul este o chestiune de alegere. Dacă ai suficiente motive, nu este nimic să nu poţi face.
Odată ce ai găsit motivul pentru a face ceva, vei găsi cu siguranţă şi modul de a face. O dorinţă oarecare nu va face minuni. Dorinţa arzătoare, transformată în obsesie, generează energia care te face să atingi orice scop îţi vei propune.
 
Raiul si Iadul
Un om pios statea de vorba cu Dumnezeu si i-a spus: Doamne as vrea sa stiu cum e Raiul si cum e Iadul.Dumnezeu l-a condus pe om catre doua usi.
A deschis una dintre usi iar omul a privit inauntru. In mijlocul incaperii se afla o mare masa rotunda. Pe masa se afla un vas mare cu tocana, care mirosea foarte bine si care l-a facut pe om sa ii lase gura apa.
Oamenii care stateau la masa erau slabi si bolnaviciosi.
Pareau a fi infometati. Tineau linguri cu manere foarte lungi care le erau legate de brate si astfel putea ajunge la vas pentru a le umple cu tocana; dar din cauza manerelor mai lungi decat propriile maini, nu puteau duce la gura lingurile pline.
Omul pios s-a infiorat la vederea suferintei lor. Atunci Dumnezeu a spus: "Acum ai vazut Iadul" Au mers apoi catre cealalata camera si au deschis usa.
Arata la fel ca si prima. Se gasea acolo o masa mare si rotunda cu un vas mare de tocana care iti lasa gura apa. Oamenii de la masa erau echipati cu acelasi gen de linguri dar acestia pareau bine hraniti si durdulii, radeau si vorbeau intre ei. Omul pios a spus: "nu inteleg"
"Este foarte simplu" a spus Dumnezeu. "Este nevoie insa de abilitate. Acesti oameni sanatosi au invatat sa se hraneasca unul pe celalalt, in timp ce ceilalti se gandeau doar la ei insisi"
Cand Isus a murit pe cruce, el se gandea la tine.
Si tine minte ca eu mereu voi imparti lingura cu mancare cu tine.
 
Viata ca un fluture albastru

A fost odata un barbat caruia i-a murit sotia, astfel incat el locuia impreuna cu cele doua fete ale sale, care erau din fire foarte curioase si inteligente. Fetele ii puneau mereu multe intrebari… la unele stia sa le raspunda, la altele nu…

Tatal lor isi dorea sa le ofere cea mai buna educatie, de aceea intr-o zi si-a trimis fetele sa petreaca o perioada de timp in casa unui intelept. Acesta stia intotdeauna sa le raspunda la intebarile pe care ele le puneau.

La un moment dat una dintre ele a a adus un fluture albastru pe care planuia sa il foloseasca pentru a insela inteleptul.

-Ce vei face? o intreba sora ei.

-O sa ascund fluturele in mainile mele si o sa intreb inteleptul daca e viu sau mort. Daca va zice ca e mort, imi voi deschide mainile si il voi lasa sa zboare. Daca va zice ca e viu, il voi strange si il voi strivi. Si astfel orice raspuns va avea, se va insela!

Cele doua fete au mers intr-o clipa la intelept si l-au gasit meditand.

-Am aici un fluture albastru. Spune-mi, inteleptule, e viu sau mort?

Foarte calm, inteleptul surase si ii zise:

-Depinde de tine… fiindca e in mainile tale!

Asa este si viata noastra, prezentul si viitorul nostru. Nu trebuie sa invinovatim pe nimeni cand ceva nu merge: noi suntem responsabili pentru ceea ce dobandim sau nu. Viata noastra e in mainile noastre, ca si fluturele albastru. De noi depinde sa alegem ce vom face cu ea.

de aici
 
Pilda cu talc...



Cine dă, lui îşi dă...

Lângă un sătuc de munte, în hăţişuri nepătrunse,

Un bătrân, adus de spate, un bordei mic îşi făcuse

Sub un fag cu umbră deasă, din pământ şi din nuiele,

Petrecând în sărăcie, între flori şi păsărele.

Făr‘ de nici-o mângâiere, far‘ de nici-un ajutor,
Rezemat în nişte cârje, sprijinea al său picior.
Chinuit aşa, sărmanul, îşi ducea al vieţii fir,
Până când l-o duce lumea din bordei, la cimitir.

Uneori, pleca bătrânul către satu-n sărbătoare,
Gârbovit, cu tolba-n spate, să cerşească de mâncare,

Arătându-şi trist durerea prin zicala lui de pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!

Îl ştia de mult tot satul şi, la orice sărbătoare,
Cei cu inima miloasă îi da-n tolbă de mâncare.
El, atunci, cu voce slabă, mulţumea, zicând cu pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!

Ani în şir trecu de-a rândul, mulţi din vremea lui muriră,
Însă pe el îndurarea Domnului îl sprijiniră.
Şi din când în când bătrânul către sat pleca, sărmanul,
Far-aşi mai schimba cojocul, cârja, tolba şi sumanul.

Înaintea lui sătenii îi ieşeau cu darul lor,

Ori de câte ori bătrânul le cerea un ajutor.

După ce îşi lua darul, tuturor zicea cu pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!

De-al bătrânului des strigăt, deranjată mult, se pare,

Într-o zi, o gospodină, doamnă cu un nume mare,

Vru s-aducă la tăcere glasul ăstui cerşetor,
Ce bătea de multă vreme pe la poarta tuturor.

Repede făcu o pâine din faina cea mai albă,
Plămădită cu otravă, şi la copt a pus-o-n grabă.
Cum îi dete-această pâine, zise-n inima ei moartă:
- De acuma, ştiu eu bine, că n-o să mai vii la poartă!

Cerşetorul primi darul, îl privi cu bucurie,
Dar, frumoasă fiind pâinea, se gândeşte s-o mai ţie.
Şi-i repetă şi stăpânei vorba lui, cu multă pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!

După ce colindă satul, se întoarce la bordei
Şi,-obosit, se odihneşte pe un scăunel de tei.
Dar nu se-odihneşte bine, că se-arată pe cărare,
Un fecior voinic şi-un câine, venind de la vânătoare.

Obosit şi mort de foame, şi uitând că-i de neam mare,

Când sosiră la colibă, tânărul cu voce tare,

Nemâncat de-o zi întreagă, strigă-n culmea disperării:

- Moşule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mâncării?

Căci tot rătăcesc de-aseară prin zăvoi, cu al meu câine,

Şi nu am gustat nimica, nici măcar un colţ de pâine.

Ştiu că uneori, pe cale, oamenii, cu multă milă,

Îţi mai pun ceva în tolbă, ba şi cei ce-o fac în silă.

- Cum să nu? răspunde dânsul, chiar acum am fost în sat,
Şi chiar mama dumitale pâine asta, ea mi-a dat.
Ia-o toată şi-o mănâncă; potoleşte-ţi foamea-n pace;
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!

După ce mâncară pâinea, mulţumindu-i, a plecat

Spre căsuţa boierească, ce sclipea la ei în sat.
Ajungând acasă fiul, maică-sa-l îmbrăţişează,
Dar deodată rău îi vine şi la faţă se-ntristează.

- Ce-i cu tine? Mama-ntreabă, spune iute ce-ai mâncat?
Însă el cu vocea slabă, îi răspunde înecat:
- Doar atât mâncat-am, maică, pâinea albă şi frumoasă
Ce mi-a dat-o cerşetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasă!

Un fior de groază mare, mamei, inima-i cuprinde,

Care-şi vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.

Ţipă, urlă de durere, conştiinţa nu-i dă pace,

Vrea să-l scoale iar la viaţă, dar nimic nu poate face.

În durere-şi vede fapta cea mârşavă şi debilă

Şi îşi ia acum răsplata pentru gestul fără milă.

În urechi îi sună glasul moşului, trecând în pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!


(Prelucrare după autor necunoscut)
 
NU MAI ASTEPTA SA SE SCHIMBE LUMEA!

În timpuri de mult uitate, trăia un rege care conducea o ţară prosperă.
Într-una din zile, acesta s-a dus să viziteze unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale regatului său. Când s-a întors la palat a început să se plângă de cât de tare îl dureau picioarele întrucât a fost prima datã când a străbătut o cale atât de lungã iar drumul a fost stâncos şi dificil.
Prin urmare s-a decis să ia măsuri. A poruncit oamenilor săi să acopere fiecare drum din întreg regatul cu piele. În mod cert va fi nevoie de mii de piei de vite şi va costa o uriaşă sumă de bani.
Unul dintre slujitorii săi înţelepţi a cutezat însă să-i spună regelui: “Măria ta, de ce să cheltuiţi fără folos atâţia bani. Mai bine porunciţi să vă taie o bucată mai mică de piele cu care să vă acoperiţi picioarele”.
Regele a fost mai întâi surprins, dar într-un final a acceptat să-şi facă lui “încălţări” cu care să poată străbate toate drumurile grele ale regatului.
--------------------------------------------------------------------------------
Morala:
Nu mai aştepta ca lumea să se schimbe aşa încât să îţi fie ţie mai uşor, mai bine. Întoarce-ţi privirea către tine, investeşte în tine. Drumul în viaţã nu a fost şi nici nu va fi vreodată facil. Dar dacă te “dotezi” corespunzător îi vei putea face faţă cu succes.
 
Back
Top